31.08. –
ZIUA LIMBII ROMÂNE
LIMBA NOASTRĂ
Motto: Limba noastră-i limbă
veche încifrată-n Tărtărie,
Ce-au vorbit-o moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi,
Ea e veche ca şi timpul, plămădit din veşnicie,
Giuvaier dintr-o comoară, împărţită între fraţi.
Păstorindu-şi din-ceputuri turme pe-un picior de plai
Din cuvinte unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,
Ce din tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,
Să se ştie că de-aicea, ni e trag a noastre viţe.
Întinzându-şi peste lume cea moşie şi avere
În cuibarul vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii
Şi-ntorcând mereu ţărâna şi-au luat de-aici putere
Ca vecinii să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.
Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei
Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,
Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei
Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.
**
Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,
Mult prea blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,
Cu vecini perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire
Trupul ţării şi averea, ce străbunii le-au lăsat.
Numai limba şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme
Şi speranţa, că odată mai veni-va un Mihai,
Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne
Ce furatu-ne-au străinii şi pe cei de-un singur grai.
Mircea Dorin Istrate
RUGĂ PENTRU LIMBA
ROMÂNĂ
Motto: ,, Trecător prin ceruri ninse
Cu luceferii în roi,
Însfinţesc cu-a mele vise,
Urma carului cu boi’’
Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste
Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,
Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte
Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.
Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană
Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,
Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă
Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.
Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus
Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,
Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns
Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.
Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul
Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?
Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul
Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.
N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele
Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?
Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele
Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?
De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,
Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,
Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească
Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.
Mircea Dorin Istrate
A NOASTRĂ
LIMBĂ ROMÂNEASCĂ
Cum sună limba românească,
urechii care o ascultă,
V-ați întrebat
măcar odată, așa, din pură întâmplare?
E lină, dulce și
doinită, de toți ce-o simt, ușor
vorbită,
Iar pentru suflete
și inimi, alintător-vindecătoare.
În ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,
Divinul ce-i
într-o iubire și visul ’nălțător spre stele,
Iertări smerite la
greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,
Și dorul pus în
bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.
E șoapta mută care
spune mai mult de câte sunt de spus,
Cuvântul iertător
greșelii și-nălțătoarea mulțumire,
Durerea ceea fără
margini din bocetul la cela dus
Și în lungimea
unui vers, la toate astea, lecuire.
Și-apoi la noi și
cucul cântă în dulce graiul românesc
Iar ciocârlia-n
tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,
În limba noastră și
izvorul și vânturile îmi șoptesc
Și-o strună-n
cântul ei ne-adună, în jurul unei căni
cu vin.
A noastră limbă-i
limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,
Vorbită de Adamii
noștri în caldul ăstui cuib de lume,
Voi moștenire-n
rând lăsați-o, avere pentru norocoși,
Ce-n veci de veci
să mi-o păstreze, că-i veche taină și
minune
Mircea Dorin
Istrate
CE E
LIMBA ROMÂNESCĂ?
Ce e limba românească?
Frumuseţi ce stau să nască
Din cuvintele măiestre,
Ca muşcate la ferestre,
Dor nestins şi alinare,
Vechi blestem şi îndurare,
Leac la inima răpusă,
Cea speranţă-n Maica pusă,
Pildă şi proverb ce spune
Nesfârşita-nţelepciune,
Chiuitul de la nuntă,
Taină veche, neştiută,
Doina plânsă în caval,
Clipocitul unui val,
Tolba plină cu poveşti
Şi iubiri dumnezeieşti,
Dragostea de neam şi ţară,
Lacrima din ochi de mamă,
Nălţătoarea cea iubire,
Nostalgii din amintire,
Bucurii prinse-n visare,
Bocet trist de-nmormântare,
Viaţa scursă-n veşnicie,
Tot ce-a fost şi ce-o să fie,
Harul pus în Eminesc
Din divinul cel ceresc
Leac la suflet, alinare,
Nesfârştă încântare.
Mircea Dorin Istrate
DE CITESC A
TALE VERSURI
Lui Eminescu, Luceafărul limbii române.
De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire
Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l
La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.
Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul
Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul
Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.
Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai
purtat prin universuri
Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,
Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.
Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.
Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria
În poiana înflorată sub o buză de izvor,
Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Şi-ntr-o lacrimă usca-vei fierbinţeala unui dor.
În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă
Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,
Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană
Şi-mpreună sângerat-au în onoare
şi virtute.
Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.
***
Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,
Şi atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.
Mircea Dorin Istrate
DOR ȘI
DOINĂ
Motto: Eu ,,DORUL” l-am găsit în, ,,FOAIE VERDE”
Pe unde
veșnicia mi l-a pus.
Cuvântul
DOR și DOINĂ, doar tu îl înțelegi,
Române
ce-n trăire ai ale tale legi,
De suflet
și de minte, de inimă dictate,
Rotundul
lor să-l simtă tot neamul ce ți-e frate.
În alte
limbi, la alții, al vorbei înțeles,
În minte
și în suflet nu dau nicicum un ghes,
Doar noi
pe astă humă ades ne-nfiorăm
Când
spunem ,,Dor și Doină” și-n suflete vibrăm.
Cuvântul
DOR cuprinde simțirea noastră toată,
Când încă
ne-nfioară privirea cea de fată,
Când duși
suntem departe de țara noastră dragă
Și gândul
ni-i la dânsa, mai toată ziua-ntreagă.
Când moși
bătrâni întoarcem viața noastră-n gând
Și stăm postăți
de timpuri acolo rând la rând,
Când am
dori ca ceia ce-acuma-s duși în moarte
Cu noi să
fie-aicea și nu în ceea parte.
*
Când
DOINĂ zicem încă, în suflet fiecare
Îmi simte
o durere în picurări de jale,
O ducere
cu gândul la ce de-acum e dus,
Speranța
ce din caier s-a tors demult pe fus.
E mai
întotdeauna durere și suspin,
Nostalgică
visare în chinga unui chin,
O
pierdere ce încă ți-aduce întristare,
O clipă
nepierită ce nu se vrea-n uitare.
**
Să știți
că până încă avem în noi un DOR
Și-o DOINĂ să le ducem cu noi în viitor,
Avem în
noi simțire lăuntrică, curată
Și-om fi
români de-apururi, cu tot ce-am fost odată.
***
Când
spui: ,,Mi-e Dor de tine” și-o boabă lăcrimată
Va umezii
o geană la fel ca altădată,
Cuvântul
cela vine din suflet și simțire,
Din inimă
și minte, te umple de iubire.
Mircea
Dorin Istrate
ȚINEȚI LIMBA
NEPIERITĂ
Moșii noștri,
înțelepții, pusu-ne-au în gând povață,
Să-nvățăm că doar
credința și cea limbă țin în viață
Neamul nostru
din-ceputuri, până-n ziua de apoi,
Ca să fim pe huma
noastră și în bine și-n nevoi.
Că doar limba și
credința dau speranță și putere
C-al nost neam,
ce-i vechi cât lumea, niciodată nu va piere,
Iar de-om ține
între graniți pe acei care vorbesc
Limba noastră
strămoșească, vom ajunge în ceresc.
Numai limba
românească are-n ea cuvântul DOR,
Ce doar noi îl
înțelegem, îl simțim, ne poartă-n zbor,
Ne ridică în tăria
cerului cel însfințit,
Ne alintă, ne
mângâie în smerit și-n fericit.
Și-apoi câte mii
cuvinte cu-alte mii de înțelesuri
Dau în rând din fiecare minunate alte sensuri,
Ce fac limba
noastră vie, dulce ca o primăvară,
Ce de-oalinți în
al tău suflet, ții în tine o comoară.
MAICĂ, DOINĂ,
NEAMUL, ȚARA, HUMA, toate-s lăcrimate
Și cu viața
noastră-ntr-una din vechime-s apărate,
De-asta marile
cuvinte au în ele cea putere
Ce ne fac eroii
zile, când ea, patria, ne-o cere.
Țineți limba
nepierită, țineți datina străbună,
Țineți sfinte
obiceiuri de din vremea cea bătrână,
Și păstrați
dulceața limbii, ceea veche, din-ceput,
Ca să știm că
suntem umbra timpului pe-aici trecut.
*
Limba noastră românească
e un figure de miere,
Dați-i
sfântă-nchinăciune să își ia din noi putere,
Că de-o ținem în
onoare, în curat și în cinstire,
Fi-vom ici, pe
huma asta, timp lungit, spre veșnicire.
Mircea Dorin
Istrate
DOVEZI DE
VIEȚUIRE
Istoria străveche, aceea adevărată,
Stă-n limba
cea vorbită de bunii mei moșneni,
În semne
încifrate în lut sau pe vreo piatră,
La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.
Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege
Și în puține semne puneai un
legâmănt,
Vreo vrajă,imn de slavă, ori fapta unui rege,
Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.
În datini
și-obiceiuri stau zile însemnate
Anume dară puse să ținem bine minte,
Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,
Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.
Așa era viața pe-atunci, în cele timpuri,
Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,
Porecla ta și locul erau însemn de neamuri,
Iar fapte mari făcute, te încinsteau c-un nume.
Ascunse în legende, în mituri, în povești,
În vechile balade se
tăiniuesc adânc
Eroi din cele
timpuri din spițele-omenești,
Ce în al lor pomelnic, bucăți de
vremuri strâng.
Citește-le cu grijă, că ele îți vor
spune
Cum
fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,
Eroii și-a lor fapte din vremile
bătrâne
Ce-n fila de poveste, e adevăr ascuns.
Învață și
păstreaz[ în țandără de minte
Minunile
acestea, istorii curgătore,
Ele-s dovadă
vie, de ce a fost ‘nainte,
De cum prin
astă lume, trecut-am în urcare.
Mircea Dorin Istrate
VORBĂ VECHE BĂTRÂNEASCĂ
Mi-e dor de-o vorbă veche, bătrânească
Ce are-n ea atâtea înțelesuri,
Rămasă din cea limba strămoșească
Cu tâlcul ei vrăjit, plin de eresuri.
În ceea vorbă-i multă-nțelepciune
Ce-au adunat-o-n veacuri de gândire
Strămoșii făcători de fapte bune
Ce au acum în ceruri izbăvire.
Nici nu gândim ce-avere ne lăsară
Și ce comoară-n grai e tăinuită,
Că vorba cea bătrână-i floare rară,
Ea înstelând cea limbă ce-i vorbită.
Prin ea legăm trecutul de departe
Cu mersul zilei cele-i de acum,
De-o mai vorbim nimic nu ne desparte
De-al nostru început, pe-acesta drum.
Bătrâna
limbă fie-ne ca moaște-n
Biserica
vorbirii românești,
Prin ea
oricine-n lume recunoaște
C-aici am fost
din timpuri strămoșești.
Că VATRA-i
vatra noastră din-ceputuri,
Că
MOȘUL CEL BĂTRÂN e Dumnezeu,
Că DORUL
nostru-i numa-n aste luturi,
Că STRUNGA
și RĂBOJUL am doar eu.
Că ceia TROACĂ
fosta-mi scăldătoarea
Și-n
COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,
Că MUMA e
atoateștiutoarea
Și-n fața
lui IO, eu doar mă-nchin.
*
Țineți la
limbă, HASNĂ să vă fie
Când mi-o
GRĂIȚI , că bine îmi alegeți,
Că-n rai
de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,
Cu ăi
bătrâni puteți să vă-nțelegeți.
Mircea Dorin
Istrate
LIMBA BĂTRÂNEASCĂ
Mi-e dor de limba bătrânească, cu
vorba-i moale, liniștită,
Din vreme veche, strămoșească,
pe-aicea încă nepierită,
În spusa ei sunt vremi bătrâne
și-atâtea taine încifrate,
Atât adâncă-nțelepciune, șirag de
perle adunate.
Cuvintele în ea îmi cântă,
avându-mi tril de ciocârlie,
Ce-n preasmerenie se umplu de dor
arzând și bucurie,
În zisa lor se-nlăcrimează
fiorul pus în Mioriță,
Iar în lucrarea cea surpată,
jertfelicita nevestiță.
Și câte încă vechi zicale ce le-au rostit demult străbunii
Ne fie stup de înțelesuri, avere
ce-au purtat-o bunii
Prin viața lor și-apoi mi-au
dat-o, ajungă-ntreagă pân’ la mine,
Iar eu ți-oi da-o măi nepoate,
s-o porți și-n veacul care vine.
Cu ea ne-am dus în largul lumii
când pus-am stâlpi de noi popoare
Ce s-au întins pe dunga zării
lărgind bătrânele hotare,
De-aceea astăzi încă spunem că-n
jur-prejur avut-am frați,
Iar încă mult mai pe departe avem
pe-acolo veri, cumnați.
*
Grăiți-mi limba ceia veche, că ea
ne leagă de trecut,
Să știm c-aici am stat de-a
pururi în cuibul nostru, dinceput,
Și nume-am dat la toate cele în limba veche, bătrânească,
Așa că voi păstrați-o dară, să
poată încă, viețuiască.
Nu mi-o stâlciți că-i piere
gustul și frumusețea și-nțelesul,
Devine searbădă și goală, își
pierde farmecul, eresul,
Ea ne-a ținut uniți prin veacuri
pe toți de-un neam și-același grai
Și poate sus, prin cele ceruri e limba vorbitoare-n rai.
Eu țin la limba mea străveche,
ce-n rând tot neamul mi-a vorbit-o
Și care eu, la fel ca dânșii, mereu în vremuri mi-am iubit-o,
Cu ea mi-am scris prin veac
trecutul și viitorul ce-o să vie,
Cu ea cerșim iertări la Domnul,
cu ea ne-ngroapă popa-n glie.
**
Pe humă pune-oi un pripon, să țin
cu brânca nemuritul
Și-n dosul stânii-ntr-un cotlon, răvaș să am cu veșnicitul,
Când nevoit, din cele două, lua-voi doar o
crestătură,
Pe lângă mine treacă timpuri,
ajungă-n cele de din urmă.
Acolo tot pe voi, românii să vă
găsesc îmbătrâniți,
Ca noi, ce-om fi cei de pe urmă,
să fim înveșniciți ca sfinți,
Că l-am slujit pe Preaiubitul de
când am fost Adamii humii
Și până-n ceasul de pe urmă, când bate-va sfârșitul lumii.
Mircea Dorin Istrate
A NOASTRĂ
LIMBĂ ROMÂNEASCĂ
Cum sună limba
românească, urechii care o ascultă,
V-ați întrebat
măcar odată, așa, din pură întâmplare?
E lină, dulce și
doinită, de toți ce-o simt, ușor
vorbită,
Iar pentru suflete
și inimi, alintător-vindecătoare.
În ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,
Divinul ce-i
într-o iubire și visul ’nălțător spre stele,
Iertări smerite la
greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,
Și dorul pus în
bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.
E șoapta mută care
spune mai mult de câte sunt de spus,
Cuvântul iertător
greșelii și-nălțătoarea mulțumire,
Durerea ceea fără
margini din bocetul la cela dus
Și în lungimea
unui vers, la toate astea, lecuire.
Și-apoi la noi și
cucul cântă în dulce graiul românesc
Iar ciocârlia-n
tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,
În limba noastră
și izvorul și vânturile îmi șoptesc
Și-o strună-n
cântul ei ne-adună, în jurul unei căni
cu vin.
A noastră limbă-i
limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,
Vorbită de Adamii
noștri în caldul ăstui cuib de lume,
Voi moștenire-n
rând lăsați-o, avere pentru norocoși,
Ce-n veci de veci
să mi-o păstreze, că-i veche taină și
minune
Mircea Dorin Istrate
VĂ LAS
Motto:
,,Trecător prin
ceruri ninse/ cu luceferii în roi,
Însfințesc cu-a
mele vise,/ urma carului cu boi”
Venit e timpul meu
de ducă, din lumea-n care am iubit,
Corola florilor
din luncă, cel susur de izvor grăbit,
Un cimbrișor pe
cărăruia ce șerpuia spre vârf de deal,
Acolo unde
priveghează, bătrâna stână din Ardeal.
Le las la cei ce
vin în urmă, pădurea ce-am găsit-o crâng
Și via dulce,
îmbrumată, cu-ai săi ciorchini ce-n teascuri plâng,
Pomiștea popii de
pe Coastă cu toate merele-i de aur,
Povești de la
bătrâni știute, cu Feți-Frumoși și cu balauri,
Codanele, cu ochi
ca marea ce tinerețea mi-au vrăjit,
Și bolta nopții
înstelate, cu norul ce ne-a ocrotit,
Când ne vindeam
pe-un pumn de stele înflăcărate sărutări
Și-n șoapte ne juram iubire, în clipe
lungi, de amânări.
Și Valea v-o mai las pe toată, cu mure-n
soare îndulcite
Și tot hotarul cu bucate și lanuri grele
unduite,
Și colilia pe pășune, frăguțe dulci,
însângerate
Și turma veșnic înnoită amirosind a caș și
lapte.
Și țintirimul de pe Dâlmă cu bunii mei
lăsați însemn
Ce-și dorm sub
pruni vecia scrisă pe învechite cruci de lemn,
Și scocul morii ce odată ne-a săturat
flămânda gură
Și truda de țăran pe humă, s-avem mereu
de-mbucătură.
Și în cuprinsul lor, a toate, vă las
biserica din deal,
De timpuri
toată însfințită în ruga lacrimilor val,
Să știți că doar
prin ea ne ținem cuibarul nostru la un loc
Sub patrafirul de credință și ce dă Domnul, la
soroc.
*
Mai mult de-atât
nu am, și-i bine, să fiu sărac când mă voi duce
Să veșnicesc cu
neamul care, pomelnic stă înscris pe
cruce,
De-aceea când, mă
dați veciei să ziceți doar, un: Doamne-l iartă!
C-a fost și el o
clipă scurtă, un suflet bun, pe astă vatră.
Și de-ți simți c-așa vă vine, pe tremurata
voastră geană
Un bob de lacrimă
să puneți, la suflet faceți-i pomană,
Și-apoi, trei zile
adunate să mă vorbiți numai de bine,
Să pot ajunge-n
raiul care, găsi-va loc și pentru mine.
STRĂBUNUL MEU
ŞI LIMBA MEA BĂTRÂNĂ
Lui
Moşu-i mulţumesc, lui Mama tână
C-au
vorovit în limba cea bătrână
Şi
mi-au lăsat-o dar dumnezeiesc
Să
ştiu ce limbă veche, mai vorbesc.
Cuvintele
că au o rădăcină
Ce
din ceresc lăsată-i ca să vină
Şi
că la ea de încă mă cobor
Voi
fi cu moşi mei în lumea lor,
Şi
cu Adamii ceia de-nceput
Ce
pe aici cu turma mi-au trecut
Mergând
spre largul lumii, rând la rând
În
mii de ani, ţinând mereu în gând
Poveştile
din vremea de-nceput
Şi-ntâiul
scris pe ciobul ud de lut,
Cântări
şi datini, vrăji de lecuit,
Mărgele
pentru fete de iubit,
Şi
portul vechi din vremile bătrâne,
Şi
rânduiala de făcut la stâne,
Răbojul
pus la grindă ca socoată
Şi
zeii cei ce făc a noastră soartă.
Şi
în vecia clipei cât mi-au stat
În
locul cel de-acolo-ndepărtat
Şi-au
mai adus aminte de-a lor casă,
De
neamul lor viteaz, trecut prin coasă,
De
cât popoare au lăsat în urmă
Împestriţând
pământul cu-a lor urmă.
*
Aşa
că dacă astăzi ţi se pare
Că
vorba ta îşi are-asemănare
Cu
alta de la capătul de lume,
Tu
poţi să spui că eşti din vremi bătrâne
Un
cap de neam ,ce-ai fost în mare fală,
Iar
ei îţi sunt nepoţi, de bună seamă.
Ridică-ţi
fruntea, stai în măreţie
Şi
lasă-i pe mişei la tine vie,
Nu
te-or putea nicicând să te răpună
Că
tu eşti peste tot în astă humă
Însângerată
piatră de Columnă.
Şi-n
orice ciob ce-n mâna mea îl strâng
Pe
tine mi te laud şi te plâng,
Străbunul
meu, vecie pe pământ.
Mircea Dorin Istrate
VOROVIND CU
BUNA
-Tulai
Doamne, Bună, folele mă dor
Că
trii pumni de prune am mâncat asară,
Chisăliţă
încă şi-apoi minteni mor
Că
am fost pre hulpav, rău ca să nu-ni pară.
-Apoi
mă băiete, zâce draga Buna,
Io
ţ-am zâs într-una hii mai stâmpărat,
Ai
băga în tine sorele şî luna
Cât
îni fugi tu zâua hămesât prin sat.
Stai
pe lângă mine de grâjeşte vaca,
Adă
o luţărnă bună la purcei,
Leagănă
pruncuţu pân-o hi să tacă
Că
ţi-oi da cereşă să îţi faci cercei.
Taie
buruiană, fă un piricar
Aivă
puii cloştii până măne sară,
Du-te
şi aşază luitrele la car
Moşu-to
să ducă cucuruz la moră.
Ia
tu fedeleşu şi-un ulcior de toartă
Să-ni
aduci de grabă apă de izvor,
Să
vă fac o zamă de fusaică lată
Şi
c-o costă friptă bine în cuptor.
Pân-o
hi să hiarbă mămăliga mare
Fă
vre-o zece pupe bune pentru boţ
Şi-apoi
la aniază, fă de du mâncare
La a
noşti care-s, pe hotare toţ.
*
Domne
cătă treabă am de-amu a face
Când,
acol’, la Vale, plin îi de copii,
Trece-o
zâua asta chiar de nu am pace
Ş-apoi
mâni la scaldă totă zâua-i hi.
Poa’
să facă Buna tăt ce vre să facă,
Că
io, Doamne Sfinte, n-o mai slugărăsc,
Numa
zâua asta încă să-ni mai treacă
Ş-apoi
mâne fi-va, rai împărătesc.
**
Azi,
cu gândul caut vremea cea bătrână
Sus,
în Dealul Crucii, colo-ntre melini,
Nu-s
mai Tata, Mama, Moşu, Mama tână,
Casa,
curtea, şura, locu-i plin de spini.
Să
iertaţi cu toţii, câte supărări
Va
făcut copilul cela fără minte,
Peste
tot şi toate pune-oi împăcări
Şi-un
sărut pe suflet, preasmerit, cuminte.
Cum
ţi-aş da Mărite anii puşi în soartă
Ce-i
mai am de-acuma până la sfârşit,
Numai
dă-mi o ziuă, mare, lungă toată,
Şi
mă fă copilul cela fericit.
Aş
griji purceii, puii, cloşca, vaca,
Duce-oi
de aniază, sus, în Continit,
Toate
înc-oi face Bunii, că săraca
Mult
mă tot iertat-a căte i-am greşit.
Ne-am
trecut prin lume, toţi câţi am venit
Din
copilărie, raiul pământesc,
L-am
gustat o clipă şi l-om tăinui
Steie-ne
în suflet, dar dumnezeiesc.
Mircea Dorin Istrate
BOLÂNDĂ-I LUMEA
Bolândă-i
lumea! zâce Moșu, bolândă-i dară! zâce Buna,
Tăhui la cap
îs tăț de-acuma și nu-i mai unul breaz din ei,
N-au să se-nșiruie cu cine, că tăț pământ și apă-s
una,
Corcită
turmă dezlânată, fără cârmaci, ca vai de ei.
Necopț îs ăi
de az și încă, nu mi s-or coace niciodată,
Li-i mintea
numa cum să strângă și cum în fală să să-nfoaie,
În ei
credință nu-i o boabă sămânță bună-adevărată,
Să veștejăsc
în tot șî-n tăte și ce îmi fac, apă-i de ploaie.
De hăi
bătrâni nu mai ascultă, că ei le știu de-amu pe tăte,
O datină
și-o zâuă sfântă uitată-i pentru ei de mult,
Tăț beau
poșârcă îndulcită, îmi pipă și ficiori și fete
Și la păcate
doar li-i gândul, în ei nu-i aur, numa lut.
Păi deia-i
bai și deia-i hâră și moare lumea în bătaie,
Ne bate
Dumnezău drăguțu că la păcate jânduim,
Aiastă
lume-o hăsnășim cât dealuri fi-vor și păraie
Și apa-n
piuă om tot bate-o, cât încă vremi ne-om cătrăni.
*
Țâfnoasă-i
lumea și bolândă și cum îi ea sântem și noi,
Nu-i mai
iertare, nici iubire, că mult prea plină-i de arțag,
O molimă
acum venită-i, să mai rărească dintre noi,
Să ne
înfrice al ‘nost suflet, că-i plin de-atâta mâzgoșag.
***
Așa gândit-a ghiata Buna, până în clipa când s-o
dus
La șepte
zâle după Moșu, în țintirim, la loc umbros,
Iar a lor
suflete curate, s-or veșnici la ceruri sus,
În lumea
care și-au dorit-o, în ceata Domnului milos.
Cu ei s-a
dus și limba veche, rămasă urmă din strămoși,
Comoară fără
de pereche, alint la supărări și jele,
O vorbă de
mai ținem minte, suntem din ăia norocoși
Și mulțămi
la moșii care-s, pe bolta-n nopți, un roi de stele.
Mircea Dorin
Istrate
De prin hărți străine, stânge-ne Tu,
Doamne,
Pe aceia care încă glăsuim,
Limba Românescă și-n a ei hotare
Pe vecie încă , hai să ne unim.
&&&
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu