Pandemia cu
coronavirus - între precauție și prudență
(o retrospectivă necesară)
”Pericolul primordial în viață este să-ți iei
prea multe măsuri de precauție”
Alfred Adler
Este avertismentul pe care o celebritate a medicinei din
secolul al XX-lea, discipol al nu mai puțin celebrului Sigmund Freud (părintele
psihanalizei și istoricelor raporturi între Id, Ego și super Ego) îl dădea
omului și comunităților umane atunci când trebuiau să se raporteze la factorii
naturali1. Acei factori ce pot influența viața individuală și
colectivă, cum sunt catastrofele naturale și pandemiile; previzibile sau nu,
așteptate sau neașteptate, preventibile sau nu, dar cu un potențial uriaș de
influențare a vieții comunităților umane, având la bază, printre altele și incertitudinele
științifice ale momentului.
Dacă încercăm o comparație între afirmația de mai sus,
emisă totuși de un savant celebru, cu categorica aserțiune prezidențială emisă într-un context tensionat,
că ”în fața unei boli, ori ești precaut,
ori ești prost”10 ajungem la niște adevăruri care pot lămuri
multe din realitățile momentului, privind îndeosebi relațiile între
autoritățile statului și cetățeanul obișnuit în condiții deosebite.
Nu vom face nici un fel de comentariu la afirmația prezidențială,
dar nu putem să nu apreciem sinceritatea ei. Pentru că da, a fost un moment în
care șeful statului și-a exprimat într-un mod cât se poate de onest adevărata
părere și adevăratele sentimente pe care le nutrește față de poporul pe care îl
conduce. Atunci a fost el cu adevărat și prin el a grăit o întreagă istorie a
raporturilor dintre cele două etnii.
Între
precauție și prudență ca alternativă
De acord cu faptul că precauția înseamnă o serie de
măsuri (uneori draconice) care să prevină sau să diminueze consecințele unui
fenomen natural cum este pandemia cu coronavirus în cazul de față, dar să nu
uităm că prudența ne atrage atenția că nu orice măsură de precauție se
justifică pentru că, nu rareori, consecințele acestora depășesc chiar pe cele
ale fenomenului în cauză, ceea ce pare că se întâmplă și în cazul de față după
primele evaluări ale impactului economic și social2. Prin urmare,
chiar dacă precauția îndeamnă la măsuri radicale, prudența îți cere să
cântărești atent riscurile și beneficiile precauției, pentru că aceste măsuri
sunt aplicate unei comunități vii și mereu schimbătoare.
Pentru a discerne între cele două (precauția sau
prudența) însă, este nevoie de înțelepciune, pentru că în viața unei comunități,
ca și în viața unui individ, ”există o vreme pentru a îndrăzni și o vreme pentru a fi precaut, iar un om
înțelept știe care din acestea se cer a fi aplicate la un moment dat” (Tom
Schulman)15. Acum, când pandemia cu coronavirus pare că se apropie
de sfârșit, este cazul ca înțelepciunea umană să facă diferența între precauție
și prudență, între adevăr și minciună, între exagerare și realitate, între
natură și tehnologie, în sfârșit între știință și umanism. Dacă nu vom reuși să
facem aceste diferențe vom ajunge la ceea ce pe drept cuvânt spunea Omar
Bradley ”dacă vom continua să dezvoltăm
tehnologia fără înțelepciune sau prudență, servitorul nostru (tehnologia n.n.)
se va dovedi a fi călăul nostru”4 sau poate la fel de evocator
spusele lui C. Maximilian cu referire la raporturile omului cu știința sa când
definea bioetica ”bioetica este punctul
de întâlnire al tuturor celor care urmăresc destinul uman supus presiunilor
științei”12.
Privite lucrurile astfel se poate spune că între
precauție și prudență există o diferență majoră, atât în definirea lor ca
termeni, cât mai ales în conținut și consecințe. Caracterul preventiv al
precauției este viciat de faptul că nu întotdeauna măsurile sunt eficiente, ba
mai mult, pot avea consecințe grave în derularea vieții unei comunități
dovedită cu asupra de măsură cu ocazia acestei pandemii, resimțită cu precădere
pentru extremele de vârstă și purtătorilor de patologie cronică. Și atunci
intervine prudența care îți cere să te ferești de vorbe, fapte sau gesturi care să producă neajunsuri la fel de
mari, sau chiar mai mari decît cele cauzate de boala însăși5.
Se poate spune pe drept cuvânt că dacă precauția este
mama prevederii (sau fiul cel mare al înțelepciunii după cum afirma Victor
Hugo), prudența este mama înțelepciunii, ceea ce înseamnă că precauția și
prudența trebuie să se regăsească în orice situație critică, dar mai ales
atunci când situația este amenințătoare de viață. La scara istoriei
evenimentele naturale, chiar dacă ne referim numai la catastrofe în lumea
inanimată; (erupții vulcanice, cutremure, inundații, secetă urmată de foamete),
nu au fost nici mai mici nici mai mari, ele s-au derulat fără un calendar anume,
deși au înregistrat o anumită periodicitate, așa cum și lumea vie, supusă
fenomenelor naturale și-a găsit un echilibru prin interacțiunea celor cinci
regnuri care alcătuiesc biosfera pământeană; bacterii, fungi, protiști, plante
sau animale. În mediul lor natural, fiecare din aceste mari categorii care alcătuiesc
încrengături, familii, genuri, specii, chiar dacă au prieteni sau dușmani,
realizează un tot armonios care asigură continuitatea vieții pe pământ.
Pentru că fiecare dintre acestea au un rost bine definit.
De pildă bacteriile asigură reintegrarea lumii vii (animată) în lumea materială
(inanimată), iar virusurile, care nu sunt decât ”viață in potenția”, au rolul de a regla echilibrul între formele
de viață, prin urmare este de presupus că fiecare specie are propriul virus din
cele peste 320.000 de specii cunoscute. În acest context este de asemenea de
presupus că izbucnirile epidemice sau pandemice naturale își au rostul lor în
economia generală a vieții pe pământ.
Interesant este și faptul că până nu demult virusurile
erau considerate ca microorganisme dâunătoare omului și în general formelor de
viață, prin faptul că supraviețuirea și răspândirea lor este condiționată de
parazitarea unei celule vii al cărei metabolism și posibilități de multiplicare
sunt folosite pentru propria replicare și răspândire. Rostul lor nu ar fi decât
unul distructiv sau cel mult reglator,
aserțiune valabilă până la descoperirea bacteriofagilor (virusuri care
parazitează bacteriile), a fragmentelor de ADN, sau ARN viral în diferite
țesuturi până la observația că virozele banale, sezoniere, au un rol de
stimulare a sistemului imunitar făcându-l eficient față de agresiunea externă.
Mai mult, faptul că secvențe genice virale pot fi
folosite în scop terapeutic și chiar la fabricarea vaccinurilor (tehnologia
prin ARN mesager) a încurajat cercetarea științifică pe aceste forme primitive
de viață ca fiind mai facilă, dar nu lipsită de riscuri. Concomitent a apărut
și manipularea genetică, asimilată de știința umană ca un veritabil progres
științific, manipulare ce pare mai simplă pe genomul viral, de aici o întreagă
rețea de laboratoare capabile să lucreze pe genomul oricărei ființe
viețuitoare, de unde și speculațiile inerente.
Dincolo de beneficiile pentru știință în general și
pentru sănătate în special, sunt riscurile pe care o asemenea tehnologie le
presupune pentru că așa cum spunea Ellie Wolman; ”este o greșeală să se creadă că progresul științific este benefic
pentru umanitate, deoarece creșterea cunoștințelor creează tot atâtea probleme
pe cât rezolvă”. Odată cu beneficiile evidente pe care știința le aduce în
viața omului, sunt în egală măsură riscurile, ușor de anticipat, dar greu de
gestionat sau anihilat, pe care le aduce cu sine orice progres științific.
Printre acestea și tehnicizarea actului medical, utilizarea pe scară largă a
tehnologiilor moderne, uneori fără discernământ, proceduri medicale invazive
bazate doar pe parametrii pe care monitorizarea electronică le furnizează, ceea
ce face din medicină o profesie riscantă și uneori chiar abuzivă prin
mijloacele pe care le utilizează (vezi utilizarea abuzivă a antibioticelor,
supralicitarea vaccinurilor pentru boli banale, tehnologizarea excesivă a
actului medical, ca să nu mai vorbim de telemedicină și multe altele).
O evaluare necesară
Acum când pandemia este pe sfârșite, iar șocul ”pandemiei spirituale”14
intenționat creată și întreținută pare depășit, o serie de fapte, abordări și
atitudini pot fi evaluate la modul rațional și logic, fără patimă, fără
incriminări, ci doar în spiritul adevărului pentru că doar de aici putem
extrage învățăminte și atitudini pe care să ni le însușim pentru a le depăși,
nu atât în spiritul preacauției cât mai ales al prudenței, cu atât mai necesară
atunci când este vorba de sănătatea individuală și îndeosebi de cea colectivă.
Declararea tardivă a pandemiei, bâlbele medicale privind
măsurile necesare prevenirii răspândirii virusului SARS CoV 2, tentativa de a
mușamaliza evenimentele de la Wuhan, au ridicat numeroase suspiciuni care au
condus la speculații și abordări catastrofice. Toate acestea au indus
deopotrivă îngrijorare, teamă, spaimă și chiar panică, având la origine asaltul
de presă pe toate canalele massmedia cu susținerea și participarea
autorităților în domeniu, atât naționale cât și supranaționale. Această
atmosferă a fost susținută și augmentată de incertitudinile terapeutice bazate
în principal pe mijloace empirice (multe dintre ele s-au dovedit dăunătoare
prin efectele lor secundare), depășirea extrem de rapidă a capacității
sistemelor medico-sanitare și nai ales al serviciilor de terapie intensivă, la
care s-a adăugat și goana nestăvilită pentru descoperirea unui vaccin eficient
și salvator.
Până ca lumea să se dezmeticească au trecut trei valuri
pandemice, iar astăzi aceiași lume este îndemnată cu obstinație să se
pregătească de valul patru care, negreșit, va veni și va face ravagii. Acest
val este anunțat cu o plăcere sadică de majoritatea canalelor de știri și de
aceiași ciocli apocaliptici cu care ne-am obișnuit și pe care nu-i mai crede
nimeni. Suspiciunea unei conspirații la nivel global a fost alimentată și de
comportamentul particular al virusului SARS CoV 2 care a acționat țintit pe
patologia cronică (indiferent de vârstă) și pe vârstele înaintate, unde uzura
biologică accentuau în mod firesc gradul de vulnerabilitate al celor infectați,
Mai puțin afectată a fost populația adultă și de loc
populația infantilă, deși la acest ultim grup de populație numai de maturitate
imunologică (pe marginea căreia s-a speculat atât de mult) nu poate fi vorba, având în vedere faptul că
până la zece ani sistemul imunitar încă este imatur, îndeosebi sub aspectul titrului
imunglobulinelor A circulante și imunglobulinelor A secretorii care apără
integritatea morfofuncțională a mucoaselor respiratorii și digestive, ca fiind cele
mai expuse agresiunii biologice.
Nici una din teoriile legate de deficitul imun nu a putut
fi probată, singura rămasă plauzibilă fiind reacția inflamatorie a organismului,
disproporționată ca intensitate în raport cu patogenitatea virusului. Această predilecție
a virusului și reacția inflamatorie violentă pe care o declanșează au ajuns să
alimenteze și ele suspiciunea că virusul în cauză este unul scăpat din
laborator, asupra căruia s-ar fi lucrat din perspectiva patogenității țintite
având ca scop diminuarea populației (care se apropie vertiginos de opt miliarde),
iar pentru multe state vârstnicii par să devină o problemă socială greu de
gestionat.
Indiferent care ar fi sursa virusului (naturală sau
scăpată din laborator), extensia fenomenului, scopurile presupuse și panica
indusă mediatic, creează sentimentul că se dorește ca această stare să fie
întreținută în continuare, dovadă promovarea acestor atitudini alarmiste și
măsurilor restrictive ale autoritățile în domeniu. Ceea ce este de-a dreptul
trist, este faptul că sunt antrenate în acest carusel panicard personalități medicale
a căror etică profesională și științifică
devine astfel discutabilă.
Acești promotori ai alarmismului panicard ar trebui să-și
amintească ceea ce Rabelais spunea acum cinci sute de ani că; ”știința fără conștiință este ruina
spiritului”. În locul unui val patru (care nu pare a fi mai mult decât
coada pandemiei) și unui dezastru ipotetic pentru a justifica o a treia
vaccinare, oamenii de știință și autoritățile medico-sanitare ar trebui să știe
că resursele biologice ale coronavirusului sau atenuat ex abrupto așa cum se întâmplă în mod obișnuit în evoluția naturală
a oricărei viroze și că politizarea fenomenului epidemiologic și a actului
medical au consecințe dramatice pentru comunitate.
Aici se poate înscrie și vaccinarea efectiv neglijentă ca
act medical atunci când se practică la colț de stradă, în mașină sau printre
mici și bere (vezi opinia epidemiologului Molnar Geza: https://rohealthrview.ro). Fără a nega valoarea vaccinării, tindem să credem că actuala curbă
descendentă a pandemiei ține de evoluția naturală a bolii care în desfășurarea
sa imunizează populația până la acel prag care să diminuieze atât patogenitatea
câi și contagiozitatea oricărui tip de virus și coronavirusul nu face excepție.
Așa că acel common sense (simț al realității)
și bun simț public se opune manipulării la care populația este supusă, de aici
spiritul de frondă și contestările de rigoare. Așa încât, nu e de mirare faptul
că autoritățile statului, prin reprezentanții săi desemnați să gestioneze criza
pandemică, s-au trezit vorbind singuri despre al patrulea val care ar urma să
aibă o evoluție catastrofică, generat de tulpina delta care până în prezent nu
depășește nivelul unei recrudescențe la sfârșit de pandemie, cunoscută de
altfel epidemiologilor.
Este o continuare a tendinței de a menține angoasa
publică, începută deja în valul al treilea când s-a recurs la adăugarea unor
decese care, chipurile, nu ar fi fost raportate la vremea producerii lor.
Scopul era ca numărul decedaților, care
scăzuse dramatic, să fie la o cotă de alarmă, astfel încât, în spatele ei să se
mențină măsurile restrictive și coercitive asupra populației. Este o manieră de
abordare care amintește de butada comunistă ”i-ale tot, dă-le puțin și vor zice
că le-ai dat mult”.
Nu vom face nici un fel de apreciere asupra modalităților
de abordare politică, socială, administrativă sau economică, ci vom spune că
sub aspect medical abordarea a fost una exagerată, iar corpul medical s-a
dovedit a fi un segment extrem de inconsecvent prin participarea efectivă la
manipulare și dezinformare, până acolo încât a adus atingere principiilor eticii
și deontologiei medicale, dezonorându-și astfel profesia. Cât de caraghioasă
apare astăzi utilizarea izoletelor pentru transportarea cazurilor depistate (prin
teste a căror acuratețe a fost pusă la îndoială încă de atunci) în unități
spitalicești desemnate, chiar dacă nu aveau simptomatologie, sau scoaterea
demonstrativă a armatei pe străzi, ca să nu mai vorbim de ordonanțele militare
și mobilizarea organelor ordinii publice pentru impunerea unor măsuri care nu
au nici măcar girul istoric al utilității lor.
Mai lipsea poziția de tragere și ordinul foc cu toate
mijloacele din dotare pentru a produce deopotrivă o tragedie, dar și o culme a
ridicolului. Apoi acea campanie panicardă susținută de o serie de figuri din
sistem, sau din afara lui care, tocând aceleași clișee, au reușit performanța
de a se umple de ridicol dacă n-ar fi devenit între timp odioase prin panica pe
care o întrețineau și care strigau pe toate drumurile; testați, testați; pentru
ce? Ca să știi! și la ce îți ajută dacă știi? când intervenția ta nu depășește
limitele empiricului. Însăși intervenția epideimiologică nu a depășit
caracterul empiric și abuziv, iar remediul terapeutic nu a depășit terapia
suportivă cu oxigen și administrarea de perfuzabile pentru a depăși momentul
critic, pentru că intubația deschidea direct sau indirect calea către eșec
pentru majoritatea cazurilor ajunse aici.
Adăugăm acestei situații și acele anunțuri macabre, că în
toată țara nu există decât un număr extrem de limitat de locuri la terapie
intensivă cu acele structuri de personal echipat la modul grotesc în ținută
astrală parcă anume gândite pentru a împiedica actul medical firesc și a creea
pacientului impresia că drumul lui este fără întoarcere. Dacă la începutul
pandemiei va fi avut oarece justificare, după vaccinarea personalului medical, valoarea
costumației nu depășește pe cea a celebrelor izolete folosite la început dintr-o
ignoranță crasă pentru transportul testaților pozitiv, chiar dacă nu erau
bolnavi. Aceiași costumație poate fi percepută acum ca un supliciu pentru
ignoranța celor care o poartă.
Din nefericire, acestor aspecte diletant pompieristice li
s-au dat girul prin cele trei structuri administrative și științifice la nivel
național (comitetul interministerial, consiliul științific și comitetul de
comunicare strategică) și două platforme de raportare a deceselor, toate
alcătuite din personalități obscure, bună parte dintre ele, și mai ales
factorii de decizie, fără nici o tangență cu epidemiologia, eludându-se astfel,
cu bună știință, latura practică a acestei științe.
Este poate și momentul să aruncăm o privire asupra
restricțiilor impuse, a eficacității lor în lumea zilelor noastre și a
impactului asupra individului și colectivității din care acesta face parte. Ne
vom referi pe scurt la cele trei modalități uzitate în lupta epidemiologică și
anume; carantina, portul măștii de protecție și distanțarea fizică.
Istoria
carantinei și avatarurile ei
Una din cele mai vechi nodalități de stopare a
răspândirii epidemiilor, cunoscută încă din antichitate, este carantina. Ea s-a
dovedit încă de la începuturi ca fiind măsura restrictivă cea mai greu de
suportat, dar și de pus în practică. Acest aspect a devenit mai evident în
timpurile noastre, pentru că lovește în libertatea de mișcare, de deplasare, de
manifestare, de muncă, de aprovizionare, de instruire și socializare. Toate
acestea vor atrage după sine frustrări de ordin economic, profesional,
educațional, cultural, spiritual și social, cu repercursiuni majore asupra a
tot ceea ce înseamnă normalitate în viața unui individ sau unei comunități.
Istoria carantinei începe odată cu zorii umanității, cu
rezultate variabile în funcție de tipul de boală pentru care era instituită.
Apare la începuturi (700-600 î.H) ca o izolare a celor cu anumite boli; de
piele, de oase infectate, evacuări genitale, citate în Levitic (Metzra 14 – 15).
Va prinde contur o mie de ani mai târziu (706-707 d.H)9 când
spitalul construit în Damasc de califul Al Walid, în califatul său Omniad,
cuprindea spații speciale (separat de restul bolnavilor) pentru bolnavii de
lepră. După 724 de ani otomanii vor construi primul spital pentru leproși, la
Edine, tot în ideea izolării acestora13.
Termenul de carantină (quaranta giorni – 40 de zile)
apare pentru prima dată în epidemia de ciumă (moartea neagră) din Ragoza
(astăzi Dubrovnic, pe coasta adriatică a Croației) între anii 1348 – 1351 când
corăbiile erau ținute în larg 40 de zile pentru a avea siguranța că nici un
marinar sau pasager nu are vreo boală molipsitoare (lipicioasă – în termenii
timpului) care să contamineze localnicii.
Durata carantinei se pare că este de inspirație biblică;
40 de zile a rătăcit Moise prin deșertul Sinai sau 40 de zile a rezistat Iisus
Hristos, tuturor ispitelor pe muntele Sinai16. Se cunosc două modele
de carantină; modelul britanic
înspirat de quarantini giorni și care
are la origine teoria miasmelor prin care s-ar transmite boala molipsitoare.
Îndepărtarea bolii, (sau ținerea la distanță), se făcea cu esențe de plante
aromatice, dezinfecție cu apă de trandafir și oțet, de asemenea prin limitarea
deplasărilor și evitarea locurilor aglomerate. În cadrul aceleeași teorii erau
implicate și alinierea planetelor care ar influența apariția epidemiilor de
gripă, motiv pentru care această boală era cunoscută la vremea aceea (ca și
astăzi în lumea anglosaxonă) sub numele de influenza
sau boala transpirației (sweating
sickness sau sudor anglicus).
Al doilea model a fost modelul habsburgic (aplicat și în Principatele Române), care
însemna carantinarea la graniță timp de trei până la cinci zile, în condiții
normale și 14 până la 30 de zile în condiții de epidemie, cu dezinfecție prin
fumigație, totul sub supraveghere sanitară și militară. Nerespectarea acestor
reguli putea să însemne ocnă pe viață sau împușcarea de către străjeri16.
Nici măsurile din interior nu erau mai puțin drastice.
Aceste măsuri erau supravegheate de domnitorul timpului și implementate de agie
(un fel de minister de interne) și constau în închiderea târgurilor vegetale și
animale, evitarea activităților publice în spații închise, interzicerea
serviciilor religioase, măsuri de prevenție individuale și obștești, toate
izvorâte din experiențele anterioare și bun simț. Pentru Țările Românești, instituirea
acestor restricții apare odată cu introducerea Regulamentului Organic (1829)
care impunea oficial ca model de carantină modelul habsburgic. Pe lângă
prevederile de mai sus, aveau o serie de ”băgări
de seamă” privind igiena individuală și a locuinței ”fără osebire, să se ție curate și adăpostul și trupul”, iar pe
lângă curățenia generală a ”ulițelor,
maidanurilor și proprietăților” să se ”înzestreze
bolnițele (spitalele vremii n.n.) cu
cele de trebuință”, să se ”rânduiască
doftori la toate locurile suspecte”, iar ”spițeriile să fie deschise la verice ceas (orice oră n.n.)” (din
circulara domnească emisă în primăvara anului 1848)16.
Cu toate acestea, carantina nu și-a probat eficiența în
nici o epocă. Pentru că dincolo de costurile extrem de mari pe care sistemul de
carantinare le-a presupus dintotdeauna, au fost abuzurile din partea funcționarilor
publici (aveau puteri sporite și discreționare) ce viciau și chiar zădărniceau rezultatele
acțiunilor antiepidemice prin carantină. Astfel că în 1859 carantina în
principate a fost vremelnic întreruptă în principal pentru ineficiența ei, dar
și pentru costurile mari și abuzurilor care se comiteau în numele ei.
Dacă rolul primordial al carantinei era împiedicarea
răspândirii epidemiei, istoria acestei măsuri administrative arată sistematic ineficiența
ei în marile epidemii și pandemii prin care omenirea a trecut de-a lungul
vremurilor. Astfel, istoricul M. Barry care a studiat evoluția gripei spaniole
(1919-1920) concluziona cu scepticism că ”în
condiții de pandemie orice abordare are limitele ei, iar aplicarea lor pe masse
(populație n.n.) într-o situație epidemiologică deja în curs nu poate întrerupe
evoluția bolii”2. Acest aspect a fost demonstrat cu asupra de
măsură și de evoluția acestei pandemii (cazul Suceava și Timișoara când
răspândirea virusului devenea mai amplă pe măsură ce și restricțiile impuse de
carantină deveneau mai drastice.
Mai trebuie remarcat faptul că impunerea unei carantine
în adevăratul sens al cuvântului este absolut imposibilă în zilele noastre,
pentru că vorbim de colectivități umane uriașe în contextul demografic actual
(peste șapte miliarde de oameni, față de 1,3 miliarde în primul război mondial
și șapte-opt sute de milioane în secolul al XVIII-lea), când mobilitatea
populației și bunurilor pe toate căile (terestră, maritimă și aeriană) a
devenit copleșitoare și indispensabilă, când coabitarea cu animalele a devenit
o modă, fără să se țină cont de faptul că această coabitare favorizează saltul între specii ale
microorganismelor specifice fiecăreia, astfel unele specii de virusuri devenind
patogene și pentru om.
Prin urmare, carantina în condițiile zilelor noastre este
total ineficientă, ba din contra, poate avea consecințe nedorite la nivel
individual sau colectiv. Richard Mead afirma că ”un regim de carantină publică menținut la un nivel drastic pe termen
lung are efect negativ atât asupra mentalității colective cât și asupra
efortului de control epidemiologic” și într-adevăr, nu s-a observat niciun
efect pozitiv asupra controlului epidemiologic al bolii în cazul nostru20.
Răspândirea virusului a continuat nestingherită, în plus a creat o nevroză
colectivă tradusă prin revolte populare peste tot în lume datorită efectelor
negative în plan individual; iritabilitate până la irascibilitate și revoltă,
astenie, tulburări de concentrare, cefalee, tulburări de înțelegere și
comunicare.
O comparație istorică s-ar putea încerca cu pandemia de
gripă Hong Kong (1968-1971) în care România a fost atinsă doar de al treilea
val (din cauza izolării țării prin ”carantina comunistă”), ajuns la noi via
Elveția-Finlanda-Ungaria, și care în parcursul ei pe mapamond a produs un număr
comparabil de victime cu coronavirusul actual. Carantina nu a fost instituită
nicăieri, prin urmare bursele nu s-au prăbușit, economia a funcționat, viața
socială și culturală a continuat, școlile nu s-au închis, nu au existat
asalturi de presă și nici manipulări politicianiste așa încât pandemia a trecut
fără consecințe economico-sociale,.
Au intrat în carantină doar unitățile spitalicești, în
rest s-a acționat în baza principiilor ”luptei în focar” adică; izolarea
bolnavilor la domiciliu sau spital (nu spitalizare obligatorie în baza unui
test relativ), supravegherea contacților și măsuri de combatere prin igienă și
dezinfecție, iar din 1969 s-a introdus vaccinarea în masă, pentru că între timp
se descoperise vaccinul antigripal. Este foarte adevărat că sistemul
medico-sanitar al timpului permitea ținerea sub control epidemiologic a
teritoriului prin structura unităților medicale primare (circumscrpțiile
medico-sanitare) care aveau acoperire teritorială și echipă de igieniști
(asistent de igienă, oficiant sanitar și dezinfector), la care se adăuga o
supraveghere zonală și regională prin structuri specializate (SANEPID,
institute de igienă, laboratoare și propriul institut de vaccinuri – Institutul
Ion Cantacuzino)11. Așa se face că evoluția gripei Hong Kong în țara
noastră s-a încheiat în 11 săptămâni, fără impact economic și social major, iar
coada epidemiei s-a resimțit în toamna și iarna anului 1971-1972 prin varianta
britanică a aceluiași virus, A/England/42/7217.
Nu mai puțin criticabile sunt și celelalte două măsuri
obligatorii impuse de autorități; masca de protecție și distanțarea fizică.
Scurtă istorie a măștii.
Ca și carantina, masca are o istorie pe cât de veche pe
atât de interesantă, dovadă că lumea veche avea noțiuni de epidemiologie chiar
dacă nu aveau cum să le încadreze în limitele unei științe, inexistentă în
acele vremuri. Prima semnalare a măștii purtate este la curtea hanului mongol
Kublai. La curtea acestuia curtenii și servitorii, care intrau în contact cu
stăpânul, pentru ca să nu răspândească mirosuri (miasme) picături de salivă sau
fragmente alimentare, erau obligați să poarte în jurul gurii un șervețel de
mătase cusut cu fir de aur. Protecția, așadar, nu era pentru cel ce purta masca,
ci pentru cel cu care intra în contact13.
Apoi, pentru o lungă perioadă de timp, masca a fost
folosită pentru protecția purtătorului. Astfel, în Roma antică masca se purta
pentru a nu inhala particule de oxid de plumb pentru cei care lucrau în minerit
(Plinius cel Bătrân în Istoria naturală,
25-29 e.n.)13. În perioadele marilor epidemii de ciumă ale Evului
Mediu, masca capătă o destinație pur medicală, fiind alcătuită din material
textil sub formă de cioc cu două compartimente (pentru parfumuri împotriva
mirosurilor și plante aromatice împotriva miasmelor – purtătoare de boală) la
care asociau și o costumație bizară purtată de cei care își puteau permite
asemenea cheltuieli6.
În epoca renascentistă, Leonardo da Vinci concepe o mască
pentru muncitorii din construcții (îndeosebi pentru cioplitorii în piatră), alcătuită
din material textil care, umectată reținea particulele de praf. La începutul
secolului al XVIII-lea pompierii foloseau o mască specială pentru a diminua
inhalațiile de fum și funingine în intervențiile de stingere a incendiilor. În
epoca modernă Alexander Humbolt (1799) concepe o mască facială prevăzută cu
orificii pentru ochi, dezvoltată apoi de Lewis Horeal care introduce sistemul
de valve, principiu care va fi folosit în Primul Război Mondial, ca mască de
gaze, prin adăugarea cărbunelui activ.
Introducerea în practica medicală aparține medicului
polonez Jan Radeki (1850-1905) sub formă de mască chirugicală (masca Mikulicz) pentru
a proteja plaga chirurgicală de contaminarea cu microorganisme provenite de la
cel care operează. Rolul ei protector pentru diseminarea bacteriană a fost
demonstrat în 1905, într-un experiment pe medici și asistente medicale, în care
numărul de colonii de streptococi eliminați prin tuse și strănut s-au redus la
jumătate pentru cei care purtau mască.
Masca chirurgicală va fi perfecționată continuu, dar nu
va depăși nivelul de a limita diseminarea bacteriilor, particulelor mici și
impurităților din atmosferă fiind total ineficientă pentru infrastructurile
nanometrice sau ultramicroscopice cum sun virusurile. Încercările de a
demonstra utilitatea lor în împiedicarea răspândirii virusurilor au fost un
eșec, atât în cercetare cât și în practica purtării măștii, până acolo încât și
experții OMS au trebuit să recunoască ineficiența ei în transmiterea virală ”există dovezi limitate și inconsistente că
masca ar proteja răspândirea infecției cu SARS CoV219. Cu bunăvoință s-ar putea accepta ideea
că masca utilizată și schimbată corespunzător ar putea reduce doza
infectantă a particulelor virale, mai
ales atunci când sunt înglobate în secreții, detritusuri celulare, celule
epiteliale descuamate etc.
În contrast cu beneficiile ipotetice prezentate mai sus,
sunt însă riscurile care sunt departe de a fi neglijabile7. În
primul rând este bariera mecanică pe care masca o pune în calea respirației
fiziologice (normale), care va solicita un travaliu respirator mai mare din
partea celor care au patologie cronică respiratorie directă sau indirectă, a
celor care practică o muncă fizică, a copiilor și vârstnicilor, a căror
capacitate de adaptare este mai limitată.
În al doilea rând; mărește spațiul mort prin adăugarea
spațiului dintre mască și cavitățile nazale, ceea ce va face ca diluarea
aerului inspirat să se accentueze. Consecința va fi reducerea concentrației
oxigenului în alveole la valori mai mici de 16% (cât este normal) ceea ce va
afecta schimburile gazoase la nivelul membranei alveolo-capilare pulmonare.
Prin urmare, se va instala un grad de hipoxie celulară care va afecta metabolismul
celular. Cum cel mai sensibil la hipoxie este creierul vor apărea suferințe din
partea acestuia între care mai frecvente sunt; astenia nervoasă, cefaleea,
iritabilitate, insomnii, tulburări de concentrare și de comportament.
În al treilea rând, indiferent de anotimp, dar mai ales
în anotimpurile reci, masca devine repede un mediu poluat și poluant în același
timp. După câteva minute și mai ales datorită tusei, strănutului și respirației
umede, masca se contaminează cu flora respiratorie proprie sau cea din mediul înconjurător,
devenind astfel un mediu de cultură pentru această floră. În acest context, utilizarea
măștii devine improprie dacă nu chiar periculoasă, cu atât mai mult cu cât se
adaugă și comportamentul purtătorului prin utilizare repetată și neglijentă;
fără spălare, sterilizare sau prelucrare sanitară. Prin urmare, neajunsurilor
prezentate mai sus, se adaugă și riscurile biologice, masca devenind astfel un
adevărat mediu de cultură pentru bacterii și virusuri, în condițiile utilizării
neadecvate.
Distanțarea fizică și avatarurile ei.
Nici distanțarea fizică nu este o noutate. Ea se practică
încă din antichitate pentru că se știa încă de pe atunci că fiind în preajma
unui bolnav te poți molipsi de o boală ”lipicioasă” (molipsitoare n.n.) și că
stând la distanță de bolnav se poate împiedica ”lățirea lipitoarei boale”16.
Însăși leproșii în antichitate și Evul Mediu erau obligați să poarte un
clopoțel care să le semnaleze prezența în apropiere, în felul acesta fiind
ocoliți de cei sănătoși.
În condițiile suprapopulării, interdependenței economice,
a libertății și posibilităților de mișcare și distanțarea fizică s-a dovedit a
fi o măsură greu de implementat și gestionat. Nu lipsită de importanță este și
consecința acestei măsuri asupra mentalului individual și colectiv, pentru că impunerea
ei pe cale polițienească induce sentimentul de frustrare cu evoluție spre
anxietate și panică, situație ce poate degenera în tulburări de comportament,
de la depresie până la agresivitate.
Contribuie la această situație și utilizarea tendențioasă
a termenului de ”distanțare socială”
care contravine flagrant tendinței instinctuale de apropiere și comuniune
interumană, mai ales în vremuri de restriște când oamenii se grupează din
instinct în căutare de ajutor și protecție14. Bazant și Bush au
demonstrat că distanțarea la 2 m nu are nici o valoare în mediul deschis - riscul
fiind același ca la 20 de medtri, iar pentru spațiile închise, mai importante
decât distanțarea fizică sunt numărul de persoane din spațiul respectiv, tipul
de activitate și prezența ventilației ca și intensitatea ei3. Mai
importantă decât toate însă pare să fie timpul de staționare în preajma unui
purtător de coronavirus decât distanța față de el, timp care ar trebui să fie
sub 15 minute3. De altfel empirismul acestei măsuri este demonstrat
și de aglomerările umane cu ocazia sărbătorilor pascale ortodoxe și procesiunilor religioase din estul Europei
(cu excepția României - nici nu se putea altfel), aglomerărilor estivale ale
anului 2020 și actualele festivaluri care nu au produs nici un dezastru pe care
presa și autoritățile l-ar fi exploatat la modul oneros.
Din nefericire, în ciuda satisfacției nejustificate din
partea autorităților cu privire la gestionarea pandemiei, trebuie să recunoaștem
falimentul tuturor acestor măsuri total depășite de realitățile zilelor noastre,
pentru că pandemia și-a urmat cursul firesc, desfășurându-se după propriile
legi. Fără a nega fatalitatea evoluției pandemice, trebuie să recunoaștem că singura
modalitate de combatere epidemiologică eficientă a bolii rămâne lupta în focar,
cu rigorile ei punctuale, mai ales că la ora când vorbim avem la îndemână
vaccinarea, procedeu prin care se reproduce boala la parametri minimali în
ideea inducerii imunității specifice prin anticorpi anticoronavirus.
În
loc de încheiere
Până una alta constatăm că pandemia își urmează cursul ei
natural ajungând la al patrulea val (?), de fapt coada pandemiei puțin
influențată de vaccin, motiv pentru care se cere efectuarea celui de al treilea
vaccin fără o argumentație convingătoare, ceea ce ridică suspiciunea unor
interese comerciale dacă nu și de altă natură. Este mult pentru un sistem
imunitar ca să suporte trei vaccinuri în mai puțin de un an, ca să nu mai
spunem că cei trecuți deja prin boală (adevărata imunizare), nici măcar nu au
fost luați în calcul. Riscul cel mai mare îl au cei care au prezentat reacții
adverse violente la rapel, sau la vaccinarea după boală puse pe seama bumului
de anticorpi (producție excesivă), care poate fi mai grav decât boala însăși
prin reacția imună pe care o poate declanșa.
Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că supralicitarea
vaccinării poate deveni un pericol pentru organism, pentru că vorbim de cel mai
sensibil sistem din structura corpului uman. Cum campania națională de vaccinare
anti COVID 19 și-a pierdut din elan, prevestind un eșec răsunător, cred că cel
mai înțelept lucru ar fi stoparea ei și aplicarea doar punctual acolo unde apar
focare, raportate însă la procente rezonabile, care să justifice aplicarea unor
măsuri antiepidemice și nu cifre arbitrare care să justifice măsuri
administrative cu impact asupra vieții sociale.
Și atunci ne întoarcem iarăși la prudență care cere înțelepciune
și discernământ, echilibru și logică în luarea și implementarea unor măsuri
care, dacă altădată erau oarecum eficiente, astăzi sunt total depășite după cum
am văzut mai sus. Însăși vaccinarea, singura achiziție a modernității, cere
același discernământ și logică în aplicarea ei la scară națională și nu
aplicarea ei intempestivă în logica precauției care presupune măsuri drastice
dacă nu chiar draconice pe linie administrativă. plecând de la o recomandare
medicală și ajungându-se la adevărate abuzuri cu impact social important. Actul
medical în sine se rezumă la recomandări și intervenții în deplin acord cu
pacientul și nu în a impune atitudini înafara voinței sale. Pentru că impunerea
unor restricții depășește cadrul principiilor medicale, iar subordonarea
indivdului interesului colectiv întotdeauna a generat nemulțumiri și revolte.
Prin urmare, prudența trebuie să prevaleze în fața
precauției, iar argumentele în sprijinul ei sunt experiența istorică, pe care cei
care gestionează pandemia nu o cunosc (sau o eludează cu bună știință) și
cunoașterea științifică trecută însă prin filtrul conștiinței11.
Deși mijloacele luptei antiepidemice sunt cam aceleași din vechime (cu excepția
vaccinării și luptei în focar), abordarea socială diferă substanțial. Dacă în trecut
abordarea sănătății publice se împiedica de ”egoismul,
ignoranța, nepăsarea și stupiditatea individului”5, astăzi; dezinformarea, neîncrederea, manipularea și abuzurile autorităților
bulversează orice conștiință, oricât de responsabilă ar fi,
În încheiere aș mai face o renarcă asupra faptului că
omul contemporan are o sensbilitate crescută în fața bolii și a morții. În
comparație cu alte epoci, boala și moartea este cu greu acceptată ca realitate
și spirit jertfelnic. Același Sigmund Freud spunea pe drept cuvânt pentru acele
vremuri ”dacă vrei să dobândești puterea
de a suporta viața, fii gata să accepți moartea”8 ceea ce astăzi, când întregul proces de
formare a individului este orientat către a creea impresia că omul este
atotputernic, stăpân pe propriul destin și al planetei (Homo Deus) și poate
controla și decide în tot ceea ce înseamnă viață pe pământ, pare o curiozitate,
deși în sine ascunde o tristă realitate.
Trebuie să acceptăm și faptul că populația zilelor
noastre se găsește la un alt nivel de educație, ca să nu mai vorbim de
posibilitățile nelimitate de informare și comunicare. Pentru cei chemați să
gestioneze o situație de criză, fie ea și medico-sanitară, le reamintesc cele
spuse de același Omar Bradley ”oamenii
educați sunt mai ușor de condus dar mai greu de manipulat, că sunt mai ușor de
guvernat, dar imposibil de înrobit”4.
Bibliografie selectivă:
1. Adler, Alfred – Înțelegerea vieții, Ed.
Trei, 2009;
2. Barry, M.John – The Influeza, Ed.
Penguin Books, 2005;
3. Bazant, Martin; Bush, John – Studiu
MIT;Distanțarea socială
la 2 m nu are efect
împotriva Covid 19, 19-apr. 2021;
4. Bradley, N John; Black, Clair – A
General Story, Ed. Simon &
Schuster, New York, 1983;
5. Cipolla, Carlo – Legile fundamentale
ale imbecilității umane,
Ed. Humanitas, 2021;
6, Defoe, Daniel – Jurnal din anul ciumei 1664-1665, Ed.
Penguin Books, 2003;
7, Dragnea, Gianina – Studii privind
nocivitatea măștilor,
Activenews.ro, 14
martie, 2021;
8. Freud, Sigmund – Introducere în
psihanaliză, Ed. Trei, 2017
9. Grabe, Lester – Leviticus in John
Borton Oxford Bible comentary,
Oxford University
Press, 1998;
10. Ionescu, Vladimir – Klaus
Iohanis,în fața unei boli ori ești precaut
ori ești prost, curs de guvernare.ro, 11 iunie 2020;
11. Lupu, Valeriu – Dr. Ioan Buzdugan
și epidemiologia vremurilor sale,
Însemnări ieșene,
12. Maximilian, C – Timp și destin biologic-incursiune în evoluționismul
Modern, Ed.
Enciclopedică Română, Buc. 1979;
13. Pliny – Historia naturalis,
Ed. Harward University Press, 1989;
14. P.S. Ignatie (episcopul Hușilor) – Maladia
ideologiei și terapia
Adevărului Ed. HOREB, Huși 2020;
15. Schulman, Tom – Cercul poeților
dispăruți. (replică film), 1989;
16. Traușanu, M. Lidia – Foarte
scurtă istorie a carantinei, Scena 9.ro
2020;
17. Vâță, Alla; Beșleagă, E; Scurtu,C; Vântu, C; Cuciureanu, Georgeta;
Călin, Mariana;
Lupu, Valeriu – Considerații privind
Complicațiile pulmonare ale gripei,
USSM, Iași, 1973;
18. W.H.O. – Weckly epidemiological
Report, 47/06, 1972;
19. W.H.O – Officials coronavirus
updates,3 septembrie, 2021;
20.. Zuckerman, A – Plague and
contagion in Eightienth
Century-England The
role of Richard Mead, Bulletin of
History of Medicine, vol 78, nr. 2, 2014.
Valeriu Lupu – doctor în științe
medicale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu