Sonetul
acesta presupun că e de prin 2006, după
structura lui dintr-o perioadă a febrilei căutări a sinelui.
CENUŞA
PLEOAPEI
~*~
Cenuşa
pleoapei răsăriri astupă,
Străfulgerări
de suliţi prin orbite.
Cu
teamă, creanga-i gata să ezite
Şi
fibra frunzei leneş să o rupă.
Pulsaţii
reci, artere ruginite,
Fluid
cleios turnat pieziş în cupă
Încalcă
spaţiul tâmplei, să erupă
Broboane
reci pe lame de cuţite.
Incertă
iazmă, duh pătruns cu sete
Destramă
cercu-n care m-am culcat
Şi
mă alungă-n iureş la perete.
Mă
simt din golul clipei aruncat.
Un
ochi străin, cu văzu-i de erete,
Striveşte
umbra-n trunchiul despicat.
Adrian
Munteanu
www.amsonete.ro
V-am
arătat zilele trecute un sonet intitulat Cenușa pleoapei.
Iată
o poezie cu titlu asemănător, de asemenea nedatată.
Apare
aici și nădejdea într-un altfel de final.
CENUŞĂ
Învinge
oare împrejur ştiutul
Rămas
în ceasul care încă fierbe
În
răbufniri şi încleştări acerbe
Care
să-mpingă spre lumină lutul?
S-au
spus în juru-mi un noian de verbe
Şi
ele-mi sunt în temelii avutul
Ce-mi
iscodeşte-nsufleţit trecutul
De
care fug să nu-i mai dărui jerbe.
Sunt
încă-n aer zvârcoliri sihastre,
Chemări
târzii spre dincolo. Firav,
Aud
un zvon. Tălăzuiri albastre
Îmi
flutură cămaşa. Demn şi grav
Alung
cenuşa din uitate glastre
~*~
ADRIAN
MUNTEANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu