Zamfir Grăitorul

Zamfir Grăitorul era un adevărat artist popular al comunei Gepiu. Era de neîntrecut organizator de nunți, cunoscător al obiceiurilor românilor la căsătorii, iscusit la limbă, știa din memorie întreg recitalul ce se pronunța atât la casa mirelui cât si apoi la plecarea la casa miresei, spre a căuta „floarea aleasă” pe care o căuta „prințul-mire!” Grăitorul cu o sticlă de țuică în mână, legată cu tricolor românesc începea prin a zice:

„Iubiții noștri adunați,

Faceți bine și ascultați

Și fiți cu luare aminte

La vreo două trei cuvinte,

Care în cărți nu sunt scrise”

Și trebuiesc astăzi zise

(...) s.a.m.d.

(din Monografia Localității Gepiu-2014)

De aceea mai la toate nunțile Zamfir era angajat de grăitor, de aici și titlul acestei povestiri și amintiri „Zamfir - Grăitorul”, pe care doresc să o redau spre a rămâne în amintirea localnicilor.

Încă din frageda mea copilărie l-am cunoscut, dar probabil că vreo două sau trei întâmplări mi-au rămas întipărite în memorie pentru totdeauna!

”Era o zi de vară caldă, o adevarată caniculă, iar eu si prietenul meu Aurelu Mâscranului, ședeam pe lavița din fața casei lor privind zările aprinse! Nu se mai mișca o frunză pe pomi, peste grădinile vecinilor aierul vălurea în fața ochilor noștri precum niste valuri de mare, ce îsi trimiteau înspre noi o căldură dogorîtoare, fierbinte. Trebuia sa facem ceva, să ne salvăm!

Eu îi propun prietenului meu să mergem în ”Codruț”, acel loc verde și frumos de  lânga moara satului, margine la valea Gepiului ce îsi poartă și azi firicelul de apă pe sub Podul Morii, iar pe malul ridicat străjuiește istoricul ”Monument al Eroilor din Gepiu”. Pe acel codruț se afla pe acele vremuri o fântâna cu cumpănă a cărei apă limpede asigura localnicii din jur, dar si adăpatul vitelor sătenilor; deci mai era lângă fântână asezat si un jgheab mare (valău) pentru adăpatul vitelor, întotdeauna plin cu apă! Oare unde putea fi mai bine și răcoritor pentru noi decât in valăul acesta cu apă rece și curată! Ne luarăm la drum. Iubeam acest ”codruț” verde fiindcă se mărginea cu casa bunicului meu, Delica Petrichi, tatăl mamei mele, de fapt eu acolo m-am și născut! Ne mutaserăm după ani la casa veche a tatălui meu, pe ullița din Satu Nou, cum se numea atunci acea parte a satului; de această uliță se leagă dragul amintirilor mele pentru toată viața! Pe această uliță locuia și șugubățul Mitru lui Țoloi, care inveselise satul pe vremea venirii TOZ-urilor, despre care am mai scris în urmă cu câțiva ani.În susul străzii, vizavi cu ”Fântâna cu roată” locuia familia Câmpeanu(a Zăbavii), in această familie s-a născut eroul  sergent-major Câmpeanu Teodor, nascut la 18 aprilie 1922, decedat la datorie, 13 februarie 1945, la cota 1240, Mții Tatra Mică. (Bărbați ai datoriei” – Mic Dictionar, Editura Militară, București, 1985, pag.61). In această carte nu are fotografia dar cu siguranță va fi in ”Monografia localității Gepiu-2014” între eroii ce nu pot fi identificați de rudeniile mai tinere de azi, iar bătrânii sunt la Ceruri!  Dar cum scrie autorul ”Monografiei comunei Gepiu- 2014” Pr. Gheorghe Nemeș în rugăciunea sa: ”Cu smerenie il rugăm pe Dumnezeu, Care le știe numele și vârsta fiecăruia, să-i înscrie în Cartea Viețtii  celei veșnice, răsplătindu-le din al Său dar și cu a Sa iubire de oameni!”

Din aceasta familie Câmpeanu (a Zăbavii), și-a ales Zamfir Grăitorul nevasta, care i-a dăruit pe fiul lor Firuț, și care  era un prototip fidel tatălui său”.

Asadar, iată-ne ajunși la valăul cu apă de la fântâna din ”codruț”. În câteva clipite ne văzurăm scufundați in apa răcoritoare bălăcindu-ne ca doi broscoi. Dar bucuria nu ținu mult, căci așa parcă din senin, auzirăm vocea lui Zamfir Grăitorul, care desigur venind tiptil, zise: ”Să nu fugiți, că vă prind și dacă fug după voi până în Bicaci! Vă luați cioarecii în mână și mă urmați pe mine! Nu este voie să murdăriți apa pe care o bea vitele satului, trebuie să vă duc la Primărie! Incepurăm noi, eu și Aurel a ne ruga să nu ne ducă acolo! Dar parcă mai aveau vr-o valoare plângerile noastre? Și, mai zise Zamfir Grăitorul: ”Nu vă luați nici cioarecii pe voi, ci așa dezbrăcați

mergeți înaintea mea!” Acum începea să ne îngrozească situația, cum să mergem noi in pieile goale, pe ulitele satului pâna la Primărie? Pâna la urmă a fost el de acord să ne îmbrăcăm, dar tot ne-a dus să dăm socoteala pentru fapta săvârșită!

Ajunși acolo, imediat ieșiră angajații din birourile lor, cu niște mutre foarte serioase, deși observarăm noi cum abia se abțineau să nu râdă!

După ce ne prezentă păcatele, tot el, Zamfir Grăitorul propune să ne închidă în pivnița Primăriei, propunere ce a fost imediat acceptată de oficiali. Cu mult alai am fost întemnițați, iar Zamfir ne-a spus că nici apă nici mâncare nu o să primim o săptămână!  Dar, după vreo douăzeci de minute se reîntoarce și ne întrebă dacă ne vom mai scălda în valăul de adăpare a vitelor? ”Nuu, niciodată” răspunserăm noi foarte hotărâți și bucuroși. Aurelu purta frica tatălui său Petrea Mâscranului care era destul de sever, mai auzirăm noi că acesta chiar mulțumi lui Zamfir Grăitorul pentru fapta sa, așa că nici noi nu ne-am mai dus acolo, ci numai ne scăldam in valea Gepiului. Pe acea vreme valea era mai adâncă, apa mai multă, aici veneau femeile cu cânepa la topit, și să auzi apoi  melițele cum răsunau peste tot satul! Ei, alte vremuri!

Iată că într-o zi de iarnă frumoasă, cu multă zăpadă, zi de duminică, Zamfir Grăitorul se afla în vizită la socrul său Todere Zăbavii din Satul Nou. După această vizită, a fost o mare veselie pe la toți vecinii de pe ulița noastră! Cică ginerele l-a întrebat pe socrul său, cum îi mai merge, întrebare întotdeauna de respect, iar socrul i-a răspuns: ”Dragul mneu, nu e rău, mai ales că tocmai acuma mi se coc roșiile în grădină! Ginerele a rămas înmărmurit, plin de mirare căci nu-i venea să creadă, îl rugă să i le arate.

Intradevăr, ieșind în curte priviră înspre grădina acoperită de zăpadă, iar pe o ridicătură de pământ se vedea o plantă rămuroasă cu câteva roșii pe fiecare ramură! Lui Zamfir Grăitorul nu-i venea să-si creadă ochilor, dar intui el repede că trebuie să fie asta iar o poznă, cum au mai fost și altele! Așa că acum schimbă rolul, mărindu-si el înuși curiozitatea, se lărgi veselia de răsuna curtea

de râsetele lor! Todere Zăbavii era un om de viață, glumeț, desi avusese un mare necaz de pe vremea când era copil mic; jucându-se el prin ocol, unde un purcel ce se afla prin jur, i-a mușcat  degetele de la mâini. Totuși a crescut om harnic și bun gospodar, cu o familie frumoasă! Asadar știind el de această vizită, rupse dinainte o crenguță de mărăcini, scufundă câțiva cartofi în vopsea roșie, pe care îi legă de mărăcine, și pe care îl înfipse apoi în pământul înzăpezit.

Timpul trece ca dorul, așa iată-ne la o vreme când eu și nevastă-mea am fost invitați nași la doi tineri din Oradea care se căsătoreau, Petre si Zorița, iar așa s-a întâmplat, ca tot Zamfir din Gepiu a fost angajat de ”grăitor”, asta pentru că părinții mirelui erau din Gepiu și îl știau de bun organizator la nunți. Părinții mirelui erau Petrea Delichi, cel care o viață întreagă a fost șofer la mașina ”Salvarea” a spitalului din Oradea, și Aurica Honiului, rudeniile mele!

Deci mă cunoșteam bine cu ”Grăitorul”. Îl văd că se oprește la nuntașii de la o masă, zicând: ”Nuțule, vezi să ai control la pahar”. Nuțu era un unchi de-al meu. ”Da, Zamfire, în fiecare moment il am sub control”, răspunse acesta, fapt ce făcu să izbucnească în râs pe toți cei ce îi auziră vorba! La un moment dat îmi zice mie: ”Ionică, tu ești naș, tu nu ai voie să cari farfurii, ori să servești lumea, ci ei toți să te cinstească pe tine, că tu ești nașul mare! Așa că m-am supus regulei!

Doar ”la sat s-a născut veșnicia” zicea și Lucian Blaga.

Așadar, tot în veșnicia satului îl vom găsi și pe Zamfir Grăitorul din Gepiu.

01.11.2014

Ioan Miclău – Gepianul