POEME DESPRE TOATE MORȚILE POSIBILE
Niciodată nu a fost Adrian Botez mai exasperat-lucid, ca în ultima sa carte, ”Vezi
omenirea care piere ?”[1]
- titlu nu atât prevestitor, ci confirmând,
prin sinceritatea, aproape brutală, tot ce simțim și trăim cu toții, noi, cei
conștienți, în acest sfârșit al veacurilor,
în această răscolitoare viermuială a diabolicului, în toată savanta sa
străduință îndreptată (cum altfel ?), împotriva a tot ce este omenesc, curat, întocmit și temeinic. Nu, nu este disperare, nu este teamă, în
poemele de scurtă, dar tragică
respirație, pe care ni le propune, spre lectură, autorul - ci doar contemplare neputincioasă a dezastrului.
”Oameni
suntem”, parcă spune autorul, iar acest dat existential ne face spectatori involuntari, la propria noastră
dispariție. Dacă în scurta Prefață,
autorul mai lasă să se vadă o umbră de
nădejde, în ”iconomia” cerească a Creatorului, indiferent cum s-o numi El !
- în cuprinsul cărții, această nădejde
piere, lăsând loc unei încrâncenări definitive : moartea ne paște pe toți, fără deosebire, de vreme ce MURIM SPIRITUAL, bucată cu bucată, mai
întâi pervertindu-ne trupul, apoi
acceptand, senini, MACULAREA SUFLETULUI,
VÂNZAREA CONȘTIINȚEI, PIERDEREA IDENTITĂȚII...! - ...pentru ca, la final, SĂ ACCEPTĂM CĂ NIMIC NU MAI ESTE DE FĂCUT ȘI CĂ ORICE LUPTĂ AR FI
ZADARNICĂ.
Autorul nu are cum să nu vadă complicitatea
dezinvoltă a OMENIRII cu RĂUL, întruchipat, așa cum numai el
știe, în forme din ce în ce mai
meșteșugite, mai mincinoase, mai mascate - sau, dimpotrivă : vădite,
palpabile, ghicibile, fără niciun efort, în multitudinea de sminteli, pe care OMUL le acceptă cu seninătate, uitând parcă, aruncând la gunoi, tot
ce mai avea sfânt : dumnezeirea, încă
prezentă în el, din momentul sublim al Creației. UNDE MAI ESTE HRISTOS ÎN OM? În
ce parte a sufletului se mai poate ghemui el, sufocat, strivit, umilit de mulțimea
atâtor sminteli sinucigașe ? :
”SMINTIȚI – mereu :
ne ducem către APĂ - -ori către FOC !
de
ce nu-n TOIUL ȘI ÎN ȘARTUL VREMII : LA MIJLÒC ?
TRUVERI degeaba vă tot CÂNTĂ
SFÂNT-NUNTA – dintre ASTRE : ARMONIA !
voi
vreți SĂ CUCERIȚI – ca SĂ DISTRUGEȚI : CUNUNÌA
orice
v-ar dărui – ca HAR DE ÎMPĂCARE : CERUL-GLIA !
...e-o
SOARTĂ - MUT
scrisă-n TOATE : de-aceea – NECURMAT
NECUNUNAT
- SĂLBATIC : alegeți NĂSĂLIA…”
Măcinat, încă din
copilărie, cum îl știm (noi, cei care
i-am fost, mai mult sau mai puțin, aproape), de atâtea nedrepte suferințe,
Adrian Botez a căpătat, spre deosebire de noi toți, UN SIMȚ ACUT AL PERICOLULUI,
care vine din secularizare, din atâtea și atâtea încercări de dărâmare A
CREDINȚEI, A FAMILIEI, A OMENESCULUI FIRESC. Poetul nu deplânge doar soarta
unei populații, întâmplător sau nu, din care facem parte noi, cei trăitori în
acest spațiu Carpato-Danubiano-Pontic,
CI SUFERINȚA SA ARE CA SUBIECT ÎNTREGUL
MAPAMOND, populat de o bezmetică și
indecent-sinucigașă Omenire. Toate alcătuirile omenești sunt în pericol
mortal ! - prostia, lenea, cuvântul
rostit fără har și rost aducând, cu ele, cohorte de nenorociri, destinate, parcă, să vatăme tot ceea ce rămăsese
divin, în Omenire:
”căci POPORUL ăsta-al nostru – prefăcut
MOLUȘTE
merită – cu PLINUL LUNII ! – cineva să-l 'PUȘTE !
căci – în RAIUL RAZEI BLÂNDE - și-n MUNȚII-TITANI
LENEVIA PUTE STRAȘNIC – ca la BEȚIVANI !
...să vină SFÂRȘITUL LUMII – BUNUL SANITAR :
MUNȚI – la poale – aibă OASTE – dar și NOU ZIDAR !”
Sau, în altă parte:
”...iar CRIST l-a înzestrat CU FOCUL MINȚII – CU DUH
DE SFÂNTĂ PIATRĂ !
cu VÂLVĂTAIE-SUFLET !
- ...și care-i e RĂSPLATĂ ?
voi îi lăsați – 'ICI ! – UITE : 'ICI ! - pe SFÂNT
TĂRÂM
pe DERBEDEII LUMII să
vândă (...CU TACÂM – FĂR' DE TACÂM !)
ZESTREA LUI DUMNEZEU – PENTRU-UN STRĂIN
care vă e STRĂMOȘ : ALTARUL CEL DE CRIN ?!
...SĂ PIARĂ OMENIREA – CA PEDEAPSĂ ?
SĂ PIARĂ ! – DAR CRIST NU ARE – -N MÂINI –
NUMAI O VARĂ
și ne-om purta POVARA DE NESIMȚIRE –
printre AȘTRI
căci N-AM OPRIT ZARAFUL : el – pentru TREI
PIAȘTRI
ne-a fost vândut și-ALTAR - și DUMNEZEU !
...iar noi AM SOCOTIT CĂ-I CIRC ! -
...râdeam – TÂMPIȚI - DIN GREU !”
Nici CÂNTECUL
(întruchipând, desigur, FRUMOSUL CREAT,
la nivel cosmic, dar și la nivel omenesc !) nu-și mai are rostul deplin-vindecător. Cristosul vândut, odată
- e, iarăși, ”dat pe o tingire”, ca pe un ban
calp, pe sticlirea fără de preț,
rămânând doar dorul-regret după un rai
definitiv pierdut, pe veci nemaigăsit :
”... dacă SFINȚENIA-I PIERDUTĂ – VÂNDUTĂ – PE-O
TINGIRE
(...tu răpești DUHULUI – NĂDEJDEA DE LEAC-TĂMĂDUIRE !)
atunci rămâne doar un DOR : DORUL după-o
PRIVIRE-VIS
cu coada OCHIULUI-AMINTE – să-ntrevezi –
JINDUIND - IAR – PARADIS...
nu FIȚI – nu FACEȚI – să
vă pară - de LUMINĂ – RĂU !
COSMOSU-I DANSUL AMINTIRII-STRAJĂ
care
- MEREU - vă tot TREZEȘTE-N
SFÂNTA VRAJĂ !
a CÂNTECULUI-DE-ÎN-FIINȚARE
a CÂNTECULUI - CUMPĂNĂ DE ZARE !
...de CÂNTUL – STIHUL – ARMONIA – au TĂCUT
se stinge TOTUL ! - ...pentru ALȚII –
BALUL ABIA-A-NCEPUT...
DUMNEZEIEȘTE-I SĂ MUNCEȘTI – dar nu ca
SÌSIF-CEL-LUNAR
cel ce MEREU ! – ROSTOGOLEȘTE PISCUL –
spre ZADAR !”
În fine, am putea continua să
exemplificăm, până la... ”SFÂRȘITUL LUMII” (nu-i așa?)
amărăciunea care răzbate din poemele acestui volum-avertisment, dar ne
mulțumim să notăm că autorul adresează, totuși, rugăminți și sfaturi de bun simț, în speranța că MĂCAR UN SINGUR DECIDENT ar mai avea MINTEA
LIMPEDE ȘI CAPUL PE UMERI :
”DEMN și SENIN – să fii –
ÎN NEMURIRI-PLEIADE :
AI
ȘANSA – DEMONE ! – să fii
- nu tot PROCLET : ci DUHUL CUMSECADE !
...JOS MĂȘTILE ! – că VINE GENERALUL !
FIE-VĂ CHIPUL LUMINOS – PRECUM ”CLEȘTAR”-CRISTALUL !
căci NOUA LUME VA VENI - dar CU O CONDIȚIUNE :
”NU NESIMȚIRE ! – SIMȚIȚI-VĂ – FĂR' TIHNĂ
- ÎN MISIUNE !”
...da... –
...nu mai zemuiți – LA COLȚ ! : RĂZBIȚI ÎN TOI DE TOATE !
fiți INIMOȘI – iar nu doar ”MOȘI” : EROI –
MARTIRI și SFINȚI !
...nu vă gândiți – ca-n FOSTA LUME – la
PÂNTEC și la DINȚI !
nu-i IGIENIC – nici ESTETIC : n-ajungeți
STELEI – PRINȚI !”
Din întregul volum răzbate, parcă, un dor de normalitate și de omenie curat-cristică
și chiar imprecațiile, unele dintre ele nemilos-dojenitoare, par să îndemne la luciditate, la frică
sănătoasă, la revenirea în simțiri, a PLANETEI OARBE, care continuă să-și macine, în delir sinucigaș, TOT CE ERA FIRESC, DIN
VECI STATORNICIT ȘI TEMEINIC. Dacă va fi așa, dacă vom mai avea, ca oameni,
șansa unei reveniri la normalitate și
bun-simț, la retocmirea, pe alte Temelii
Trainice, a Lumii, nu avem cum ști. Poetul Adrian Botez își face, însă, pe
deplin, datoria de a ne avertiza. ”LUMEA
PIERE SUB OCHII VOȘTRI, CANALII DEMENTE !” - pare a spune autorul
cărții : ”...IAR VOI NU FACETI NIMIC PENTRU A ÎMPIEDICA ASTA!”
Dacă ar mai fi de
spus multe despre acest volum, despre
savoarea savantă, a rememorării, în
versuri, a ISTORIEI TUTUROR TICĂLOȘIILOR ACESTEI LUMI, despre IMPLICAȚII EZOTERICE, pe care nu mă
simt, eu, în stare să le descifrez - las altora, cu mai multă putere de
pătrundere, această menire. Eu doar atâta pot mărturisi : avem de-a face cu un poet care suferă, odată cu moartea lumii, pentru
toate păcatele ei, cele cu voie și cele fără de voie.
Va dori Crist să
ne mai ierte, ȘI DE DATA ACEASTA, pe
noi, PÂNGĂRITORII LUMINII?
Numai El știe.
OCTAVIAN CONSTANTINESCU [...care semnează cu
pseudonimul KOSTA VIANU]
(...un
cititor, care am încercat să înțeleg, cu mintea mea, o carte de poezie
adevărată...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu