Volumul de poezii „La răscruce de
lumi”, publicat la Editura Singur, Târgovişte, 2015 reprezintă o adevărată
carte de vizită a autoarei, altfel spus, este cea mai fidelă imagine a pesonalităţii
sale polivalente. De data aceasta, Anna Nora Rotaru a ales ca formă de
exprimare şi comunicare poemul, al cărui vers aşezat cumsecade într-un fluviu
liric, sensibil şi ilustrativ, din care lesne putem descoperi toate faţele
fiinţei sale. Izvorul tainic al acestui demers se află în adâncul unui suflet
de român care, în plină tinereţe şi frumuseţe sufletească are puterea de a
deschide pagini noi în cartea vieţii sale. Fără a-şi rupe rădăcinile sau a se
îndepărta de limba, cultura şi datinile locului în care a văzut lumina zile şi
a crescut, se replantează cu migală şi vigoare într-un alt spaţiu geografic.
După absolvirea Facultăţii de Medicină din Iaşi, autoarea se stabileşte în
Grecia, leagănul civilizaţiei antice care a influenţat benefic istoria şi
cultura Europei.
Plecând din România cu o
instrucţie şi educaţie aleasă, Anna Nora Rotaru găseşte terenul prielnic şi
timpul potrivit pentru a da glas acumulărilor profesionale şi artistice, dar şi
harului şi darului cu care a fost înzestrată. Se exprimă cu uşurinţă prin mai
multe forme de limbaj artistic: sunet şi armonie, culoare şi lumină, cuvânt şi
metaforă şi, nu în ultimul rând prin empatie şi compasiune. Muzica, pictura,
poezia pe fondul profesiei de medic, se împletesc firesc şi se îngemănează
senin pe mătasea de calitate a sufletului său.
Anna Nora Rotaru şi-a însuşit în
timp adevăratele valori umane şi, odată adunate în glastra inimi sale, doreşte
să le dăruiască şi altora.
Corolarul întregii creaţii lirice
a artistei este IUBIREA. Aceasta este cheia de boltă a existenţei sale cu care
deschide inimi şi, în aceaşi măsură îşi păstrează deschisă propria inimă.
Printr-o fereastră plină de generozitate şi altuism îşi împarte cu bucurie
darurile sale către cei din jur. Daruri sunt şi aceste poeme oferite nouă,
cititorilor iubitori de poezie.
Voi încerca să decupez din volum
câteva filoane ale iubirii sale. Ne împărtăşeşte propria iubire pentru părinţii
şi bunicii alături de care a trăit pe meleaguri moldave, vasluiene. Dragostea
de mamă este unică şi o păstrează veşnic în cufărul de zestre al fiinţei sale:
„Măicuţă, mai vino câteodat la mine-n vis, / Să te mai văd, să-mi pară că
trăiesc adevărat… / Cu braţele-ntinse larg, cu sufletul deschis, / Să te
cuprind, cum poate n-am făcut-o niciodat…” (Măicuţă dragă, p. 64)
Aceeaşi iubire incomensurabilă şi
necondiţionată o poartă şi o dăruieşte copiilor săi dragi, cărora le adresează
cele mai calde îndemnuri: „Iubește, ca să fii iubit! / Fă bine , ca să fii
binevenit! / Nu înșela, ca să nu fii înșelat, / Iartă, ca să fii iertat, /
Respectă, ca să fii respectat, / Întinde mâna celui aplecat, / Ca sufletul să-l
ai pe veci curat!”(Sfat de mamă, p.6). Şi cum poate fi altfel, când cei doi
copii sunt vlăstare şi roade ale dragostei dintre autoare şi soţul său, medicul
grec care i-a cucerit inima cu mulţi ani în urmă şi căruia i-a oferit-o pentru
totdeauna. „Jăratecu-ncins să-l privim amândoi, / Flăcările calde să ne joace
pe frunte. / Firul vieţii să-l depănăm spre-napoi, / Copii visători cu tâmple
cărunte…” (Lasă-mă să intru, p. 27)
Iubirea pentru familie se
continuă şi se întregeşte uşor dar sigur cu sentimente umane dintre cele mai
alese faţă de semeni: „Înţelepciunea, adunată-n trăiri, am să ţi-o las și
vrerea / Și ajutorul cum să-l dai la nevoiași, la cei bolnavi și la săraci! /
Ca mâna ta să poată alina la-ndureraţi durerea / Din trupuri, dar și sufletele
răzvrătite să le-mpaci! ”(Ascultă-mă, p. 11)
Vii îi sunt în minte locurile
natale, cu frumuseţile lor, creaţii minunate ale MARELUI AUTOR, unde „Acolo
vreau căsuța mea să-mi fie, / Să văd vulturii pe cer cum se rotesc, / S-aud în
dimineți un cânt de ciocârlie / Și vuietul de vânt prin brazii ce foșnesc”.
(Acolo vreau, p. 113)
Nu a uitat nici datinile, nici
doinele românilor şi, în momente mai delicate ale vieţii reactivează ca hrană
pentru suflet cântecul duios al fluierului: „Și-unde durerea geme și faptele-s
murdare, / Eu voi cânta din fluier o doină românească! / Voi aduna pe toți,
buni cu răi să cear-iertare, / Și toată dușmănia-n lume, ca gheață s-o topească!”
(Istrumentele păcii, p. 31
Pentru poeta Anna Nora Rotaru,
iubirea este scara de deschidere, de evoluţie şi înălţare a sufletului către
IUBIREA SUPREMĂ. Este permanent în căutarea lui Dumnezeu, îl descoperă în
adâncul fiinţei sale, încercând să păstreze vie credinţa şi nădejdea smerită,
întru slavă şi mulţumire. Se roagă pentru sine, pentru cei apropiaţi, dar şi
pentru „Și de poți DOAMNE, trimite și
altora o fărâmă dintr-al TĂU har, / Să le ridici fruntea spre TINE, așa cum
orbecăie-n neștire / Și dă-le-n drumul lor un sâmbure din strălucirea TA în
dar, / Calea să le lumineze, să nu alunece-n abisurile de rătăcire!” (Rugăciune
spre Tine, p. 71)
Anna Nora Rotaru este o fire
tumultoasă, trăirile sale revărsându-se cu sinceritate şi naturaleţe în fiecare
din versurile sale. Îi place să trăiască întotdeauna clipa, cu bucuriile şi
împlinirile sale, dar are şi puterea să accepte încercările şi durerile ca pe
ape tămăduitoare. Clipele, momente păstrate cu grijă în cuvânt sau în imagine
sunt proiectate cu mare grijă, inspiraţie şi talent în poezia sa. Regretă pe
cele trecute şi neconsemnate pentru aduceri aminte: „Mă întreb, acele clipe
minunate pe unde oare-au dispărut? / În ce colțuri și-n ce grămezi de vechituri
le-am lepădat? / De ce nu le-adunasem, una câte una, atunci când am putut /
Și-acum sunt spulberate-n vânturi, de negăsit vreodat?” (Reculegeri de toamnă,
p. 124)
Cu bucurie de copil, cu
exuberanţă îşi exteriorizează trăirile şi sentimentele, lăsându-le să zburde în
lumina soarelui: „Și sufletu-mi acum zburdalnic, / Dansează vals cu pas mărunt.
/ Simțirile se răzvrătesc năvalnic, / Nu pot,nu vreau să le înfrunt”. (Lumină,
strop de soare, p. 85)
N-o ocolesc nici clipele de
melancolie, de tristeţe şi îndoieli „Mă prinde seara gânditoare… / Toatele-mi
par în zadar! / Sorb din cupa cu licoare, / Ce nici dulce nu-i măcar! / Îmi
tresaltă câte-un gând, / Cel ascuns, cel tăinuit! / Se-nfiripa-ncet, plăpând, /
De prin colțuri rătăcit”. (Inundaţie melancolică, p. 121)
Iar atunci când sufletul ni-i
plin, autoarea ne îndeamnă la tăcere, acea tăcere umilă şi aprinsă în aceeaşi
măsură : „Șșșt…nu spune nimic, lasă tăcerea să vorbească, / De n-ai ce zice și
cuvintele-ți sunt goale! / Așa-i mai bine, ele-n minte să se rânduiască, / La
buze pan’ s-ajungă, s-or pierde-n rotocoale! ” (Tăcerea-i sfântă, p 33)
Versurile Norei Rotaru sunt
presărate cu figuri de stil. Metafora, comparaţia, epitetul, repetiţia sunt la
ele acasă, la locul potrivit.
Fiecare poezie din acest volum
este un râu cu apă cristalină care se strecoară printre meandrele vieţii cu
eleganţă, stil şi culoare. Într-o armonie perfectă alunecă lin şi liniştit ori
năvalnic, asemenea sinelui autoarei, spre vărsarea în fluviul cu numele de „La
răscruce de lumi”, creaţie prin care şi-a primit botezul debutului editorial, invitându-ne
la un festin cultural de excepţie.
Vă invit şi eu să vă înfruptaţi
din nectarul poemelor Annei Nora Rotaru, la o lectură de suflet şi pentru
suflet. Cu siguranţă vom mai luminoşi, mai calzi, mai iubitori.
Vasilica Grigoraş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu