A
X-a Conferință de la Moscova privind securitatea internațională
ADRIAN
SEVERIN
18
Aug. 2022
În ziua de 16 august 2022, a avut loc a
X-a Conferință de la Moscova privind securitatea internațională. Principalul
organizator a fost Ministerul Apărării Federației Ruse.
Evenimentul, la care am fost invitat să
particip, s-a desfășurat într-o formulă mixtă - cu prezență fizică și online.
Am răspuns invitației cu convingerea că numai ascultând poți înțelege și numai
vorbind te poți face înțeles; înțelegerea iar nu cearta și acuzațiile reciproce
fiind ceea ce ne trebuie tuturor, căci numai astfel pacea poate lua locul
războiului. Din rațiuni personale, inclusiv ținând de dificultățile deplasării
pe timp de război, nu am putut fi prezent decât apelând la mijloacele de
comunicare virtuală.
Făcând rezumatul Conferinței precedente,
la care, de asemenea, am luat parte, în luna iunie 2021, notam, printre altele,
următoarele:
„Realizarea “stabilității strategice”,
bazate pe echilibrul controlat și durabil al forțelor convenționale și
neconvenționale de care dispun principalii actori regionali și globali, apare
ca o prioritate pentru dialogul ruso-american post Geneva și ca o posibilitate
reală în măsura în care acest dialog va fi lansat și continuat cu onestitate,
răbdare și seriozitate… răspunderea pentru ceea ce va urma, în caz de eșec,
fiind plasată în curtea SUA.
Rusia nu este interesată și nu dorește un
alt Război rece, dar nici nu se teme de el și crede că evitarea lui depinde de
relația ruso-americană; tot așa cum “coexistența pașnică” în timpul Războiului
rece a depins de modelul relației dintre Moscova și Washington.
Singura regiune a lumii în care
perspectivele păcii au fost descrise ca problematice a fost Europa; atât UE,
cât și vecinătatea sa estică (cu precădere cea ucraineană). Din nefericire
aceasta este regiunea în care se află România; și nu oricum, ci ca țară de
primă linie, campion al războiului retoric cu Rusia. Identificarea Europei ca
sursă de vulnerabilități pentru pacea mondială și “stabilitatea strategică”
anunță decizia Rusiei de a lua cu fermitate măsurile de forță pentru ca ziua de
22 iunie 1941 să nu se mai poată repeta. Aceasta este, fără îndoială, în
viziunea Moscovei, o “linie roșie” a politicii sale de securitate.
Sunt mesaje pe care cei ce au urechi de
auzit ar trebui să le audă și să le evalueze. A le identifica și a le așeza la
temelia oricărui răspuns politic eficient nu este semnul rusofiliei, ci al
rezonabilității și, până la urmă, al sănătății mentale. Politica nu se face din
plămada din care sunt născute visele, ci din materialul dur al realismului
politic.”
Recitind ceea ce am scris atunci și
constatând că toate evaluările mele s-au confirmat, se poate spune că războiul
de azi din Ucraina nu ar fi trebuit să ia prin surprindere pe nimeni. Politica
este arta posibilului. În măsura în care s-a ajuns la concluzia că războiul nu
poate fi evitat, nimeni nu este fără vină. Cei mai în putere să găsească
soluții pentru a-l preveni au fost SUA și UE. Istoria ne va judeca pe toți.
Urmărind integral desfășurarea lucrărilor
celei de a X-a Conferințe de la Moscova, am făcut următoarele observații
principale:
Tonul discursurilor (în special ale celor
rostite de reprezentanții Rusiei, începând cu Președintele Vladimir Putin și
continuând cu ministrul apărării, Serghei Șoigu, precum și cu membrii de rang
înalt ai ierarhiei militare ruse) a fost calm și ponderat. Au fost formulate
mai degrabă reproșuri, decât acuzații la adresa „hegemonismului occidental”,
fără isterie și fără excesele de limbaj pe care le auzim zilnic în tabăra
noastră. Cea mai sarcastică remarcă i-a aparținut Președintelui rus când a
vorbit despre „lipsa de bărbăție” a liderilor naționali „îngenuncheați” în fața
exigențelor acelor „hegemoni” a căror singură preocupare este „perpetuarea
propriei puteri” și care, spre a-și atinge scopul, „au închis ochii în fața
recrudescenței nazismului”. Ceea ce, să recunoaștem, în circumstanțele date,
este moderat și indică dorința de a nu arde toate punțile și a păstra căi de
dialog. Concluzia ar fi, deci: dialogul este încă posibil.
Cuvântul „Ucraina” a fost utilizat aproape
exclusiv ca denumire geografică, fără a i se adăuga conotații politice și fără
a fi pomenit numele liderului maxim de la Kiev, Volodymir Zelenski.
Minimizarea, în acest fel, a rolului celui din urmă, a fost de natură a
sublinia și mai puternic ideea că disputa (practic războiul) se poartă între
SUA și Rusia iar la pace numai prin negocierile dintre acestea se poate ajunge.
Dacă până acum obiectivele concrete ale
intervenției militare ruse în Ucraina (exceptând formulele generice de
„demilitarizare” și „denazificare”) au fost „fixate” doar de purtătorii de
cuvânt ai SUA/NATO/UE/G7, pe baza unor speculații, iluzii și dorințe proprii în
funcție de care a fost proclamată / profețită înfrângerea strategică a Rusiei,
la Conferința de la Moscova, Președintele Putin a fost specific în a spune că
ținta tactică urmărită este „eliberarea completă a Donbasului” (despre
schimbarea statutului Crimeii, se subînțelege, neputând fi vorba). Se poate
spune, astfel, că ni s-a oferit, în fine, o bază de negociere. (Între marile
puteri negocierile cu condiții prealabile negăsindu-și locul, decât ca semn al
refuzului de a negocia.)
Prelungirea războiului din Ucraina și, s-a
subînțeles, a stării de beligeranță globală (care dacă război nu e, nici pace
nu e) a fost trecută în contul SUA, care ar dori eternizarea crizei, în loc să
se implice pentru a-i pune capăt. Cu alte cuvinte, Rusia ar fi gata să
negocieze pacea cu SUA. Diplomația română ar trebui să discute urgent acest
aspect cu diplomația americană, ca între aliați și parteneri strategici. Numai
intrarea SUA cu sinceritate în negocieri ar putea proba sinceritatea
declarațiilor Rusiei. În acest sens, SUA și aliații săi ar trebui să spună clar
ce vor să ofere și ce vor să primească.
Reproșurile cele mai aspre nu au fost
adresate SUA, ci Marii Britanii, descrisă, în subtext, ca un fel de fostă
putere colonială care vrea să reînvie alimentând războaie pretutindeni (atât în
Europa, cât și în regiunea fostelor sale colonii indo-pacifice) și împingând
America în ele.
O temă care s-a făcut auzită repetat a
fost aceea a pericolului nuclearizării Australiei. În oglindă, este de
consemnat angajamentul Chinei (reprezentată la nivel ministerial) cu privire la
denuclearizarea peninsulei Coreea.
În contextul problematicii nucleare, de
remarcat a fost declarația ministrului Șoigu, potrivit căreia Rusia nu
intenționează să utilizeze armament nuclear în Ucraina, întrucât …. nu are
nevoie de așa ceva. Ceea ce înseamnă că, dacă va fi împinsă să aibă nevoie, ar
face-o. (Pentru cei care nu pun preț pe declarațiile politice, este de
reamintit că liderii NATO înșiși, pentru a calma spiritele la ei acasă, au
cerut Rusiei să declare că nu va iniția recursul la arsenalul nuclear. Acum au
primit răspunsul.)
Rusia a vrut să profite de conferință
pentru a arăta că războiul din Ucraina nu este de natură a-i absorbi toate
resursele și toată atenția, Moscova fiind capabilă să se angajeze în dezbateri
teoretice și acțiuni practice interesând întreaga ordine mondială, ca și
arhitectura de securitate din principalele regiuni ale lumii, acolo unde are
parteneri strategici de încredere.
Cu privire la ordinea mondială mesajul a
fost că Rusia o construiește, cu sau fără voia SUA, împreună cu puterile
regionale și globale emergente, pe baza principiului multilateralismului și
policentrismului, opuse unilateralismului american, precum și pe cel al
respectului pentru dreptul internațional creat prin consens universal, iar nu
pentru reguli impuse de hegemonii globali. În acest context, nu a fost negată
globalizarea și nevoia reglementării ei, dar, toți participanții care au
abordat subiectul au cerut ca acestea să se realizeze cu respectarea
multiculturalismului, a diversității identitare și a suveranității naționale;
precum și cu excluderea încercuiri / îngrădirii și sancțiunilor unilaterale din
instrumentarul politicii internaționale. Așadar, un „globalism multipolar,
simetric și consensual”. A rezultat că războiul actual este unul global care se
poartă între susținătorii ordinii unicentrice și promotorii ordinii
pluricentrice. Acesta ar fi modelul luptei dintre SUA și aliații ei, pe de o
parte, cu Rusia / China și restul lumii, pe de altă parte.
Cu privire la ordinea regională, au fost
luate în discuție regiunea Indo-Pacifică (cu diverse sub regiuni, precum
ASEAN), Orientul Mijlociu și Asia Centrală, Africa și America Latină. Aproape
ostentativ, Europa și America de Nord nu au făcut obiectul vreunui interes
(spre deosebire de conferințele trecute). Sintagma „Uniunea Europeană” nu a
fost, practic, niciodată pomenită, sugerându-se astfel că UE nu mai este un
actor cu relevanță internațională. Statele vest europene (cu excepția UK) nu au
fost, de asemenea, numite decât în bloc, fără a referire individuală la numele
lor.
Suedia și Finlanda au fost menționate
numai în contextul extinderii NATO, fără vreo dramatizare și fără ca acesteia
să i se acorde vreo importanță specială, doar cu mențiunea că deplasarea
alianței transatlantice către Oceanul Artic, acolo unde Rusia are interese
vitale și este deja implantată, va impune acesteia ajustarea corespunzătoare a
planurilor sale de apărare.
Notabilă a fost alăturarea în grupurile de
discuții (paneluri) și în analiza strategică a Rusiei, Chinei, Indiei,
Pakistanului și Iranului, acestea alcătuind, se pare, un grup de putere
emergent ai cărui membri descoperă că realitatea conformității intereselor lor
obiective are un potențial federalizator mult mai mare decât motivele de
dispută care au alimentat și încă mai alimentează dezbinarea în cazul unora
dintre ele. La aceasta se adaugă fenomenul consolidării și potențialei
extinderi a BRICS.
Deși s-a vorbit despre globalizare și o
nouă ordine mondială comună, impresia lăsată este că lumea tinde spre o
divizare nouă în cadrul căreia vor apărea două ordini sau două lumi, fiecare cu
ordinea sa, dacă nu ostile cel puțin indiferente una față de alta. Ar fi vorba
despre lumea euro-atlantică împreună cu extensia sa australo-niponă, dominată
de SUA (bazată prioritar pe coaliția anglo-saxonă) și restul lumii, prin
excelență policentrică. Rusia, pentru prima dată de la domnia lui Petru cel
Mare, se îndreaptă, nu atât de plăcere cât de nevoie, către cea din urmă. Cât
de stabil și cât de pașnic va putea fi acest dualism global, rămâne de văzut.
Probabil că nu va fi nici stabil nici pașnic. Cert este că România se va găsi
chiar pe linia de ruptură, care va fi și cea de ciocnire a acestor plăci
tectonice.
Conferința s-a dorit să arate și a arătat
că Rusia nu este izolată în lume, că are aliați mulți și puternici, actuali și
potențiali, precum și că se mai bucură de influență și capacitate de coagulare
a forțelor combatante.
Numărul statelor participante a fost mare
și nivelul participării înalt (majoritatea la nivel de miniștri ai apărării).
De reținut este că în sesiunea de deschidere, în afara Președintelui Putin și a
ministrului rus al apărării, Serghei Șoigu, au mai vorbit Consilierul pentru
Securitate Națională al Republicii Belarus și Secretarul General al Organizației
pentru Cooperare de la Shanghai. Aceștia par a fi pilonii securitari
privilegiați de Kremlin.
Au lipsit mesajul mesajul (tradițional)
Secretarului General ONU, dar și cel, altminteri firesc, al Secretarului
General al Organizației de Cooperare Economică la Marea Neagră. În cazul din
urmă absența vorbește despre moartea clinică a acestei organizații. În primul
caz, de incapacitatea ONU, în actuala sa formulă, de a ține în dialog statele
lumii, atunci când principalele puteri mondiale sunt în conflict. Regretabilă,
de asemenea, absența OSCE, transformată din actor specializat în prevenirea și
gestionarea crizelor pe deasupra frontierelor ideologice, în „mare preot
secular” care, în loc să unească lumea în conviețuire pașnică, o împarte
„neo-calvinist” în salvați (euro-atlantici) și damnați (ruso-asiatici).
Prezența discretă a statelor arabe și, mai
ales, absența Turciei, indică nu situarea acestora în tabăra euro-atlantică, ci
prudența cu care ele încearcă să evite ostilizarea vechiului lor aliat american,
precum și dorința lor de a-și păstra autonomia strategică (în spiritul
tradiționalului joc oriental la mai multe capete).
************
Intervențiile în dezbateri - orale sau în
scris, în direct sau înregistrate video - au fost / vor fi incluse într-o culegere
de documente ale Conferinței. În continuare se găsește textul intervenției
trimise de mine gazdelor.
Problema nu este dacă ne plac rușii sau
americanii. Ceea ce nu ne place este războiul cu rușii.
Problema nu este cine a început războiul.
Ceea ce ne interesează este cum să îi punem capăt.
Problema nu este dacă ne place să trăim ca
rușii, chinezii, iranienii etc. sau ca americanii, britanicii, francezii,
nemții etc. Ceea ce este obligatoriu este să găsim calea pentru a coexista
pașnic inclusiv cu cei al căror model de viață nu dorim să îl împărtășim, iar
nu să le impunem. zadarnic modelul care ne place nouă.
Problema nu este dacă este mai agreabil să
fim dominați de americani sau de ruși. Pariul destinului nostru este să trăim
liberi, după gustul nostru, în pace cu toți.
URMEAZĂ TEXTUL INTERVENȚIEI MELE
SCRISE:
A X-a CONFERINȚĂ PE PROBLEME DE SECURITATE
INTERNAȚIONALĂ DE LA MOSCOVA
Mesajul prof. dr. Adrian Severin
Viceprim-ministru și Ministru al Afacerilor externe al României
(1996-1997)
Conferința internațională de la Moscova
privind securitatea a fost un eveniment important în complementaritate cu alte
evenimente similare organizate în special în spațiul euro-atlantic. Astăzi, sub
amenințarea unui nou Război rece, Conferința de la Moscova devine și mai
importantă, dar apare ca eveniment alternativ. În mod obiectiv ea este forțată
nu să caute căi pentru a consolida ordinea mondială, ci soluții pentru a
consolida capacitatea unei părți a lumii de a se opune celor care, constatând
că actuala ordine, altminteri impusă de ei, nu mai este viabilă, doresc să o
modifice în formă pentru a o păstra în fond, pe calea războiului.
Conferința pentru securitate de la Moscova
are loc în acest an într-un moment în care de la Capul Nord și până la Bosfor,
de la Helsinki și până la Tbilisi, o nouă Cortină de fier se lasă pentru a
împarți iarăși Europa în două blocuri adverse.
De această dată cortina nu mai este
sovietică, ci americană. De această dată, blocul est european este format
aproape în totalitate din Federația rusă. Faptul împinge Rusia la a ieși
dintr-o simplă logică regională (europeană) pentru a organiza sau participa la
organizarea unui bloc transcontinental: euro-asiatic, euro-african și
euro-latino-american în același timp.
În secolele trecute, pentru a dobândi
statutul de putere globală, Rusia avea nevoie să își asigure controlul asupra
continentului european. De data aceasta, pentru a-și garanta securitatea în
Europa, Rusia trebuie să câștige o competiție geostrategică globală în care,
împreună cu aliații săi, are a stabili echilibrul strategic cu coaliția
anglo-saxonă indo-pacifică așezată pe temelia triunghiului SUA-UK-Australia,
cărora li se adaugă Japonia și Coreea de Sud.
Războaiele din secolele trecute au fost
provocate de ambițiile unora dintre puterile globale emergente (Germania și
Japonia) de a modifica ordinea lumii. Războiul prezent, care a început ca
război hibrid și a ajuns în faza inevitabilă a războiului convențional, are ca
forță motrice ambiția principalei puteri globale consacrate (SUA), dar intrate
în decadență (o decadență care în loc să alimenteze federalismul internațional
alimentează șovinismul hegemonic), de a nu permite ca ordinea lumii dominate de
ea să se schimbe în esență.
Pacea în secolul trecut a fost asigurată
prin echilibrul puterilor globale. Pacea la începutul secolului actual este
subminată de dezechilibrul puterilor globale, în contextul căruia se manifestă
cu agresivitate nostalgiile unipolariste.
Din bătălia de ariergardă a utopiei
unipolariste s-au născut noile ideologii anti-binare care neagă diversitatea
culturală, diversitatea de gen, diversitatea talentelor, diversitatea rolurilor
sociale. Acest egalitarism identitar care promovează dictatura minorității
împotriva voinței majoritare, și-a pus eticheta de „democrație” și și-a propus,
în numele superiorității pseudo-democratice auto proclamate, să elimine pe toți
cei care nu se supun regulilor sale și contestă „ordinea internațională bazată
pe aceste reguli”. Cei din urmă au fost etichetați ca „dictatori” și promotori
ai tiraniei.
Noul război mondial ar urma să fie așadar
un război al „democrației” împotriva „tiraniei”.
În realitate, o dimensiune esențială a
războiului este cea dintre „capital” și „muncă”, respectiv dintre corporații,
ca formă de organizare a capitalului globalizat, și stat, ca formă de
organizare politică a popoarelor. Capitalul are nevoie de război. Munca are
nevoie de pace. Corporațiile vor să facă din stat brațul lor înarmat; adică să
își subordoneze statul. Statele vor să „civilizeze capitalul”; adică să pună
corporațiile în slujba cetății, a societății.
Ceea ce se confruntă în realitate nu este
„democrația” de tip occidental cu „despotismul” de factură orientală, ci
federalismul arhetipal cu rivalitatea tribală. Aceasta estre confruntarea
dintre solidaritatea socială transnațională, ca unică formă de egoism
inteligent într-o lume a interdependențelor obiective, și egoismul tribalist,
ca formă utopică de garantare a securității prin dominare.
Pacea presupune solidaritatea arhetipală.
Războiul decurge din dezbinarea și rivalitatea tribală.
Globalizarea ca fenomen natural decurgând
din interdependența tuturor comunităților umane trăitoare pe Terra, facilitată,
dacă nu chiar impusă, de progresul tehnologic, care a făcut comunicarea
universală posibilă și adicția reciprocă inevitabilă, nu poate fi negată.
În aceste condiții, mai mult ca niciodată,
securitatea este indivizibilă. Nimeni nu poate confisca securitatea în interes
propriu. Securitatea este ori pentru toți ori pentru nimeni. Dacă securitatea
nu poate fi oferită tuturor cu toții vom primi în schimb războiul.
Pentru a ajunge la securitate globală în
condițiile lumii de azi, în care principalele puteri militare care au definit
vechea ordine mondială practic unipolară, cunoscută sub numele de „pax
americana”, nu mai dispun nici de atuul economic, nici de cel geostrategic,
nici de cel al resurselor naturale, nici de cel demografic, nici de cel
cultural, se impune edificarea unei noi ordini care să fie nu doar multipolară
sau policentrică, ci și caracterizată de simetria care să asigure echilibrul puterilor.
Actualul război nu trebuie să ducă la înlocuirea unei superputeri mondiale cu o
altă superputere mondială, fie ea unică sau plurală, ci la un ansamblu de
cercuri de putere cu capacități echivalente, constituite pe criteriul
complementarității economice și al compatibilității culturale.
Securitatea fiecăruia dintre aceste
grupuri de putere nu trebuie măsurată prin capacitatea de a se opune cu succes
unul altuia, ci prin aceea de a permite cooperarea cu ceilalți spre profitul
tututor.
Țara mea, România, este în prezent membru
al NATO și al UE. Când a cerut să fie acceptată ca membru al NATO, aceasta era
o alianță defensivă care conferea securitate aliaților. Când a dorit să devină
membru al UE, aceasta era o putere soft, care asigura pacea prin solidaritate
socială și dezvoltare economică, în contrast cu puterile hard pentru care pacea
era condiționată de înarmare.
Așa cum am afirmat-o la timpul respectiv,
România nu dorea ca prin alianțele ei și prin integrarea în structurile
vest-europene să se opună Rusiei, ci fiind în siguranță și în bunăstare, pe de
o parte, să ofere Rusiei o vecinătate sigură și prietenoasă, iar pe de altă
parte, să poată coopera în beneficiu reciproc cu Rusia, transformând tranșeele
vechiului Război rece în punți ale păcii globale. Aceasta corespundea
intereselor vitale ale României și aceste interese nu s-au schimbat. Numai
aceste interese sunt eterne și în funcție de ele România își concepe alianțele.
Aceste alianțe nu sunt, însă, eterne. Ele durează atât timp cât între aliați se
menține congruența intereselor strategice.
De la intrarea României în NATO și UE
lucrurile s-au schimbat, întrucât evoluția lumii de la monopolarism la
multipolarism a făcut ca politicile protagoniștilor euro-atlantici să se
modifice; nu neapărat în bine, realist și înțelept. NATO devine o organizație
care își asumă roluri ofensive la nivel global. UE contemplă posibilitatea
transformării într-o putere militară.
Ucraina este terenul pe care se manifestă
azi aceste tendințe de o manieră care riscă să divizeze lumea din nou în
blocuri adverse. Marea Chinei este un al doilea asemenea teren. În acest
context este posibil să vedem că și Balcanii de vest redevin câmp al
confruntării globale.
România, ca membru NATO și UE, nu a avut
în vedere asemenea evoluții, atunci când s-a alăturat acestora, și nici acum
interesele ei nu le recomandă.
România nu este interesată să devină nici
linia întâi a frontului euro-atlantic într-un război cu Rusia și lumea
euro-asiatică, nici un fel de zonă gri la periferia Europei occidentale. Lucrul
acesta este limpede. Ea rămâne loială alianțelor sale în lipsa unei alternative
evidente, dar în loialitatea ei se simte profund neliniștită.
Pentru moment singura poziție fezabilă
pentru state ca România, nu este aceea de a întoarce spatele alianțelor și
entităților federative în care se găsesc, ci a acționa din interiorul lor
pentru ca ele să se întoarcă la principiile care le-au guvernat nașterea și să
participe la construcția unei ordini internaționale multipolare și simetrice
care, respingând neo-imperialismul globalist și ideologia globalistă, să facă
globalizarea a lucra pentru toți.
Pentru România, învecinarea cu o Rusie
prosperă și calmă este mai favorabilă decât învecinarea cu o Rusie rănită și
revanșardă. De asemenea, o ordine multipolară securizată prin echilibrul
centrelor de putere este mai benefică decât o ordine mondială unipolară sau
decât dezordinea multipolarismului asimetric. În fine, pentru ea, dar cred
pentru marea majoritate a națiunilor lumii, costurile celui mai ieftin război
sunt cu mult mai mari decât cele ale celei mai scumpe păci.
Iată motive pentru care așteaptăm veștile
Conferinței de la Moscova privind securitatea globală cu interes și unii chiar
cu speranță. Ele sunt și motivele pentru care am acceptat invitația de a
participa la acest eveniment (fie și numai online) și a adresa mesaj de față,
în încercarea de a fi vocea celor fără voce, a căror dorință de pace este
strivită de vocile războiului.
Sunt în poziția de a ști că intervenția
militară rusă în Ucraina nu a fost neprovocată. Tot așa cum este clar că
„vizita” președintei Camerei Reprezentanților a SUA în Taiwan reprezintă o
provocare menită a extinde războiul de necâștigat din Ucraina în Marea Chinei.
Puterile decadente senilizate au nevoie de războaie victorioase pentru a-și
păstra poziția dominantă, iar când victoria nu poate fi obținută, în loc să
pună capăt războiului îl extind.
Îngrijorările Rusiei cu privire la
securitatea sa și la statutul său în ordinea globală sunt legitime. Modalitatea
prin care a ales să le răspundă, respectiv soluția militară, este, însă,
regretabilă.
Recurgerea la această modalitate certifică
și eșecul ONU și al OSCE în a-și îndeplini misiunile privind prevenirea
crizelor și gestionarea conflictelor. Reforma acestor organizații – fiecare
produs al unui război ieșit din actualitate (al Doilea Război Mondial și
Războiul rece) – este de multă vreme așteptată. Dacă tot s-au găsit unii nebuni
să propună excluderea Rusiei din Consiliul de Securitate și să îi atribuie un
statut de rang secund în ONU, înseamnă că a sosit vremea pentru a se negocia o
altă ONU în care vocea tuturor marilor furnizori de bunăstare și securitate din
lume (mai mult de cinci) să se facă auzită.
Sunt, de asemenea, unii înguști la minte
care doresc excluderea Rusiei din OSCE, deși, evident, fără Rusia OSCE, singura
organizație regională unde Rusia și SUA sunt membri pe poziții de egalitate
juridică, nu mai are nici un sens. Iată un alt argument pentru convocarea unei
noi Conferințe pentru Securitate și Cooperare în Europa – acea Europă extinsă
de la San Francisco la Vladivostok, la care să fie acum invitată să participe
și China – de natură a stabili noi reguli de comportament internațional
subsumate ideii de conviețuire pașnică și a deschide calea pentru noi tratate
referitoare la controlul armamentului și asigurarea echilibrului capacităților
militare între actorii regionali și globali.
Până atunci, poate tocmai Conferința
pentru securitate de la Moscova ar putea propune Secretarului General ONU
convocarea unei Conferințe a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate
al ONU și vecinilor Ucrainei (Belarus, Polonia, România și Ungaria) care să
stabilească cadrul unui tratat internațional referitor la condițiile terminării
războiului din Ucraina, oferind garanții de securitate tuturor părților
interesate, pe baza principiului echilibrului strategic, al naționalităților și
al caracterului indivizibil al securității.
Războiul din Ucraina trebuie terminat cât
mai repede printr-un acord de pace cu caracter multilateral (având, deci, ca
părți nu numai Rusia și Ucraina, ci și SUA și membrii permanenți ai Consiliului
de Securitate ONU) care să fie just, fezabil și durabil. În acest sens este în
interesul tuturor, inclusiv al Rusiei, ca ucrainenii să aibă un stat-națiune al
lor viabil, independent și suveran, apt a se integra util, rațional și pozitiv
în arhitectura de securitate a Europei de est. De asemenea, este în interesul
tuturor ca războiul din Ucraina să se termine înainte de distrugerea completă a
UE sub aspect economic și geopolitic sau de epuizarea energiilor Rusiei, precum
și înainte ca potențiala reluare a cooperării strategice între SUA, UE și Rusia
în rezolvarea sfidărilor globale să fie compromisă pe termen lung.
Lumea ar fi mai sigură dacă am adopta
„Regula celor Șase NU”: NU reideologizării relațiilor internaționale (ceea ce
conduce inevitabil la resuscitarea Războiului rece); NU constituirii de blocuri
militare adverse (mai devreme sau mai târziu, dependente de existența
războaielor, care dacă nu se nasc natural, sunt inventate); NU schimbărilor de
regim politic prin intervenție externă și export de revoluții și modele
identitare (respectul diversității identităților naționale trebuie să devină
principiu de bază al relațiilor internaționale); NU creării unor alianțe menite
a îngrădi aspirațiile altor state și a pregăti războiul cu acestea (alianțele
militare regionale trebuie să aibă caracter strict defensiv și ele trebuie
integrate într-un sistem de cooperare circumscris de un pact defensiv global);
NU disparităților securității naționale (cu referire inclusiv la securitatea
personală și cea socială, cea cultural-identitară și cea geopolitică); NU
politicii sancțiunilor economice, izolării și represaliilor.
Pentru cei care privesc astăzi împrejur la
crizele care se amplifică, asemenea idei sunt de domeniul visului. În tot ceea
ce omenirea a realizat mai frumos, însă, s-a constatat că mereu realiștii
prezentului sunt visătorii din trecut. De aceea trebuie să cutezăm a visa. Cu
cât mai cutezătoare vor fi visele noastre de azi, cu atât mai mari vor fi
realizările noastre de mâine.
Filosoful Carl Gustav Jung spunea că
"să gândești e dificil și de aceea majoritatea oamenilor judecă." În
cazul nostru, a gândi soluții adecvate pentru restabilirea păcii este dificil.
Așa se face că mulți au preferat să se transforme în judecători care împart
lumea în buni și răi.
Acesta nu este drumul spre pace, mai ales
atunci când nimeni nu este cu desăvârșire bun sau cu desăvârșire rău, ci drumul
care urcă Golgota nefericirii noastre.
Parafrazându-l pe Descartes cu al său
„Discours de la methode”, a sosit vremea „pour bien conduire la raison et
trouver la voie de la paix dans la science ...du compromis.” („…pentru a
conduce bine rațiunea și a găsi calea păcii în știința... compromisului”).
http://www.corectnews.com/politics/x-conferin-de-la-moscova-privind-securitatea-interna-ional
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu