grupaj poetic
Elena Armenescu - ” Când albastra noapte...”
Rândurile de la început reprezintă un fragment din Prefață
Ca poet și ca om, Elena Armenescu simte că a
parcurs un drum, un drum al inițierii care-i
deschide ochiul interior, căpătând,
astfel, șansa de a intra în vibrația misterioasă a inefabilelor și imponderabilelor
vieții/existenței. E o „înserare pe fluviu”, o intrare în timp pentru a-și
decupa propria
durată. „Pe luciul albastrului fluviu, în curgere lină”, poeta ascultă
trecerea, conștientizează
că, pe Pământ, suntem „simpli Pelerini călători” și, odată cu această trecere,
are sentimentul
că, goethean, eternitatea îi șoptește: „Nu te grăbi! Trăiește clipa de
lumină!”, îndemnând
la trăirea clipei:
„Clipa de-acum este atât de rară/
Și am atâtea încă să-ți mai spun (...)/
Trăire! Nu fugi! Vezi? Lumea-i rea,/
Rămâi în strălucirea stelei veghetoare/
Clipa de acum poartă în sine adorarea,/
Angelică-i! nu este doar o
întâmplare.” Iubirea este cascada care se revarsă peste lume, îndepărtând
întunericul, punând omul într-o lumină binefăctoare ce-i dă posibilitatea de a se
armoniza binelui, frumosului, adevărului,
pentru a atinge treapta
desăvârșirii, frumusețea supremă:
„Inundă-mi sufletul din nou cu iubire/
Vezi? noaptea se stinge, vine lumina,/
Să ne găsească în desăvârșire,/
În inima mea, înflorită-i grădina…”
Peste melancolia care o ține într-un
trecut imposibil de recuperat în fapt, regăsit în/prin
creație, Elena Armenescu arcuiește
un optimism generat de revelația structurilor eterne ale universului
care leagă eul, unul, de tot, într-o armonie a iubirii care sacralizează în
ritmul previzibil
al eternei reîntoarceri. Poezia este darul celest pe care Elena Armenescu l-a
pregătit semenilor.
A-l primi înseamnă a-l răsfrânge în propria mitologie...
ANA DOBRE
3 ianuarie 2020
Dialog
cu inima
Când este-n cer atâta sărbătoare,
Și valul înspumat aduce dor pe mare,
Am întrebat inima, în noaptea de cleștar,
Tu, cum zidesti arcade în mărgăritar?
Când pescărușii se-ndreaptă lin spre nor,
Ori cad fulgerăor în valul unduios,trecător,
Freamătul tău devine zbucium, înflăcărare,
Miresme exotice adună gânduri pe cărare.
Când luna tace, acolo în depărtările-i reci,
Indrăgostițiii, pătimaș recită ode pe poteci,
Tu, însingurată inimă în umbra înserării,
De ce invoci nuntiri spre întinsul mării?
Inima încercată! de prea multe ori rănită,
Care din naştere iubirii ai fost menită,
Printre grăbite foşnete, aud cum îmi șoptești:
- Pâna la ultima zvâcnire, tot ai să iubeşti!
11
09 2019
Mă strigă păsările
Te-aștept din nou
ca-n seara de demult
Când stele
scânteiau deasupra noastră,
Te aștept cu
același pătimaș tumult
Să ne minunăm de
flacăra albastră.
Simt colții de
sălbăticiune, dulce venin,
Cum vor să se
înfigă în inima mea
Merg la icoane
binefăcătoare, mă-nchin
Să fie asta cu
adevărat dragostea?
Mă strigă păsările
cântătoare-n zori
Veșmântul alb mă
arde, un foc interior
Stârnește sete
crudă, care de atâtea ori
S-a întețit și
destrămat în tainicul fior...
Bat clopote? Sunt
clopoțeii din grădină,
Mă cheamă-n limba
lor armonioasă,
Că n-ai sosit, eu
nu am nici o vină,
Miresme rare
pătrund în gând, în casă...
2 nov 2019
Iubirea-i înălțare
Iubirea pământeană
nu-i cădere, ci înălțare
Iubitule, hai! în
miresme să-i zidim altare!
Lasă incandescența
inimilor să vorbească
Răscolitor, noi
înțelegem limba îngerească.
Din milioanele
planetei, dintre oamenii vii,
Doar tu știi
sufletul aproape să mi-l ții
De aceea, din
viața mea nu trebuie să pleci
Pe căile spinoase,
incertele vieții poteci.
Vreau loc regal
acolo, în adânc-tăcerea ta,
În gând, în șoapta
târzie pe care ne-o cânta
Foșnetul cascadei
în veșmânt străveziu,
În seri
înfrunzite, până noaptea târziu...
Iubește-mă ca
pe-un șuvoi limpede de apă
Când gura însetată
se apleacă și se adapă
Tu ai cunoașterea,
fii ocrotitoul meu blând,
Iubește-mă ca pe o
vindecare prin cuvânt!
Iubirea pământeană
nu-i cădere, ci înălțare
Iubitule hai! în
miresme să-i zidim altare,
Prin zborul
fluturilor albi, spre gura de rai
Pe chip cu lumina
divină, lână mine să stai.
1 octombrie 2019
Darul celest,
iubirea
Când
ademenitoare, pe furiș dragostea,
Mă
prinde în lațu-i fermecat de aur,
Mă-nvălui
miraculos în lumină de stea,
Si-mi
culc capul pe frunze de laur...
In
ape solare îmi găsesc curgerea,
Din
munții sacri spre Poiana regală,
Unde
-travestită - poposeșteubirea,
Înveșmântată
în mantia-i de gală.
Vântu-n
galop nebunatic, uimitor,
Animă
înflorirea prin livezile lumii,
De
pădurea de crini m-apucă un dor
Alunecând
pe fața ascunsă a lunii...
Iubire!
simt cum lin mă-mpresori,
Ascult
respiratia grabită a iubitului meu,
Prin
smaraldul ocrotit în cimbrișori,
Universul
îmi amintește mereu:
În
privirea iubitului, citește-i zborul,
Din
brațe și mâini culege-i mângâierile,
Lasă-te
traversată de fluturi, de fiorul
Care
trimite pasărea spre cuib, verile.
2 sept. 2019 Sinaia
Inserare
pe fluviu
Izvoditorul
sublimului, cu clipa, cu anii,
Cheamă
tainic, seninul pe ritmuri vechi,
Deasupra
apei, cormoranii,pelicanii,
Zboara
sporind fosnetul, perechi.
Pe
luciul albastrului fluviu, în curgere lină,
Ascult
eternitatea soptindu-mi uneori:
-
Nu te grabi! Traieste clipa de lumină!
-
Nu uita! Sunteti simpli Pelerini călători!
Natura!
Acopera-mă iar ca in copilarie,
Cu
pulberea nevazută a vrajei astrale,
Când
generoasă, serile, așa ca în magie,
Mă
-nvăluiai în vifor nebunesc de petale!
Umple-mi
sufletul - cum știi - cu iubire, acum
Din
portocaliul, aprinsul viu al apusului,
Când
alerg ca altădată pe fascinantul drum,
Atât
de ademenitor, împlinitor al visului!
Clipa de acum
Trăire! Nu fugi!
Lumea-i o rană,
Rămâi în licărirea
vie de lăstun
Clipa de acum este
atât de rară,
Și am atâtea încă
să-ți mai spun...
Lasă... cadă-mi
noaptea pe umeri,
Învăluindu-mă-n
miresme sacre de tei
Magici, anii mei,
anii lui să nu-i numeri,
Nicicând nu
sfârșește vremea dragostei.
Prietenos, un
invizibil lanț ne leagă,
Este lumina din
adâncul plăsmuirii,
Din vecinătate, ca
dintr-o lume dragă
Ne zâmbesc printre
țepii lor, trandafirii...
Trăire! Nu fugi!
Vezi? Lumea-i rea,
Rămâi în
strălucirea stelei veghetoare
Clipa de acum poartă
în sine adorarea,
Angelică-i! nu
este doar o întâmplare.
10 iunie 2019
Pe-același
drum
Ochiul pădurii mă
cunoaște
Iar vântul mă știe
de demult
Când pe poteca
veverițelor, sub astre
Iubirea îmi șoptea
să o ascult.
Pe-același drum
acum îmi amintesc
Cum deseori chemam
o căprioară
Care asemeni mie,
în chip zeiesc
Se înălța-n iubire
întâia oară.
Aici vine duhul
dragostei pe înserat
Când păsările
se-ntrec în cântec
Iar noi, asemeni
lor, în alintat
Ne lăsăm furați,
duși în descântec.
Aici, iubitul azi
îmi povestește
Că s-a-ntâlnit din
nou cu dorul
La ora când vine
cerbul, regește
S-audă cum mai
susură izvorul.
Brațele răcorii
înflorite ne cuprind
Cântec sublim
îngână glasul inimii
Ce-n line unduiri,
mirific se extind
Până tainic ne-ntâlnim cu îngerii...
Pe
plaiul meu
Sărbătoresc
și onorez zilnic
Graiul
poporului meu
Stând
de vorbă cu Dumnezeu,
Fie
cerul senin sau furtună
Rostind
rugăciunea
În
limba română...
Invoc
Supremul
De
șapte ori în fiecare zi,
Adică
de șapte ori câte șapte
(așa
cum scrie în sfânta carte)
În
fiecare săptămână,
În
limba română,
Îndreptând
brațele în sus,
Preamăresc
(de șapre ori)
Asemeni
lui Iisus,
Ordinea
cosmică,
Răsăritul,
vremea bună,
În
limba română,
Dezmierd,
ademenind
lumină
Gingășia
pruncilor,
Preamăresc
verdele-albastru
freamătul
minunilor,
Alint
ca un sihastru
Vântul,
puii lăstunilor.
Alin
în șoaptă durerea,
Alung
ispita, laud tăcerea
Îndepărtez
câte un oftat,
În
limba voievodală, clară,
A
învățătorului din sat,
Iar
o dată cu asfințitul,
Pe
înserat, încet, încet,
Îmi
chem (prin cântec) iubitul,
Și
vă destăinui un secret:
Pe
plaiul meu,
Vecin
cu infinitul,
Peste
dragoste este stăpână,
Tot
limba română...
~*~
ELENA
ARMENESCU
August
2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu