„Când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi
bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă!”
Cea mai cunoscută povestire relatată de
părintele Arsenie Boca are menirea să le aducă alinare celor aflaţi în
suferinţă. Pilda ceşcuţei de ceai, spusă de duhovnicul de la Prislop, le arată
oamenilor ce pot face „dacă viaţa li se pare grea şi sunt loviţi, bătuţi şi
împinşi aproape fără milă, când lumea pare că se învârteşte necontrolat şi când
simt că se află într-o suferinţă îngrozitoare”.
Părintele Arsenie Boca (1910-1989) este
considerat unul dintre marii duhovnici ai românilor. A lăsat posterităţii o
moştenire spirituală impresionantă. Una dintre cele mai frumoase vorbe de duh
lăsate de fostul preot prigonit de regimul comunist este povestea ceşcuţei de
ceai, o pildă menită să le aducă alinare suferinzilor. Iată povestirea spusă de
părintele Arsenie Boca:
„O familie a plecat într-o excursie în Anglia
pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea
celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau
antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de
ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat:
- „Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut
niciodată ceva atât de frumos!”. În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a
început să vorbească:
”‒ Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de
la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie.
Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate
rânduri, iar eu am strigat: „Nu face asta!”,„Nu-mi place!”, „Lasă-mă în pace!”,
dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: „Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost
aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. „Opreşte!
Ameţesc! O să-mi fie rău!”, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a
spus, liniştit: „Încă nu”. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a
modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor.
Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa…
„Ajutor! Scoate-mă de-aici!” Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam
citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: „Încă
nu”. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu
atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă
simţeam atât de bine! „Ei, aşa este mult mai bine”, m-am gândit. Dar, după ce
m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau
oribile. Am crezut că mă sufoc. „O, te rog, încetează, încetează!”, am strigat.
El doar a dat din cap şi a spus: „Încă nu!” Apoi, deodată m-a pus din nou în
cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai
fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am
plâns… eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa
s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am
răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: „Oare ce are de gând
să-mi mai facă?”. O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: „Acum uită-te
la tine!”. Şi m-am uitat. „Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu… Este frumoasă.
Sunt frumoasă!” El mi-a vorbit blând: „Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când
ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat
singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar,
dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a
durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun
acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când
te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta,
niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă.
Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea
mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum
eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine”.
Morala povestirii este următoarea, arăta
duhovnicul Arsenie Boca:„Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL
este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face şi ne va
expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească
buna, plăcuta şi sfânta Sa voie. Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi
împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat;
când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită,
fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la
cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu