Alexandru Bochiş-Borşanu - Cedarea Ardealului. Scrisoare din refugiu de la tata

 

Cedarea Ardealului. Scrisoare din refugiu de la tata

Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu

14 August 2022

 

„Dac-am  plecat,  Ardealule,  din tine,

Nu-i  vina  noastră, iarăși  vom veni”.

Să vă spun cine a fost tatăl meu. Un țăran mai evoluat din Borșa județul Cluj. Alexandru Bochiş, fiul lui Ştefan Bochiş şi al Nastasiei - născută Lungu - a venit pe lume în 12 februarie 1902, primul născut. După cum îmi spunea mama, nu avea vocaţie de agricultor, dar că, ar fi fost un elev bun, interesat de cunoaştere şi după ce a urmat 7 clase la gimnaziu, a rămas acasă. Era cel mai mare dintre patru băieţi. A muncit în gospodărie, la câmp cu bunicul Ştefan; mai mult a simulat agricultura până la vârsta încorporării. A făcut cătănie la Jendari în Cluj. După perioada de instrucţie e mutat la sectorul servicii, „Malutanţă” (cum pronunţa mama), adică la gestionarea bunurilor Jandarmeriei. Aici a exersat calculul, stocul şi evidenţa bunurilor, însuşindu-şi o meserie, aceea de contabil şi gestionar de bunuri. Deosebit de utilă pentru viitorul său. Rămâne în continuare în Jandarmerie mai mulţi ani.

 

În 1924 se căsătoreşte cu Lucreţia Rachiţa Bochiş. Atât tatăl cât şi mama purtau numele Bochiş. Cu toate acestea, nu erau rude, decât la origini provin din aceeaşi rădăcină. S-au stabilit în Cluj. Mama a găsit serviciu, ca fată în casă şi bucătăreasă la un bancher de la Banca Albina. Se naşte în Cluj, în luna februarie 1932, sora mea Rhea Silvia. Nu ştiu motivul, dar tata părăseşte Jandarmeria. Împreună cu fratele mamei, plutonier de Jandarmi, Victor Isidor Bochiş - acesta din umbră -  preiau Cassina Română de pe Calea Moţilor din Cluj. Stabilimentul era în fapt un club frecventat de clasa avută din Cluj, unde se practicau jocuri de societate. Tata îi primea, le rezerva mese iar mama le pregătea cafele sau băuturi nealcoolice. Deşi bogaţi, nu erau prea slobozi la pungă, aşa că profitul era infim. După ce au muncit vreo doi ani au abandonat Cassina.

 

În 1934 se mută la Bucureşti. Florica, sora mamei, era de mai mulţi ani în capitală, căsătorită cu Gheorghe Deuşan zis Tistu, nativ din Borşa, devenit şofer de taxi pe piaţă. Ei îi ajută şi le asigură la început spaţiu de locuit. Locuri de muncă existau. Ziarele pline de oferte cu un text consacrat: „Caut bucătăreasă ardeleancă, fără bărbat, cu acte în regulă”. Mama este angajată imediat la Casa ministrului Neniţescu, dar eludează miezul anunţului. Avea bărbat şi copil. Sora mea Silvia o dă în creştere şi bună educare, mătuşii Floare.

 

Situaţia lor se îmbunătăţeşte. Mama aduna bani şi îi  trimite lui bunu’ Ştefan să cumpere pământ la Borşa. 500 de lei jugărul. Tata are servicii bune, funcţionar la CEC sau funcţionar inferior la baroul de avocaţi Viorel Virgil Tilea, recunoscutul diplomat, secretar de stat la Ministrul de Externe, până la numirea lui ca ministru plenipotenţiar la Londra în anul 1938. Chiar este invitat de ministrul Tilea să-l urmeze la Londra. Era tentat, dar mama refuză categoric. Atunci, la insistenţele mamei, se hotărăsc să revină în Borşa. Îşi pregătesc materiale şi arvunesc meşteri pentru construcţia casei. Casa va fi construită de meşterul Vereş din Dăbâca. Meşter ungur priceput şi corect. În 1939 începe construcţia iar în vara lui 1940 era terminată. Urmau să mai construiască anexele unei gospodării ţărăneşti. Vine nenorocirea !

 

Diktatul de la Viena ! Ardealul de Nord este cedat de Carol al II-lea, fără luptă, ocupantului horthyst !

 

Jumătate din casa este rechiziţionată şi ocupată. În două camere spre stradă este introdusă de invadatori o învăţătoare Gaby kisasszony, originară din Szeged. Care – vorba românului – „se ţinea” cu un szazados úrr, ofiţer de husari. Altfel arătos. Sora mea era clasa III-a, dar limba română este suprimată.

 

Viaţa familiei se complică. Tata, cu ceva şcoală, cu ceva experienţă, rămâne în Ardealul cedat, fraţii lui Ioan, Aurel și Simion se refugiază în Regat. Între timp mă nasc şi eu ! Bucurie ! Era 31 octombrie 1941. Toţi insistă să port prenumele tatălui, deşi tata dorea să mă numesc Mircea. Presiunea ocupantului asupra familiei creşte, este de nesuportat. Deseori când Gaby kisasszony era plecată de acasă, la Cluj sau la Szeged, veneau csendörii să facă verificări la noi acasă. Tata era unul dintre fruntaşii români. Nu ştiu dacă era contribuţia lui Gaby, dar tata trebuia să se prezinte la postul de csendöri. La început de două ori pe săptămână, apoi zilnic, unde îl umileau, fiind întrebat mereu şi i se sugera să plece în Regat. Răspundea mereu că nu părăseşte Borşa natală. Tortura psihică a csendörilor, la determinat, în toamna anului 1942, după execuţia lui Ghiţă, câinele nostru de pază, a grăbit refugiul în Regat. În zilele următoare a trece graniţa, lăsându-ne la Borşa,  sub ocupaţie străină, pe mama, pe sora-mea şi pe mine.

 

 A locuit la mătuşa Floare. La scurt timp şi-a reluat serviciul la CEC. Iniţial merge bine totul. Ba chiar vine până la Turda şi se întâlneşte cu mama, care a trecut clandestin graniţa pe la Corneşti. Mi-a spus mama că a schimbat valută, Pengö contra Lei. Părea că totul e bine. Dar după câteva luni se îmbolnăveşte de plămâni, intră sub tratament şi are nevoie de recuperare într-un Sanatoriu. Este îngrijorat de situaţia noastră.

 

Citiţi ce ne scria tata:

 

14 februarie 1943

 

Dragă Rachiţa

 

Am primit c. p. ce mi-ai trimis-o chiar azi … am înţeles toate ce-mi scrii, nu prea-mi convine ca mă tachinezi cu cuvinte şi mă bănuieşti de fapte la care nici nu mă gândesc, nu pot nici nu voiesc să-ţi descriu starea mea, nici trupeasca nici sufleteasca în care mă aflu, pentru ca dacă ţi-aş descrie-o mai înţelege dar în schimb te-ar prea supăra şi întrucât caut sa-ţi fac cât mai puţină supărare îţi scriu doar  atât, ca să ai încredere în mine că îţi sunt fidel şi nu-mi arde capul de prostii, am destule necazuri pe cap şi cât pot uit şi să mă forţez să mă depart din gândul meu şi nu prea îmi reuşeşte.

 

 

 

Află deci că nu fac serviciu, de câtva vreme căci nu am mai putut rezista fiind bolnav am luat concediu medical de 3 (trei) luni şi voiesc cât de curând posibil să lichidez cu serviciu şi să viu acasă căci fiind bolnav nu mai am nici un rost să stau aici, mai mult, dar nu ştiu când voi putea să trec graniţa căci de-o cam dată e tot cam închisă graniţa; voiesc să vin cu acte în regulă prin Consulatul Maghiar, dar totuşi aşi vrea să vorbeşti cu Dl. Besteri sau cu cineva mai mare de pe acolo care mă cunoaşte, că dacă aşi veni clandestin şi  ma’şi prezenta acolo la autorităţi să-mi dau declaraţie că vreau să fiu cetăţean supus şi fidel al Statului Maghiar, nu a-şi putea să rămân acolo fără să mă mai supere cineva.

 

 

 

De altfel, roagă şi tu pe Dl. Besteri şi pe Dl Boţz să-mi elibereze un certificat comunal din care să reiasă că am familia acolo, cum şi casă şi gospodărie şi sunt la Bucureşti numai vremelnic. De asemenea să se arate în certificat că mă bucur de toată reputaţia în societatea Maghiară nefăcând niciodată deosebire între români şi unguri şi că autoritatea comunală nu are nimic de obiectat la întoarcerea mea în comună. Acest certificat îmi trebuie pentru completarea actelor la Consulatul Ungar şi care mi-ar favoriza obţinerea permisiunii de a mă întoarce acasă….”.

 

În continuare îi scrie mamei că a făcut datorii, iar mama, spune că şi ea e datoare, că un creditor insistă să plătească datoria, o sfătuieşte să nu-şi vândă cucuruzii, că va veni el acasă şi îi va achita datoria. Speră că la plecare din serviciu îi va da leafa pe trei luni.

 

Domnii Bestery şi Baţz, reprezentaţii ocupantului, refuză eliberarea adeverinţei de bună-purtare, aşa că în primăvara  anului 1943 trece clandestin graniţa şi revine în Ardealul cedat, se ascunde la Borşa. Noaptea, pe deal, ocolind zona locuită, ajunge pe hotarul Cerăii, venind din spre Dăbâca. În zori coboară spre casa natală, unde erau părinţii lui şi sora lui Maria. Mama habar nu aveam că sosise tata. A fost anunţată şi s-au întâlnit. Apoi prin vărul său, cu acelaşi nume, Bochiş Alexandru a lui Chelemen, a sondat consecinţele asupra sa, dacă se preda autorităţilor de ocupaţie. Gestul nu îi era favorabil. Putea chiar să fie condamnat. Dar la Borşa totul ajungea la urechile ocupantului hortyist. Gaby kisasszony şi chiar Katyneni, vecina noastră unguroaică care o vizita, au sesizat faptul că mama găteşte mai mult, că merge mai des la bunu Ştefan, cert este că după două săptămâni a fost descoperit „fugarul”. A fost arestat, în casa în care s-a născut, pentru vina de a fi român, anchetat şi dus pe jos de csendöri, din post în post, încătuşat, până sus pe Dealul Feleacului, unde era graniţa cu România şi l-au expulzat în Regat. Jale mare acasă.

 

Mai întâi ajunge la Turda, la ceva rude, de acolo la Bucureşti la sora mamei Florica, care îl găzduieşte, pentru că fraţii Ioan şi Aurel nu aveau locuinţa încăpătoare. Ajuns la Bucureşti, bolnav, cu ajutorul CEC-ului este trimis la Sanatoriul de boli pulmonare din Săvădisla. Situaţia sănătăţii se mai ameliorează. Revine la Bucureşti. Insistă, face demersuri multiple la Consulatul Maghiar, ca în final, fără recomandările hortyuştilor din Borşa, obţine viza şi de Crăciunul 1943, obţine permisiunea de a-şi vizita familia şi revine acasă. Face sărbătorile cu noi şi cu părinţii.

 

Dar nefiind obedient ocupanţilor, din nou este expulzat din Ardeal. Va pleca la Bucureşti, unde îşi va relua serviciul la CEC pentru scurt timp. Odată cu întoarcerea armelor va urma frontul şi în noaptea de 12/13 octombrie 1944, venind din Cluj, pe jos, împreună cu fratele mamei, Isidor Bochiş, înarmaţi cu puşti şi grenade, va coborî Imaşul, apoi dealul din Vie, trecând pe lângă Herşu – unde noi eram adăpostiți de bombardament în buncărul săpat în deal, el habar nu avea – şi a ajuns acasă. Nu au zăbovit şi s-au deplasat cu unchiul Isidor la casa lui Besteri, lângă târg, dar torţionarul fugise cu armata horthystă.

 

În 16 octombrie 1944 va fi ales, prin plebiscit, primarul comunei Borșa.

 

Acesta a fost tatăl meu. Dumnezeu să-l hodinească.