Jurnal himalaian (3)

George Anca

Iunie 1978 Dharamsala

Ca niște aripi, un fluture zic, aprind, zeci de pui de păianjen căpătâi, mama lor, abdomen alb, la mine-n păr. Mă gândeam la Fumător în Tibet, la scrisoarea tibetanilor publicată în The Tribune din Dharamsala. Nu e devreme să mă exprim, mai am timp să devin retrograd.

Călători bântuiți de taina Tibetului i-au mai risipit unicitatea, istoria și austeritățile. Munții, zăpezile și yacii concurează călugării – unul și jumătate la doi bărbați, femei poliandre, copii morți sub doi ani, de altitudine sau vărsat. Rituri prebuddhiste, cu sânge, spirt și tutun, se oferă arătărilor zmeești.

În teză, sunt liber și ortodoxist, adorator al misterului poetic, acum tibetan. Afirmații întru Dumnezeul literar românesc. De aici, de sub Muntele Alb, Daula Dar, argumentez practicile liberatorii ale nevoitorilor spre care urc dimineață de dimineață calea până la T.L.A., Tibetan Library. Cât a mă face crezut cu ajutorul Logosului și al Neștiinței. Se răstoarnă rațiunea istorică între săturarea de trecut și neapetitul de viitor.

Mă întorc cu creștetul spre răsărit, din respect pentru Dhauladar. Toate lucrurile ne-au fost cândva mamă. Și cele din apus.

Sister Pat găsește multe lucruri artistice în Eminescu. A stat doi ani în Japonia, alții aici, vrea să-i apară numele pe traduceri ale mele, mă roagă să-i împrumut o duminică mașina de scris. Și Kathi, fostă ziaristă în Australia are doi ani aici, profesorul nostru de buddhism îi pare fabulos, ea mi-a fost mamă și eu ei. I-aș scrie figurii româno-franco-tibetane de Mihai Șora, Lui Franco Lombardi și chiar Angelo Sabbatini, Rosei del Conte i-aș trimite vreun studiu cu ea evocată în el.

Nu mă complexează Himalaia, și Carpații au fost tot sub o mare, cresc împreună precum populația și entropia. Misticitatea e mama. Eminescu și Milarepa. Pustnici internaționali nevoitori într-o soartă. Ziariști și expediționari, deodată cu păstori și țărani se lasă absorbiți în extaz. Lume și țară, omologabile în avantajul celei de a doua? Lanțul Carpato-Himalaian nu încătușează istoria – da ori ba, ba da ori ba nu – lanțuri de negații ale rămânerii pe loc, de reacție în sus la propulsia reliefurilor ce le-au avut mamă în alte vremuri și existențe, dușmane, prietene ori străine, și în cele viitoare.

Anul trecut, de cum am sosit, colam extrase pentru exerciții cu studenții: așa a fi, n-a fi așa – rămâi, rămâi (Ram, Ram), ram (Ram) – de unde, cum, cine și pentru ce? – Tot pe aici?/- Tot – să-i sară ochii?/-Să-i – cum te cheamă, măi copile? - nu sunt călugăr, sunt domn – apele plâng izvorând – vii, nu vii, ce faci? - ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul – nu pumnul ci ochii mă sperie... lacătele tale (tale, în hindi: lacăt). Ca mai înainte pentru arabi. Oricum: a venit mama (enunțiativă neafectivă/neexclamativă) – a venit mama? (interogativă neafectivă/neexclamativă) – a venit mama! (enunțiativă afectivă/exclamativă) – a venit mama!? (interogativă afectivă/exclamativă).

Peste 11 zile, Maria împlinea cinci ani. Acum scria la mașină cu arătătorul – litere mari și le credea mici: Pentru colecția ta, Yeti. Asta am dedus noi după lungi deliberări, părăsite de sister Pat, întâi, cum face zilnic spre binele comunității mistice cu un relief buddhist în firmă, altfel în duhul de Vagina gentium din adevăratul Tibet.

Meditația avea oricum să-i adune iarăși pe toți, fiecare uitându-și pașapoartele Coomonwealth, melodramele și povestirile din cap. Maria insistase să rămână dactilografă, tocmai când ne gândisem să închidem ochii și să înconjurăm împreună locașul sfintelor cărți ce le mai și citeam. Ceva clar se putea citi apoi: Dragă tată, de ce fumezi țigările mamei? Deci se bate la mașină în cor. Ia-l pe Yeti de unde nu-i. Nici fumător, nimic.

Lhama așteptată se petrecea într-o pomană, pucha, în recitări, iar meditația se depopulase. Câțiva din Țările de Jos se retrăseseră. Fetele de permanență uitau de vestitul – de la mari distanțe – spital cu tratament anticonceptiv de numai șapte zile. Dacă nu plecăm acum, cei rămași, ratăm iar întâlnirea. Suntem cârcotași, la ce te-ai certa cu un poștaș de țară, pe motivul scrisorii din patrie? Ne lăsăm de căruță una-două și el își vede etern de drum, îl las om, Yeti.

Licuriciul dormise toată noaptea pe pe lutul rece al urciorului. Dimineață i-a luat locul un păianjen cu abdomen de ninsoare și ramuri cât un port mediteranean. Luptă. Apa răsare din crăpături răcoroasă. Soarele e sus. Baltă topită. Apoi moarte. Thrisul: iartă-ne, Șiva, imediat medităm.

Coperta recitărilor preliminare e de culoarea filtrului țigărilor Panama. Ne lăsăm de hârtie. Sunetul ne va înconjura respirația fără prana. Cerul desucălește pânza aurie, o să apară, din față, cartea. Cu o societate – văd țuguiuri la fiecare cap – Maria renunță la culoare, trece și se oprește la creion. Apoi desenează două veverițe foarte rotunde.

Bazarul e plin pe cele două artere ce se închid și se deschid în hiperbolă. O tichie kashmireană și pantaloni albi sfâșiați pe cracul stâng. Sacul din spinarea prietenului meu ar fi trezit dușmănia culiilor din stația de autobuz, buni alergători la cinci metri, înainte de a se deschide ușile. Shopurile largi, minunându-se. Lumina disipează culorile. Oră contemporană. Dor să coborâm pe serpentină, dincolo de drum. Eu conduc autobuzul. Nu sunt de aici. Bună meserie. De data asta n-o să se mai întâmple nimic și, în plus, nu s-au mai urcat alți pasageri ca atunci.

Guru Kendang, sister Pat și noi toți ceilalți, din lume, ne strânserăm pe calea inițierii, a celei mai adânci meditații. Fără o practică, decât ascultarea învățăturii lui. Tulburarea minții ne pregătise pentru iluminare. Fiecare eram într-o aceeași existență, din izvoare depărtate. Viitorul avea să-și aducă aminte ani, mint, zile, nu mint, hrana e greu de ajuns, soarele și luna ne-au găsit, suntem ai lor.

Prietenul său tânăr cerșea lângă closetele de marmoră, bătrânul, sus, la intrarea credincioșilor – cei ce cândva putuseră urca până la cărarea carosabilă spre templu și nu i-ar mai fi ținut puterile nici să coboare, nici măcar să ceară, zăceau amestecați printre arborii la fel de nemuritori și muribunzi. Obișnuia să le dea la toți din ce primea, apărând în ultima lui existență ca un filantrop misterios și față de sine însuși chiar. Cineva credea că nu le dă bani buni, nici mâncări nestricate – agonisea totuși destul și nu se știe cum stătea și unde.

Ordinea avea mare folos, recensămintele îi înregistrau de mai multe ori. Accidentele se stabileau în funcție de orarul acțiunilor lui, de sfera spiritului său. Nu s-a întâmplat niciodată nimic pe o rază de o sută de metri în jurul locului unde se afla, ori cel puțin nu se cercetase niciodată, nici persoana aceasta știută nu atrăsese altfel decât ca legendă, imposibil de descris în trăsături reale.

Credem că vânăm o senzație provocată de furiile neașteptate ale străinei aceleia îndesate și să ne trezim bătuți, mâncați. Tu nu te mai astâmperi și-ți strângi muștele de pe miezul roșu, le legi de păr și-ți aduci tălpile de o parte și de alta a roiului să te odihneșiti, tocmai la trecerea unui convoi din lumea aceasta. El se apropie de sticla cu băutură locală, îi dă ocol, nu mai ține minte că a ocolit pământul și începe să lovească cu nasul în copac. Brutarul s-a aruncat în flăcări și s-a scos pâine, s-a împachetat mort de foame. Ne-am dat gata.

De ce nu te duci în sat? Nimeni nu te va recunoaște și-ți vei putea permite să fii demon. Nu se mai înlocuiesc. Ți-e dor de iubita din alte vremuri și-i păstrezi credință, dar tu ai altă parte. Muntele Alb te roagă să-i faci umbră cu un nor de fum de om? Ești singurul, ești muntele? Prosternat într-un adio auzi un aparat de radio deschis și intri.

Niciodată asemenea gânduri, când trecea el printre noi, nu-i treceau lui prin cap. Era frumos. Cercelul de aur din frunte i se mișca să te vadă cu atâta dragoste. Urechea i-o ținea o pasăre și nu zbura. Creierul îi atârna peste nas amestecat cu mucii. Nu se gândea să moară. Câinii îi lingeau unghiile risipite pe lotuși. Căldura crematoriului și surâsul lui te făceau fericit, noaptea.

Împinge ușa, întârzie cu podul palmei pe clanță, se apucă să fumeze, ia lucruri, le arde cu scrumul. Îl podidește plânsul. De frică de foc. Fumează și se gândește, își aduce aminte de ce i se poate întâmpla, de frații lui. Înnebunește. Cine va salva lumea? Cine o să ne scape de ăia? Fund de ciur... Pierde gânduri. Nu concepe nicio mișcare.

A rămas cu ochii la o muscă, s-o prindă și s-o omoare, era un om de lume, de toată lumea, a visat să călătorească, de-aia a fost copil, s-a supărat de două ori, de mii de umilințe. Mii de umilințe lumii lumilințe. S-a calmat. Nu e lună. E o adică. Dragii mei, bătrânețile, viitorul – nu – mai – am – nu. Nu văd de ocean. Pot să sar în apă. Mi-e scârbă să mai deschid ușa, mi-e groază de viață, fiindcă nu dispare, eu da? Da de unde?

Liniștește-te, nu ți-ai mai rupt niciun picior, de-aia te doare, o să te obișnuiești cu toate, n-o să fie ultima oră, nimic. - Mă auzi? - Da. - Mă asculți? - Nu. - Pot să tac? - Vorbește. - Singur? - Nu.

- Cu tine? - Nu. - Vorbești tu? - Tu. - Spune-mi... - Taci – De ce? - De ce-așa.

În sfera aceea erau discipolii lui, primitorii. Câțiva erau stele. Puzderia celor străine, numai de lumină, îi orbea. Orbii, uitați o tologeau. Păroșii. Lecuitorii cu ierburi pieriseră, femeile nășteau din senin pe prispe. Ne simplificam cu câte un război fulgerător. Cădeam arși.

El apărea, glas, mai apoi își înfășura toga și-și cobora din cer surâsul de himeră. Pe craniul vioi râdea de jur împrejur un mușuroi pustiu. Când murise, a câta oară se ceruse guru pentru noi cei picați cu stele cu tot în neantul de prisos? Nu vrem nimic, nu ne mai da, ar fi zis zăcașii, dacă vorbele și-ar mai fi amintit de ei.

Treci peste drum și aruncă-ți luciul, s-ar fi răsculat condamnații la marmora urinală. Înconjoară templul mai apoi să ți se facă știința vârtej de os și să nu mai învii morții ar fi bolborosit bătrânul de la școală. Și mai sunt copii, cară-le bucăți din Muntele Alb.

Adi era însărcinată și își căuta slujbă. Se împrietenise până la confuzie cu o familie tibetană, avea vocația asta. Dintr-o prietenie să fi intrat și printre simbolieni. Era nevoie de o femeie fără copii încă. Meditativele, un fel de nimfomane la scara Himalaiei. Cochete cu parteneri locali tulburi. Cuplurile simboliene reliefau bărbații, chiar femeile aveau ceva mai bărbătesc decât unii băieți singuri cu cozi și pași legănați, cu vorba sfioasă și modulări balerine în fața prietenilor asemenea.

Tinerele femei albe, din alte continente, cei câțiva bărbați și flăcăul african care au îmbrăcat rasa buddhistă fac semicercul din fața guru-ului, mai rămânând câte un loc-două pentru călugării (bikshas) tibetani, primii în stare să râdă ori să se prosterneze cu venerație la învățăturile și chiar la poza înțeleptului niciodată trist.

Ei se posomorăsc nu din complexe intelectuale, dar parcă miezul amar ce-l aud întru iluminare li se trece ființelor lor vremelnice, silnic reîncarnate după multe alte existențe viitoare (sic) demne de un interes asemănător cu cel față de guru.

Daug nu este el însuși simbolian, dar simbol, avatarul lui, al lui Milarepa. Doar nici el n-are coroană. Își pipăie scalpul chel fericit, cu îngrijorare când perii au început să crească. Craniul i se resculptează în atmosfera noului capitol conchis în rugăciune rituală. Privește cine nu face mătănii și-și judecă viitorul. Astrologii vor câștiga un devot, yoginii își vor întări stânga dedicată cultului sexului femeiesc, yoni, zeității posedate, de la cinci ani, în vremea pubertății, în templu, sub lumină violetă? Trebuie să surâdă cu totul, cu gesturile, cu fața, cu mersul să arboreze o augustă siguranță indiferentă.

- Adi a fost în munți. Nu era însărcinată, nimic. Singură. E o forță. Ce zici, s-a împreunat cu Yeti? - Nu fi porc, Yeti nu e Tarzan. Și nici Adi... - Știu că îi iei partea. Îl tragi și-n poză? - Numai azi, că mi-am spălat toți chiloții... - Iartă-mă, n-am nimic cu Yeti, nici cu tine, dar eu nu mai urc în Himalaia de oful lui. Știi că Buddha s-a întâlnit cu Yeti. - Cu Hercule. - Venise să curețe munții de zăpezi... Nu-ți dai seama că te legi de un sfânt? - Hercule e numai semi. - Înțelegi ce vreau să spun. - Dar tu ești atee. - Nu și când mă aflu la ananghie. - Te poate ajuta? - Și eu îl ajut. - Cu o vorbă bună. - Treaba mea. - Ai prea multă încredere – gândește-te, poți fi zeiță la yogini. - Așa, tocmai că n-am nevoie să mai fiu zeiță, pot rămâne cu tine. - Eu cine sunt? - O să-ți spun altădată. - Mă duc la simbolieni și-mi dau de capăt. - Ras. - Știu un loc de unde stai la înălțimea piscurilor, te interesează. - Nu conta pe mine.

Adevărul e că Dhy putea avea orice fantezie. Moștenise fără voie de la bunicu-său ce negustorise prin toți Carpații și Soroca, atât plăcerea umbletului, cât și a unei umbrele ținută cu tandrețe, să n-o bată soarele. Germaine, din Alpi, cu ochi de Afrodită, în timpul ăsta respiră greu. Zet, din munții Australiei, zace de-a-n-picioarelea, azi într-o fustă transparentă, pe dedesubt cu un sac. Englezoaicele călugărite, sau pe cale, cel puțin nu fac caz de americanism și necunoașterea bunicilor.

Fetele vor să stea mai mult, chiar de tot. Diana și ea. Dar unde e azi? La spital? Nu se încrede în ayurvedici și vrea să nască. De întors nu vrea. Iar suferința suferinței e pentru călugări. Să fie prima ei dispariție după sarcină, la o întâlnire cu tatăl copilului?

Au început ploile și nunțile. Copiii se năpustesc irezistibil în dansul flăcăilor. Alegerile s-au terminat. Focarele fumegă. Ființa se strecoară argint viu din descântece, peisaje ude vuiesc peste pâraie, fânul pe jumătate întreg, cu iepuri cu tot. S-ar putea vota cu Yeti. Atâtea cocoane puse semn spre el, nu iar iezuiți. Zăpezile veșnice ne fac să ne placă orezul de la dhaba Indorei de lângă Colegiul de Arte Frumoase. Everestul nu e departe, cam cât Lhasa.

Friar Odoric a fost primul, acum, fiecine se crede ultimul. O zodie îi mână la serbare, la orez. Țigările beedi țin și de foame. Nu ne mâncăm mama, o fumăm. Țapul flocos își încordează să-i zboare coarnele spre capre. Frig. Cineva. Salvator. Țigările se termină.

orașul ras de pe fața pământului munții rași călugări buddhișiti

Yeti al păsărilor zăpezilor stâncilor zace pe falie sub norul mort

Cu fobia avionului, înainte de a te îmbarca pentru Himalaia, ți-ai lăsat amprentele pe cărțulii despre peregrini pedeștri infraorientali, lepădați de sine, într-o magie, în niște theosofii, în lingvism cosmic. Ai luat avionul ca să-l dezici, că nu te mai văzusei pe terra.

Nestrămutat în așteptarea lui Yeti liberatorul, o expectativă mâncată de memoria tuturor evenimentelor vieții sale, din ce în ce mai rânduite, secol după secol, moarte după moarte. Urmașul își schimbă sexul, nația, valuta, se ajută de o cârjă-macrosocietate, ucide, se călugărește sub ferăstrăul de jivine al nopții. Întunericul exploziv însuflețește morbid în glumă rănile bătrâne.

Nebunul de hippy și-a părăsit părinții. Mama, prințesă de cavernă, minte deschisă. Mai ai o țară? Douăzeci de ani? Transpirația subțiază muntele. Copilul nu vrea să-și scuipe nici azi semenii, doar imită umid păienjenii și guzganii ce i se freacă de carnea bășicată, în somn, în natură, în viitor. Își cunoaște soarta.

Moțiunea e aproape gata. Stilul se desface în Camus, scris ciumă. Doctorul a promis întoarcerea vizitei sociale. Sunt țeapă, pătrund, mă însânger, Șivă fertil în dans de dinăuntru. Vă ascult rotunda hibernare în neant.

munții sfrunții sforul mării pretutindeni viu de mine

nemurit autopsia marmorei îmi șade bine

răsrostesc în dodii râsul până în al bolii an

cancer vindec ayurvedic Hermes și simbolian

în cetate la Socrate îmi aud aed otrava

pe când zidului de pace duc zăpezile spre dava

14.VI. 78. Dh.

Ele în pat, eu pe un scaun fără picioare citind din Gita, când casa s-a zguduit cu pământul, am luat-o în șir indian pe ușa îngustă, afară, lipiți, fata a scos un țipăt în brațele mamei. De 15 ani nu mai fusese un asemenea cutremur de munți. Nansi, că faliile de sub Dhauladar, eu că zonă militară. Lumina nu s-a stins. A apărut o crăpătură pe zidul care ne desparte cele două camere. Lumea se calmează în mai puțin de o oră. Acum e unsprezece. Ciclon în Delhi, cutremur la poalele Himalaiei, după cel cumplit din București, de-acum un an. Ce viață, zice Nansi. Zece fără douăzeci aici, nouă și douăzeci în București. Milarepa realiza dharma și-n timpul somnului și-n timpul cutremurelor grotei lui.

15. VI. 78 Dharamsala

Lumea discută, la cursul dharma, despre cutremurul de noaptea trecută. Combinațiile nu se mai afișează atât de tibetan, parcă erau călugări și celibatari mai mulți din partea locului (exilului). Nu voi încerca să intru la D.L., deși citirea în vitrină a unui interviu dat unui tânăr din Delhi probabil mi-a dat ideea – ca ziarist liber profesionist m-ar fi interesat să-l văd, doar se scrie atât de mult, istoric și turistic, despre această reîncarnare.

Lecția despre avantajele suferinței ca singură sursă de fericire trebuie să fi prins la auditoriul parcă mai numeros, mai spăsit și confirmativ. Râsul lui Gonshe să fi mărturisit și bucuria mai simplă de a fi împreună, cheia trăirii în ființă, mai degrabă decât exemplele politice de la ruleri ajunși în temniță, la elogiul lui M. Gandhi.

Atracția Aregentinei peroniste, într-o carte a unui fost călugăr trecut la America ( „sunt fericit”). Franco-civilizația tibetologică tradusă în engleză (Stein). Modernitatea lui Aurobindo și Misterul Shakti-Mother. Tiruvalluvar și Gita, Kalidasa despre Himalaia. Kumarasambhava cf. Nirvana de Auro, Rugăciunea unui dac a lui Emin.

17.VI. 78 Dharamsala

Ne vom întoarce, cum necum, în Delhi, sperând să uităm coșmarul cutremurului. Nansi nu doarme, aproape delirează la lună, eu am acompaniat-o noaptea trecută cu viziuni paralizante. Nici universitatea nu ne trimite salariul. Ba da. Nansi nemaiimpresionată de primirea draftului. Ne-am luat leafa de trimis scrisori (Eliade, ZDB, P. și A. Diaconu, I. Anca, C. Mateescu, D. & G. Alexe, L.& J. Andreiță, O. & R. Popescu, L.& H. M.). Luni, ne întoarcem la Delhi. Ne va plăcea mai mult? Vom merge anul viitor la Darjeeling. Vom revedea vreodată Dharamsala, chiar dacă nu ne-o dorim?

Nu voi spori tristețea lumii cu lirică de nenorocită ocazie. Nu jubilez în suferință, contrast doctoral printre spiritualii aventurii. Atâția licurici, câte fantome. Editorul ziarului The Statesman mi-a înapoiat, cu o scrisoare, eseul Sanskrit Romanian Poetics, pe motivul desființării magazinului duminical.

Am prânzit la Mehra (nu la Himalaya Dhaba, de unde Nansi s-a stricat la stomac) – mi s-a dat și The Tribune, de-am comentat cu Nana moartea suporterilor peruvieni, dar mai ales am citit despre manifestația tibetanilor în Delhi după 20 de ani de exil. Noi am petrecut aici evenimentul, în zona spiritului internaționalizat până la exces.

O supercoerență a impresiilor fără profunzime, suficient adevărate, zăpezi libere să se năpustească într-o istorie de primăveri. Surendra a citit în anglo-indiană La Belle Dame sans merci, la sfatul meu, dar el preferă pe Thomas Hardi și pe Frost – de ce nu indieni? Tagore, zice, povestirea unui băiat din sat care a venit la Calcutta și a murit.

18.VI. Dharamsala (ultima zi)

Vezuviu, Parâng, Dhauladar le-am văzut. Pisica vampiră ne confundă cu un râs. Papagalul lui Nansi, mâncat de pisică. Hanger tibetan în teacă de lemn sculptat. O pată solară, un cancer mov, o plecăciune. Înaintea acestui jurnal, fața mi se acoperise de bube.