Grigore
Maerean
În perioada 2002-2015 am publicat nouă
volume din scrierile unui viețuitor de la Mănăstirea Lainici, Părintele Grigore
Maerean. Acestea au fost puse sub titlul generic Chemări la Domnul.
Nu l-am întâlnit niciodată pe Grigore
Maerean față către față, ci doar am corespondat cu dânsul. Dumnezeu a rânduit
ca să ajungă la mine manuscrisul primului volum. Am citit cu greu câteva
pagini. Era un scris de mână tremurat, aproape ilizibil. Se vedea cât acolo că
este scrisul cuiva neobișnuit cu această activitate. Curând am înțeles că e
vorba de mâini obișnuite cu picamărul, cu târnăcopul, cu lopata și cu alte
unelte de acest gen. Am aflat că autorul
își petrecuse o mare parte din viață în sânul pământului ca miner în Valea Jiului.
Dincolo de greutatea descifrării scrisului,
dincolo uneori de greșelile de ortografie sau de fraze neobișnuit formulate, am
surprins o gândire proaspătă, mesaje surprinzătoare, ecouri venind parcă din
predica lui Ioan Botezătorul de altădată. M-am apucat îndată de treabă. Era o
trudă grea, dar frumoasă și incitantă, aceea de a pregăti acel text de tipar,
de a da cursivitatea frazei. De dragul conținutului și stilului în care era
făcută expunerea, am făcut-o cu bucurie. Volumele au apărut unul câte unul. Pentru autor era o
bucurie mare, pe care Dumnezeu i-o rânduise. Erau primele lui pagini pe care le
vedea tipărite.
Mereu i-am cerut în scrisori și câteva
rânduri privind biografia sa, mereu a tot amânat, până când am aflat că o
moarte cumplită i-a pus capăt vieții. Un accident banal într-o noapte târzie de
iarnă a făcut ca Grigore Maerean să moară mistuit de flăcările care au izbucnit
în magazia de lemne a mănăstirii.
Câteva crâmpeie autobiografice le-am găsit
într-unul din manuscrisele ce mi le-a încredințat și pe acestea le redau mai
jos: ,, Începând cu anul 1950, viaţa mea a intrat într-un adevărat labirint
întunecos şi am început să trăiesc zile cenuşii, ca de toamnă târzie. Copilăria
mea a fost destul de tristă. După cel de-al doilea război mondial, au început
prea multe greutăţi, pe care le-am simţit cu toată fiinţa mea.
Singura mângâiere pentru sufletul meu a fost bisericuţa din
sat. Când mergeam pe la pădure după viorele, primăvara, mă uitam mereu la
biserica din mijlocul satului. Era pentru mine atrăgătoare şi plină de razele
bucuriei, care se răspândeau pretutindeni,
ajungând până la mine la pădure.
Acolo am fost botezat, acolo am fost
purtat pe braţele sale de neuitatul preot emerit Emilian pe la sfintele icoane.
Apoi au venit vremuri după voia lui Dumnezeu peste ţară, peste neam şi,
strâmtorat din toate părţile, m-am strămutat la Bucureşti, lăsând câmpiile,
pădurea şi dealurile cele pline de veselie ale Bucovinei.
Acolo, câtă vreme am mai trăit, am îndurat
neîncetate suferinţe, căci una trecea şi alta venea.
Pentru alinarea necazurilor, a
frământărilor sufleteşti, mă retrăgeam la mânăstirile Cernica şi Pasărea, în
apropierea capitalei. La aceste două mânăstiri mi-am mai făcut mângâiere
sufletească. Fiind o persoană retrasă în sine şi tăcută, mi-am atras asupra mea
batjocoritori, defăimători, care, văzând că nu trăiesc ca ei, m-au poreclit
reformat la minte şi mistic.
Trăind aşa cum am mai arătat, mi-am atras
spre mine fel de fel de iscoditori, de nemulţumiţi, care au tăbărât asupra mea,
ca să mă întrebe de ce nu sunt şi eu în rând cu lumea.
Apoi, intrând mai adânc în viaţă, s-au
înmulţit întrebătorii, cu nesfârşitele întrebări şi suspiciuni, pe care le voi
arăta în această carte.
Întrebările care mi s-au pus atunci au
fost pentru mine o mare extremitate şi un apogeu înalt, pe care mica şi
strâmtorata mea minte de abia le-a putut discerne. Am avut ocazia să am
convorbiri cu studenţi de toate gradele, cu ingineri de toate profesiile; am
purtat corespondenţă cu episcopi, cu preoţi, cu profesori de înaltă catedră. Am
avut conversaţii minuţioase, de multe ori foarte agitate. Am stat la convorbiri
cu păstori de oi de la munte, cu vânători, cu pescari, cu aviatori, cu
profesori agronomi, ce au avut înalte studii de
doctorat. Am avut discuţii minuţioase cu ingineri de mină, cu activişti
de partid. Cu ei am avut chiar multe conversaţii şi, spre mirarea mea, i-am
găsit foarte civilizaţi şi ordonaţi în trăirea vieţii lor.
Am întâmpinat momente şi cazuri, când am
avut discuţii acerbe cu nomazi (zlătari), cu cei care trăiau de azi pe mâine.
Am avut ocazia de a vizita ospicii de
psihopaţi, de schizofrenici, pe
care i-am găsit cu unele atitudini, – în unele momente -, mai buni decât aceia
din lumea cotidiană. Am întâlnit atei foarte agitaţi, cum le spune proorocul
David – ,,nebuni"( Ps. 13,1 şi 52,1).
Am conversat cu mari hoţi şi criminali,
ieşiţi de la închisori, la care nu am văzut nici un semn de căinţă, nici o
părere de rău pentru cele săvârşite. Am dialogat cu o mare mulţime de femei
căzute şi care au petrecut o mare parte din viaţa lor în casele de desfrânare,
dar la nici una din ele n-am văzut vreo aplecare spre pocăinţă.
Am conversat cu beţivi notorii, care mi-au
relatat că la beţie îşi găsesc uitarea de necazuri. Am avut ocazia să stau de
vorbă cu vrăjitoare de la “stâlpul Buzăului”, care mi-au afirmat că de multe
ori mai amăgesc. Am stat de vorbă cu oameni de diferite naţiuni: cu saşi, cu
şvabi, cu poleaci, cu unguri, cu evrei, cu lipoveni, cu poloni, cu ucraineni,
cu ruşi, cu turci, cu bulgari, cu slovaci, cu muntenegreni, cu coreeni, cu mai
multe viţe de romi(ţigani) şi la toţi am văzut o neştiinţă, o ignoranţă şi o
completă şi necurmată rătăcire şi neştiinţă despre Dumnezeu.
Am cunoscut la mulţi dintre ei o depresie
sufletească, că dacă i-ar fi pus cineva la vreun examen despre lume, despre viaţă,
despre Dumnezeu, nu ar fi putut da vreun răspuns cu luciditate.
Am avut darul de la Dumnezeu, ca începând
cu anul 1951, să suport nenumărate lipsuri, boli de multe feluri, care acum nu
le mai am. Am fost ameninţat, am fost lovit, am fost la pământ trântit şi
călcat cu picioarele, mi s-au adus multe înscenări, apăsări grele, am fost
purtat de la o miliţie la alta.
Câţiva zeci de ani am fost supus la
nenumărate întrebări dacă există
Dumnezeu sau nu? Domnul ştie numai câte împuţinări de suflet am avut. Poate
Dumnezeu a rânduit ca să am convorbiri
cu cumpliţi eretici: a trebuit să apăr Biserica, mama mea sufletească, să apăr
preoţimea, ca să nu fie defăimată. A trebuit să dau explicaţii despre Sfânta
Cruce, să apăr şi să tălmăcesc despre sfintele icoane şi mai ales mi-a trebuit
o mare râvnă şi zel ca să apăr de defăimări pe Prea Curata Fecioară Maria.
Am avut năvăliri asupra mea de baptişti,
sâmbătari, de iehovişti, de penticostali şi de marea mulţime de necredincioşi
şi râzători de cele sfinte.
Am trăit printre oameni plini de
imoralităţi, răi cu firea, mânioşi, cruzi şi care nu aveau pace cu sinea lor,
nici cu cei din jurul lor.
Zbuciumat sufleteşte şi tulburat de
curentele empiriocriticismului lui Lenin, Nietzsche şi ale lui Feuerbach, care
mi-au întunecat mintea şi mi-au frământat voinţa de a se întreţine cu Dumnezeu,
am ajuns ca o statuie lovită cu pietre şi ciocnită din toate părţile.
Aceste întrebări şi răspunsuri le-am scris
pe crâmpeie şi bucăţele de hârtie, le-am strâns într-un săculeţ şi iată că a
venit vremea, acum, de a le publica într-o carte.
Darul lui Dumnezeu m-a ajutat ca să trec
prin grele peregrinări, întâlnind destule
eclipse de înţelepciune şi cu greu mi-am revenit la simţirile normale
ale lucidităţii sufleteşti. Şi aceasta s-a datorat unor preoţi, care m-au
încurajat sufleteşte spre calea biruinţei, prin pustiul acestei lumi
călătorind.”
Cu puține zile înainte de plecarea din
această lume scria: ,, 55 de ani am fost ca un tampon, ca o stâncă în mijlocul
oceanului, de care s-au izbit toate valurile vremii.
Dumnezeu mi-a dat cuvânt şi putere multă,
ca să vorbesc, să mărturisesc, să ajut după cum am putut eu, cu statura
sufletească, atunci când prin unele biserici preoţii nu mai predicau, pentru ca
să nu scape cu gura lor vreo ,,străină”, pe care ar fi auzit-o unii dintre
aceia care mergeau la biserică ca să spioneze.
Cu greu mi-am putut corecta personalitatea
mea, care era înfruntată din toate părţile şi de mai multe ori a fost azvârlită
peste bord. Cu învăţăturile de la şcoală, de la biserică, din studiile mele,
mi-am format o ,,teologie personală”, pe care eu am numit-o ,,teologie
populară”.
Rog cu tot dinadinsul, ca să fiu iertat de
Biserică, dacă am greşit cumva în răspunsurile mele date acelora care au fost
mai mult iscoditori şi de multe ori m-au ispitit doar.
Teologia mea personală, respectiv
populară, am învăţat-o nu în seminariile de teologie, la înalte institute şi universităţi, ci pe
cărările suferinţelor, pe cărările durerilor sufleteşti, pe drumuri, pe străzi,
pe la posturi de miliţie, pe trenuri, prin oraşe şi pe multe locuri de durere,
unde m-am oprit să plâng pe unele golgote ale mele sufleteşti.
Mai insist încă o dată în a ruga pe
părinţii Bisericii mele dragi, să-mi recunoască suferinţele mele, pe care le-am
îndurat prin vitregiile vremurilor prin care am trecut”
Grigore Maerean a trăit în ultimele
decenii ale vieții sale în Sfânta
Mânăstire Lainici. A împlinit cele mai modeste lucrări cu tragere de inimă şi
cu dragoste. Citea mult când avea răgaz, asculta durerea fiecăruia şi încerca
să-i dea o rază de speranţă. Era înaintat în vârstă şi în viaţa lui a văzut şi
a trăit multe bune şi rele. Nu se plângea, ba dimpotrivă! Reuşea să găsească
întotdeauna resursele necesare ca să trezească pe alţii la realitate, să le
arate cărarea împărăţiei lui Dumnezeu.
Cunoştea viaţa şi problemele ei, ştia că
de la leagăn până la mormânt este o luptă permanentă cu greutăţile, cu nevoile,
dar şi cu ispitele de tot felul. Lumea însăşi este teatrul unui război nevăzut
dintre bine şi rău. Prin faţa ochilor minţii lui Grigore Maerean se derulau
scene de luptă dintre cele mai oribile. El vedea atâtea suflete învinse de cel
rău, zbătându-se în sânge, în alcool, în droguri de tot felul, în mocirla
păcatelor şi viciilor. Ne descria nouă, celor ce nu vedem atât de bine ca
dânsul adevărul de dincolo de vălul aparenţelor, ce vede, ce aude, ce simte. Ne
arata tuturor celor ce vrem să-l ascultăm ţinta spre care trebuie să ajungem şi
calea care ne duce la ea. Predica lui devine strigăt de luptă, chemare şi
comandă în acelaşi timp. Fraze scurte, bine strunite, cuvinte alese cu grijă,
idei pline de prospeţime, strigăte şi îndemnuri directe, creează atmosfera,
antrenează ascultătorul şi cititorul, îl trezeşte din toropeală şi indiferenţă,
îi măreşte atenţia la maximum şi nu-l mai slăbeşte până se termină piesa
abordată. Toate bucăţile scrise de Grigore Maerean scot în prim plan nu numai
un bun teolog, cunoscător profund al Sfintei Scripturi, ci şi un orator de
elită, care ştie să manevreze cu abilitate cuvântul şi ideea. Nu întotdeauna
respectă tiparele unei predici clasice. De fapt nici nu-şi propune aceasta.
Grigore Maerean vorbeşte direct ascultătorului său fără tipare, aşa cum îi
dictează inima şi mintea. Rânduieşte ideile aşa cum consideră el că au mai mult
efect. Predica lui capătă valenţe profetice şi tocmai prin aceasta devine mai
convingătoare. Taica Grigore ştie să se transforme în adevărat comandant pe
câmpul de bătaie, îşi cheamă soldaţii, le ordonă, îi dojeneşte, îi mângâie,
plânge de durerile şi poticnirile lor şi încearcă să le ridice privirea spre
înălţimi şi îi îndeamnă să se ridice cu ultimele lor puteri. Lecturile îndelungate
din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi se constituie drept indicatoare
inconfundabile pe drumul pe care încearcă Grigore Maerean să-şi călăuzească
cititorii: drumul spre Dumnezeu.
Până în 1989, predicile, meditaţiile şi
pildele sale circulau din mână în mână în Valea Jiului, în Oltenia şi în alte
zone ale ţării, erau multiplicate prin dactilografiere sau prin simpla copiere
manuală. Lectura lor era gustată cu nesaţ, ca odinioară scrierile proorocilor.
Autorul nu se înghesuia la porţile editurilor sau redacţiilor, ci, asemenea
sfinţilor de altădată, lăsa totul în voia lui Dumnezeu. El ştia că trebuie
să-şi facă doar datoria şi ascultarea la mănăstire.
Le-am citit manuscrisele lui cu plăcere şi
interes şi am considerat că e o datorie de conştiinţă să le încredinţăm
tiparului, pentru a fi de folos la cât mai mulţi iubitori de literatură
duhovnicească, ziditoare de suflet. Între timp, autorul ne-a încredinţat că
încearcă să recupereze şi alte manuscrise de la cititorii săi, ca să ni le
încredinţeze spre tipărire.
Părintele Grigore Maerean abordează un
stil de predică mai puţin uzitat în ultimii ani. Este stilul de predică al lui
Ioan Botezătorul, stilul de predică folosit de majoritatea profeţilor Vechiului
Testament. Din predica lui Ioan Botezătorul cunoaştem doar câteva fragmente din
Noul Testament, dar acestea sunt suficiente, ca să ne uimească prin francheţea,
curajul şi forţa cu care sunt rostite. Acelaşi lucru se petrece şi cu predica
părintelui Grigore Maerean. Predicile lui nu sunt făcute spre a fi scrise, ci vorbite. De fapt, aceasta se va
surprinde din însuşi conţinutul lor. Se adresează direct interlocutorului, fără menajamente, fără ocolişuri diplomatice, fără teama că l-ar
putea supăra. Este conştient că are o misiune sacră, aceea de a lupta contra
răului moral din lume şi pentru acesta nu se sfieşte să ia securea şi să taie
păcatul de la rădăcină.
Predica părintelui Grigore Maerean
necesită nu numai cunoaşterea
realităţilor lumii contemporane sub aspect religios-moral, ci şi o îndelungată
experienţă de viaţă personală. Acestea se coroborează armonios cu o credinţă
puternică şi cu o bună cunoaştere a psihologiei umane, atât individuale, cât şi
colective.
Întrebarea firească ce se poate pune este
aceea dacă poate fi actual un asemenea gen de predici. Ca preot, cu o
experienţă de predicator de zeci de ani, consider că este foarte necesară.
Avem convingerea că scrierile lui Grigore Maerean vor
contribui din plin la asanarea religios - morală a societăţii româneşti
contemporane, vor contribui la întărirea credinţei creştine ortodoxe.
Sperăm că și cititorul scrierilor lui
Grigore Maerean va fi la fel de
entuziasmat că a descoperit un predicator de elită, un bun călăuzitor în cele
spirituale.
Lansând cele nouă volume din scrierile lui
Grigore Maerean, cuprinzând predici, meditaţii şi pilde, sperăm că valurile
uitării nu-l vor înghiţi curând. Poate între timp vor citi aceste rânduri și
cei ce mai dețin manuscrise ale acestui autor și ni le vor pune la dispoziție
ca să le pregătim pentru tipar. Să ajute Dumnezeu!
Dumnezeu să te ierte, Bunule Părinte, și
să-ți răsplătească osteneala și suferințele!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
MINUNAREA
SUFLETULUI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Închipuie-ti, pe cât de viu poti,
atotputernicia si maretia cuvântului lui Dumnezeu. El zice, si Cuvântul Sau
devine imediat fiinte multe si diferite. El zice: „Sa fie lumina” – si iata
lumina. El zice: „Sa fie o tarie”, si El creeaza taria. El zice: „Apele de sub
tarie sa se adune la un loc… Sa fie luminatori pe taria cerului… În ape sa
misune vietuitoare – si a fost asa” (Facere 1, 3-20) dupa Cuvântul Sau, dupa
cum vocea unui comandant, vibrând în aer, ajunge la urechile soldatilor si face
ca trupele sa se miste dupa vointa lui, le asaza aici sau dincolo, le face sa
împlineasca o anumita miscare, sa realizeze intentiile si planurile sale.
Închipuie-ti masa materiei create.
Închipuie-ti muntii enormi iesind din pamânt la Cuvântul lui Dumnezeu;
închipuie-ti zgomotul marilor ape atunci când s-au adunat în oceane, în mari,
în râuri si în izvoare.
Închipuie-ti cum s-a risipit aerul; cum la
un singur Cuvânt al lui Dumnezeu-Creatorul, nemarginita varietate a plantelor a
aparut dintr-o data. Închipuie-ti cum au aparut planetele, cum si-au început
ele drumul fara sfârsit; cum pestii, pasarile, reptilele au aparut dintr-o
data, si, în sfârsit omul. Si toate acestea (înafara omului) au fost create din
aceeasi materie informa, sau mai bine zis din cele patru elemente, fara suflet,
fara forma, fara viata. O, nu-i asa ca sufletul se minuneaza de aceasta? „Cât
de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu întelepciune le-ai facut!”
(Psalm 103, 25). Astfel, si acum înca Stapânul scoate din materie tot ceea ce
Îi place. El zice, si se face. El preface pâinea si vinul în Trupul si Sângele
Sau euharistic.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 165-166.
STROPUL
DE APA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Fiecare gând, bun sau rau, fiecare
dorinta, intentie si cuvânt sau fapta fac sa se produca anumite schimbari în
inima: spre liniste sau spre neliniste, spre bucurie sau spre întristare,
acestea toate fiind determinate de actiunea pe care o exercita asupra inimii
Dumnezeul duhurilor si a tot trupul, cel care se reflecta într-un suflet
binecredincios, întocmai ca soarele într-un strop de apa. Cu cât este mai
curata picatura, cu atât mai buna si mai deslusita este imaginea reflectata; cu
cât este mai tulbure, cu atât este mai neclara, iar atunci când sufletul se
afla într-o stare de necuratie si întunecare extrema, nu se mai reflecta nimic,
sufletul ramânând cufundat în bezna duhovniceasca si în totala insensibilitate.
Un asemenea om are ochi, dar nu vede, are urechi, dar nu aude.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 13
In
memoriam: Hakim Mohammed Said
În revista ,,Contemporanul” din 30
ianuarie 1981, pagina 2, am găsit un anunț privind Al XVI-lea Congres
Internațional de Istoria Științei, ce urma să se țină în vara acelui an sub
egida Academiei Române. Am trimis imediat
o adresă, prin care rugam să fiu înscris cu comunicările Ștefan Odobleja,
adevăratul ctitor al ciberneticii moderne și Valorificarea documentelor în
istoriografia europeană.
Am fost anunțat că mi s-a acceptat cererea
și mi s-au trimis formularele de înscriere să le completez. M-am conformat,
mi-am alcătuit lucrările, apoi le-am tradus în limba franceză și am
așteptat. Congresul s-a ținut pe 25-27
august 1981 la Sala Palatului României din București. Acolo am reîntâlnit pe
Domnul Acad. Ștefan Pascu, care conducea una dintre secții și pe Părintele
Dumitru Bălașa din Drăgășani. Am primit patru volume cu comunicările tipărite
în diferite limbi, o servietă de piele foarte frumoasă și numeroase pliante cu
tot felul de hărți și ilustrate din țară. De asemenea, mi-au dat invitație și
ecuson. Prezență numeroasă.
Președintele prezidiului secției la care
am fost repartizat era Domnul Dr. Hakim Mohammed Said din Karachi (Pakistan),
musulman. S-au desfășurat lucrările congresului, apoi toată lumea a plecat.
În pragul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului – 1981 și Anului Nou – 1982, am
primit o felicitare foarte luxoasă din Pakistan, de la Domnul Hakim Mohammed
Said. Îmi luase adresa de la congres. Mi-am luat inima în dinți și i-am
răspuns.
N-a trecut mult timp și am primit de la
dânsul o scrisoare, în care mă invita să contribui la un volum colectiv, pe
care intenționa să-l realizeze. Mi se precizau câteva repere privind tematica
volumului și structura materialului, în eventualitatea în care aș fi acceptat
colaborarea. Mai întrebi moșul dacă-i trebuie baston?! Am pregătit materialul,
l-am tradus în limba engleză și l-am trimis. Peste câțiva ani am primit un
colet cu trei exemplare dintr-o carte, Voice of Morality (Karachi, Hamdard
Foundation Press, 1985). La paginile p.
193-194 era articolul Peace al popii de la Bârda. În carte semnau materiale
autori din câteva zeci de țări. Din România eram cinci.
În fiecare an făceam câte un schimb de
felicitări de Anul Nou cu Domnul Hakim Mohammed Said. Mi-a trimis între timp,
lunar, o revistă color, pe care o edita în Pakistan, ,,Medical Times”. Din acea
revistă am aflat că dânsul este președintele și întemeietorul Fundației Hamdard
din Pakistan. În cadrul acelei fundații funcționa o facultate de medicină, un
laborator și o fabrică de medicamente, o editură, o revistă și altele. Toate
medicamentele produse la acea fabrică erau pe bază de plante. Profilul
facultății era de medicină generală și medicină naturistă. Într-una din acele
reviste era o fotografie, care-l reprezenta pe Domnul Hakim Mohammed Said
dăruind un exemplar dintr-un volum masiv al său de medicină lui Ziu
Enlai(1898-1976), prim-ministru al Republicii Populare Chineze(1954-1976) și al
doilea om în conducerea Partidului Comunist Chinez. De față la momentul
respectiv era și generalul Muhammad Zia-ul-Hak, cel care va ajunge președintele
Pakistanului(1978-1988). Am donat colecția revistei ,,Medical Times”
Bibliotecii Academiei Române, fiindcă nu avea nici un exemplar din această publicație.
La un moment dat, mama s-a îmbolnăvit.
Avea o insuficiență renală severă. Medicii i-au recomandat dializă de două ori
pe săptămână. Aparate pentru dializă erau la vremea aceea în București,
Timișoara și Iași. Era imposibil de rezolvat problema. M-am dus la biblioteca
județeană și am început căutarea. Nici eu nu știam bine ce căutam: medicamente,
ceaiuri, metode pentru tratament. Nu știam ce caut, dar aveam încrederea că
trebuie să existe o soluție, că nu pot s-o las pe mama să moară fără să fac
nimic. Dumnezeu a rânduit ca să găsesc într-un tratat de nefrologie mențiunea
că există și dializoare portabile, care-și fac treaba în timp ce pacientul își
desfășoară activitatea nestingherit. De așa-ceva aveam eu nevoie. Am trimis
câte o scrisoare tuturor cunoscuților mei de la vremea aceea din străinătate,
prin care-i rugam să-mi procure, contracost, un astfel de aparat.
Peste vreo lună am primit un colet de la
Domnul Hakim Mohammed Said. Cuprindea câteva pungi de ceaiuri și niște sticle
cu siropuri medicinale. În scrisoarea însoțitoare, mi se dădeau toate
indicațiile privind tratamentul pe care mama urma să-l facă. Trebuia să-l țin
la curent totodată cu privire la rezultate. Expeditorul nu uita să precizeze că
acel colet este un cadou pe care mi-l face, dar că va mai trebui să continue
tratamentul cu încă vreo două doze similare. Mama a început tratamentul. De la
o zi la alta se simțea o îmbunătățire ușoară dar sigură a stării de sănătate.
La început mama abia se ridica de pe pat. La sfârșitul perioadei de tratament
cu prima doză mama se ducea cu vitele.
Am mai comandat un colet. În vamă am fost
ținut trei ore, până s-au dus cu preparatele respective la laborator să le
examineze, crezând că sunt droguri. Nu conta! Făceam și eu ceva pentru
mama! Mare bătaie de cap am avut apoi cu
banca. Trebuia să trimit zece dolari, contravaloarea preparatelor. Să scoți
valută din țară la vremea aceea era o adevărată aventură. Am reușit și asta.
După terminarea tratamentului, analizele mamei erau aproape de normalitate. A
mai trăit douăzeci de ani, muncind ca un om normal.
După Revoluție, am făcut demersurile
necesare ca să înființez o firmă de import plante și preparate medicale pe bază
de plante. Domnul Hakim Mohammed Said mi-a trimis cataloage, în care își
prezenta medicamentele naturiste produse de fabrica patronată de dânsul și
Fundația Hamdard. Era de acord ca să fiu unic importator de acest gen din
România. Am făcut toate documentele, am achitat toate taxele, mai aveam de
primit doar avizul Ministerului Sănătății. Răspunsul a fost sec: ,,Numai Plafar
este firmă autorizată să importe plante medicinale și preparate din plante
medicinale!”
Mai târziu, am aflat de pe internet, că
Domnul Hakim Mohammed Said (1920-1998) era socotit unul dintre cei mai
proeminenți cercetători medicali din Pakistan, savant, filantrop. De asemenea,
a fost guvernator al provinciei Sindh (1993-1994). A înființat Fundația Hamdard
în 1948, înainte de stabilirea sa în Pakistanul de Vest. În câțiva ani,
produsele medicinale pe bază de plante ale Fundației Hamdard au devenit nume
cunoscute în Pakistan. A scris aprox. 200 de cărți de medicină, filozofie,
știință, sănătate, religie, medicină naturistă, literatură, științe sociale și
jurnale de călătorie. În 1981, Domnul Said a devenit unul dintre membrii
fondatori ai World Cultural Council, o organizație internațională, cu sediul în
Mexic .
La 17 octombrie 1998, Hakim Mohammed Said
a fost asasinat de un grup de agresori necunoscuți, în timp ce se ducea la un
experiment medical la Laboratoarele Hamdard din Karachi.
Să-ți dedici viața slujirii oamenilor,
sănătății lor, binelui și păcii și să mori ciopârțit de cuțitele unor criminali
de drumul mare e strigător la cer! Uciderea sa l-a determinat pe
prim-ministrul Pakistanului, Nawaz
Sharif, să impună o guvernare federală directă asupra provinciei Sindh.
Dumnezeu
să te ierte, prietene de departe!
(In memoriam: Hakim Momammed Said, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XX(2020),
nr. 435, pp. 3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2021, vol. XI, pp. 365-369).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
VORBE,
VORBE, VORBE...
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Ne aflam într-un cerc profan de discutii.
Vorbe, vorbe, vorbe... De cele mai multe ori goale, în care nu se sufla un
cuvânt despre Dumnezeu – Tatal nostru al tuturor –, despre dragostea pe care
ne-o poarta, despre viata viitoare, rasplata cereasca; de ce, oare? Pentru ca
oamenii se rusineaza sa aduca vorba despre Dumnezeu. Dar ceea ce uimeste mai
mult este ca chiar oamenii care trec drept evlaviosi si drept „luceferi” în
societate arareori vorbesc despre Dumnezeu, despre Mântuitorul Hristos, despre
valoarea timpului, despre înfrânare, judecata, fericirea viitoare sau chinurile
vesnice, atât în cercul familiei, cât si în acela al oamenilor de lume, si îsi
petrec adeseori timpul în discutii sterile, jocuri de societate, distractii. Si
aceasta se întâmpla tot pentru ca se rusineaza sa înceapa o asemenea discutie,
temându-se sa nu devina plictisitori sau ca nu vor putea sa o poarte ei însisi
cu sinceritate. O, lume desfrânata si pacatoasa! Vai tie, ce vei face în ziua
judecatii obstesti, în fata nemitarnicului Judecator! „Întru ale Sale a venit,
dar ai Sai nu l-au primit” (Ioan 1, 11). Da, Domnul si Creatorul nostru nu este
primit la noi! Nu-L primim în case, nu-L „primim” în discutii. Sau, iata,
cineva citeste Sfânta Carte sau zice rugaciuni cu glas tare, dar oare de ce o
face în sila, fara chef, de parca i s-ar împletici limba în gura? Nu din
prisosul inimii, ci fiindca se simte stingherit, buzele-i pustii de-abia i se
misca. De ce oare? Din dispretul fata de lecturile duhovnicesti si fata de
rugaciune, pe care diavolul i l-a sadit în inima, dintr-o falsa rusine. O,
sarmanii mei oameni! Va rusinati de ceea ce ar trebui sa tineti la cea mai mare
cinste! O, fapturi nerecunoscatoare, naravite! Ce chinuri meritati pentru o
asemenea purtare?
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 158
SEDENTARISMUL
SUFLETESC
Cuviosul
Bonifatie de la Teofania
Sufletul omului care sta degeaba se strica
pe zi ce trece: simtirea se stinge, judecata devine slaba, vointa se raceste;
omul care s-a obisnuit sa stea degeaba nu se simte în stare sa înfrunte nici o
greutate. Statul degeaba nu este mai putin pierzator nici pentru trup.
Slabiciunea, moleseala, istovirea, iar de aici un sir întreg al bolilor de tot
felul: iata urmarile obisnuite ale statului degeaba! El pune o pecete cumplita
asupra celor care-l iubesc: trupul unuia este înabusit de grasime, altul sufera
de prisosul sângelui, altul nu-si mai poate misca madularele, altul este
chinuit de boala, altuia, din pricina lipsei de masura, i s-au tocit înca din
floare vârstei toate simturile. Orice usoara neliniste, oboseala, schimbare a
vremii sau alta întâmplare neprevazuta sunt însotite întotdeauna de un cutremur
dureros în aceste trupuri pe care le-a strâmbat statul degeaba. Asadar acesta
este un rau mare si îngrozitor atât pentru trup, cât si pentru suflet.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 143-144
In
memoriam: George Burețea
S-a stins ca o făclie omul la mormântul
căruia nu poți vorbi decât de viață și de fapte. După dispariția lui, județul
Mehedinți în general și fiecare dintre mehedințeni este mai sărac în plan
spiritual. De câteva decenii, George Burețea era un adevărat port-drapel al
opiniei publice mehedințene, purtător de cuvânt al celor săraci și năpăstuiți,
formator de opinie sănătoasă, obiectivă și cu multă substanță patriotică.
Originar din Magheru(MH), absolvent al Universității din Iași, profesor
o vreme și apoi ziarist, și-a slujit neamul cu devotament, cu dragoste și cu
dăruire de sine rar întâlnită. Făcea parte din categoria oamenilor care se
dedică până la epuizare unui ideal, unei cauze. Ardea ca o flacără și lumina în
jurul lui. Dacă până în 1989 lucrase la ,,Viitorul”, cotidianul Mehedințiului,
după revoluție și-a luat propriul destin în mâini. A înființat ziarul
,,Datina”, care, timp de 27 de ani, a fost cel mai căutat și mai citit cotidian
local. Doar 50 de numere mai trebuiau, ca ziarul să-și sărbătorească numărul
7.000. Este mult, este puțin? Mi se pare enorm, dacă ținem seamă că la fiecare
număr pilonul principal a fost George Burețea. În ,,Datina” au fost abordate
cele mai diverse teme din domeniul politic, administrativ, economic, cultural,
social, religios etc.
La ,,Datina” se duceau oameni și-și
spuneau of-ul ca la scaunul duhovniciei, fiindcă știau că George Burețea, cu
condeiul său, le poate da o speranță de mai bine. Și el nu întârzia s-o facă.
În ziar a promovat tineri și a format profesioniști; prin ziar a reușit ca să
rezolve probleme spinoase ale comunității locale. În ziar s-a luat atitudine cu
curaj față de derapajele politice, sociale etc. George Burețea încondeia fără
milă infracționalitatea, imoralitatea, oportunismul, ciocoismul, dar promova cu
generozitate valorile autentice, atât
cât putea el prin acest ziar.
De mai bine de douăzeci de ani, George Burețea a înființat
Televiziunea ,,Datina”. Emitea în eter, fără abonamente. Practic, prin
televiziune George Burețea făcea lucrare de voluntariat, mai bine zis de
apostolat. Nu s-a înregimentat politic și din cauza aceasta și-a putut păstra
libertatea interioară, intelectuală. A căutat să fie întotdeauna echidistant
față de partidele politice, având ca principale obiective Țara și Neamul. Prin
studiourile Televiziunii ,,Datina” s-au perindat oameni de toate categoriile
sociale, începând de la președinți de țară și de partide, continuând cu
parlamentari, primari, intelectuali, muncitori, țărani, oameni dintre cei mai
simpli.
Ziua sau noaptea, George Burețea era în
permanență cu camera de luat vederi lângă el, gata să pornească spre locul unde
trebuia să se documenteze pentru un reportaj. Analiza problemele cu mintea
specialistului și a omului de bine, fără prejudecăți și părtinire. Tot el
prelucra apoi materialul în redacție, se lupta cu o aparatură care nu
întotdeauna își făcea datoria cum trebuie.
Televiziunea ,,Datina” a dat o gură de
oxigen folclorului mehedințean. O mare parte din emisiuni erau dedicate
folclorului, interpreților de toate vârstele, dansului și portului popular,
obiceiurilor, datinilor, ocupațiilor tradiționale. În studiourile ,,Datinei” au
poposit, au dat interviuri și au cântat interpreți de prima mână ai țării.
Multe dintre talentele muzicale adevărate ale Mehedințiului și-au făcut
ucenicia la ,,Datina”. Domnul George Burețea era gazdă bună pentru toți și
pentru toate. Era omul-instituție, bun la toate. Știa să vorbească cu fiecare,
să redea optimismul fiecăruia. Știa să conducă admirabil interviurile
,,aruncând mingea la fileu”, cum îi plăcea să spună, interlocutorului, exact
când trebuia și să scoată de la acesta exact ceea ce telespectatorul aștepta.
Asemenea oameni nu pot trece neobservați.
Sunt prea mari și prea măreață este lucrarea lor. Dușmanii și invidioșii nu
întârzie să apară! Și George Burețea a avut destui. Și dintre cei mari! Au
luptat perfid cu el. L-au reclamat în toate părțile. Săptămână de săptămână
avea controale și anchete. Nu era lună în care să nu aibă procese: în Severin,
în Craiova, în București, în Brașov etc. Sume imense trebuia să toace pentru
amenzi, avocați, cheltuieli de judecată, deplasări etc. Să mai vorbim de
combustia nervoasă consumată?...
Criza economică, lipsa - ori insuficiența
– veniturilor realizate, au făcut ca echipa de la redacția ziarului și a
televiziunii să se împuțineze tot mai mult, ajungând în ultima vreme să poată
fi numărată pe degetele de la o mână! Lipsa personalului calificat s-a răsfrânt
din plin asupra directorului George Burețea. El trebuia să suplinească lipsa tuturor.
La ale ziarului și televiziunii s-au adăugat și tipografia, aprovizionarea,
difuzarea. Un program infernal, în care nu se mai știa de casă, de masă, de
familie. Un apropiat al dumnealui îmi spunea că ,,parcă și-a luat un concediu
prin 1996!” Ajunsese în ultima vreme o umbră de om, dar avea planuri pentru
șapte vieți. O boală mârșavă îl rodea tăcută și hotărâtă să-l răpună. De toate
s-a îngrijit, numai de el n-a avut timp! Când a vrut s-o facă și pe aceasta, a
fost prea târziu.
Asemenea unui Ioan Botezătorul, George
Burețea s-a sacrificat pentru adevăr și dreptate. Mai marii zilei i-au tăiat
capul lui Ioan, ca să-i închidă gura; lui George Burețea i-a fost fatală
pasiunea lui pentru presă, pentru slujirea semenilor . Despre Ioan se va vorbi
cât va fi lumea lume și se va propovădui Evanghelia; despre George Burețea se
va vorbi de câte ori se va scrie o istorie a presei, a culturii, de câte ori
își vor aminti de el cei ce l-au cunoscut, l-au iubit și l-au respectat.
Dumnezeu
să te ierte, iubite prieten!
(In memoriam: George Burețea, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XVI(2017),
nr. 356, pp. 3-4; ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XXVII(2017), nr. 6954(5 sept.),
p. 1; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. IX, 2018, pp. 544-547).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
SINGURATATEA
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
„Nu va voi lasa singuri” – zice Domnul. Ce
cuvânt mare si sfânt, mai ales în timpurile noastre, când nenumarati oameni se
simt singuri, se plâng de singuratate; sunt în mijlocul multimii, dar se simt
singuri; sunt printre prieteni multi, însa de multe ori se simt singuri. Un om
care-l are pe Dumnezeu niciodata nu este singur. Singuratatea nu-l omoara ci,
dimpotriva, îl face fericit. În singuratate el poate sa se simta într-o
atmosfera mai potrivita, unde sa se gândeasca mai profund la Tatal nostru cel
Ceresc, unde se poate ruga mai linistit, unde poate sa-si desfasoare gândurile,
sa urce cu ele pâna la Dumnezeu. Toti Sfintii au iubit singuratatea si pustia;
nu pentru ca au fugit de societate, ci pentru ca acolo se întâlneau cu
Dumnezeu.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
118-119
STROPUL
DE APA VIE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Când
te rogi, socoteste ca toata faptura nu înseamna nimic înaintea lui Dumnezeu.
Iar pe Acela vezi-L prezent pretutindeni, în tot ce exista, asemenea unui strop
de apa vie, dând viata si miscare la toate.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 74.
In
memoriam: Generalul Corneliu Dragalina.
A fost fiului marelui comandant de oști
românești, Generalul Ioan Dragalina(1860-1916). S-a născut în anul 1887. A urmat cariera militară și în Primul Război
Mondial a luptat cu grad de căpitan pe frontul din Dobrogea, participând și la
luptele de la Turtucaia. În perioada interbelică și-a perfecționat pregătirea profesională. În anii 1943-1944 a
fost guvernator al Bucovinei. În Cel de-al
Doilea Război Mondial deținea gradul de general de corp de armată. În
această calitate a condus Corpul 6 de Armată, luptând în Crimeea, pe Don și la Stalingrad.
În ziua de 7 septembrie 1982 călătoream cu
trenul de la Timișoara la Tr. Severin. Am avut atunci prilejul să discut cu un
veteran de război, care luptase sub comanda generalului Corneliu Dragalina. Îl
cunoscuse atât în timpul războiului, dar și după război. Dezvăluirile
veteranului au fost emoționante.
În U. R. S. S. armata română a întâmpinat
greutăți extraordinare cu frigul. Erau grupuri de soldați, care numai săpau la
gropi, iar alții care cărau morții cu roaba. Populația rusească i-a simpatizat
pe români și când s-au dus, și la retragere. Ba chiar dădeau mâncare soldaților
și-i considerau ca pe niște eliberatori. Nu am avut înaintarea bine pusă la
punct, dar retragerea a fost dezastruoasă. Am pierdut efective mari în timpul
retragerii. Generalul Cornel Dragalina era mereu în apropierea armatei. Mergea
cu elicopterul, cu mașina sau călare și încerca să ridice moralul trupelor. El
fusese guvernator în Bucovina și se dovedise a fi un român adevărat. Când erau
pe frontul din Rusia și chiar până la retragere, încerca să-i convingă pe
ofițeri și soldați că un alt front îi așteaptă: cucerirea Ardealului.
Când dintr-o armată decimată de frig, de
foame și de război, o armată care se retrăgea în dezordine, reușea să smulgă
câte un cântec ca acela ,,Ardealul, Crișana, Banatul ne cheamă!” parcă Dumnezeu
cobora pe pământ, alinând toate rănile și înflăcărând până și sufletele
lașilor. După capitularea noastră din august 1944, generalul Dragalina a intrat
în umbră. Din alte surse, am aflat că Generalul Corneliu Dragalina a fost numit
pe 15 noiembrie 1944 inspector general al trupelor motorizate. În martie 1945,
în baza decretului 860/1945, a fost trecut din oficiu în rezervă. A fost
hărțuit după aceea tot timpul de securitate, dar n-a fost întemnițat. I s-a
confiscat casa din Timișoara.
Sora sa Viorica, fiica eroului General
Ioan Dragalina, a fost condamnată la
cinci ani închisoare pentru ,,uneltire contra statului”; în realitate, fiindcă
a fost descoperită că …. studia Filosofia lui Rudolf Steiner!
Unii zic că l-ar fi văzut pe Generalul
Corneliu Dragalina, îmbrăcat cioban, printre cei care asistau la parada
trupelor române prin Timișoara spre frontul de vest. De atunci nu s-a mai auzit
nimic de el.
Un mare erou, odraslă a unui alt corifeu
al Armatei Române, a fost aruncat pe nedrept la coșul de gunoi al Istoriei.
Asemenea oameni s-au jertfit pentru
libertatea, unitatea și independența Neamului Românesc!
(In memoriam: Generalul Corneliu
Dragalina, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XI(2021), nr. 458, p. 2;
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
LEGAMANTUL
PRIETENIEI
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca atunci când un tânar si o fecioara
întemeiaza o casnicie sau doi oameni leaga o prietenie, acestia asaza între ei
un juramânt, fagaduind sa pastreze credinciosia unul fata de celalalt pâna la
moarte. Cu acest prilej adu-ti aminte de legamântul care s-a pus între tine si
Dumnezeu prin Sfântul Botez. Atunci Domnul cel Milostiv te-a primit întru cea
mai înalta dintre milele Sale prin credinta în Hristos si tu ai fagaduit sa-I
slujesti Lui cu credinta si dreptate pâna la capatul zilelor tale. Pornind de
la aceasta întâmplare, poti:
Sa cugeti si sa te minunezi de negraita
bunatate a lui Dumnezeu, Care pe omul cel lepadat, calcator de lege si vrajmas
al Sau îl primeste întru o asemenea mila, încât îl face fiu al Sau întru Domnul
nostru Iisus Hristos si tot întru El îl va întari ca mostenitor al vesnicei
Împaratii, daca îsi va pazi credinta sa pâna în sfârsit, dupa cum graieste
Apostolul: „Fiindca toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta în Hristos
Iisus. Caci câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbracat” (Galateni
3, 26-27). 2) Sa te cercetezi, cautând sa vezi daca slujesti cu credinciosie
Dumnezeului tau, Care te-a primit întru mila Sa. El credincios este si pururea
asa ramâne: „Credincios este Domnul întru toate cuvintele Sale si sfânt întru
toate lucrurile Sale” (Psalmul 144, 13). El a fagaduit sa-i tina pe cei drepti
ai Lui în dragoste si în milostivire, si îi tine; a zis ca le va da Împaratia
Cerurilor, si le-o daruieste. Ai pazit ori mai pazesti tu oare credinciosia ta
fata de El? Oare nu L-ai parasit, cu toate ca marturisesti numele Lui? Oare nu
ti-ai întors inima ta de la El, lipindu-te de iubirea lumii acesteia? Oare n-ai
îndragit bogatia, aurul, argintul, cinstirea, slava si placerile lumii, în loc
de a-L iubi pe Domnul tau? Oare faci ascultarea pe care El o cere de la tine?
„Te-ai îndreptat” tu oare prin Sfântul Botez „întru numele Domnului Iisus
Hristos si întru Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6, 11) si oare
adeveresti roadele acelei îndreptari? Oare savârsesti dreptatea? Oare te
pazesti de toata spurcaciunea trupului si-a duhului, de vreme ce ai fost
sfintit în acel mare Nume si în Duh? De vei zari în tine necredinciosia fata de
Dumnezeu, pâna când nu s-a sfârsit înca vremea, întoarce-te la El cu toata
inima prin pocainta, tânguire si credinta, caci Domnul îi primeste pe cei ce se
întorc, pentru ca nu cumva sa te îndepartezi de El în veci spre marea ta
nenorocire. Iar de te vei îndrepta spre Dumnezeu cu o neprefacuta parere de rau
si cu credinta, si El Se va întoarce catre tine cu mila Lui, dupa cum ne spune
prin Prorocul Sau: „Întoarceti-va la Mine, zice Domnul Puterilor, si Eu ma voi
întoarce spre voi” (Zaharia 1, 3). Caci însusi Sângele cel de viata facator al
lui Hristos, ce s-a varsat pentru cei întinati, striga catre Dumnezeu pentru
pacatosul care cu toata inima se departeaza de pacate si se întoarce la Domnul;
iar celor nepocaiti, acel Sânge nu le va aduce nici o îndreptatire, ci le va fi
spre o mai aspra osândire, de vreme ce au nesocotit un har atât de mare si de
înalt.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p.
LACASURILE
CERESTI
Fericitul
Trifon Turkestanov
Când pe pamânt se lasa înserarea, când îl
cuprinde pacea somnului de noapte si la încheierea zilei tihna se asterne, vad
norii asfintitului în zare ce preînchipuie prin aratarea lor a Ta camara ca pe
un palat stralucitor. Focul, purpura, aurul si azurul ne glasuiesc atunci cu
prorocire despre-a lacasurilor Tale frumusete negraita si ne îndeamna cu glas
de praznuire: sa mergem, dar, la Tatal!
Slava Tie aducem în ceasul tihnit al
înserarii;
Slava Tie, Celui Ce reversi pace adânca
peste lume.
Slava Tie pentru raza de ramas bun a
soarelui care apune;
Slava Tie pentru odihna somnului celui
binecuvântat.
Slava Tie pentru milostivirea Ta vadita în
întuneric, când lumea întreaga pare a fi departe;
Slava Tie pentru rugaciunile pline de
umilinta ale sufletului celui înduiosat.
Slava Tie pentru fagaduita desteptare
întru bucuria zilei celei vesnice si neînserate;
Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 127-128.
In
memoriam: Emanoil Manolea.
S-a stins la o vârstă destul de timpurie,
în dureri groaznice, fostul secretar, respectiv notar, al comunei Malovăț,
Emanoil Manolea. Cei apropiați și consătenii îi spuneau ,,Ilă”.
A venit pe lume în urmă cu 62 de ani în
casa lui Gheorghe și Zâna Manolea din Malovăț, ca al nouălea copil al lor. A
cunoscut viața grea a familiilor numeroase. A fost premiant în școala din sat,
în liceu și-n facultate.
În urmă cu circa 30 de ani a ajuns
secretar al comunei Malovăț. S-au rânduit mulți primari, dar secretarul, iar
după Revoluție, notarul comunei a rămas același. Avea pregătirea juridică
necesară, învățase carte la vremea cuvenită și a reușit să conducă corăbioara
comunei printre tot felul de stânci, vârtejuri și furtuni.
Era calm, cumpătat și foarte atent față de
omul din fața lui. Poate nu întotdeauna reușea să-i mulțumească pe toți, dar
întotdeauna își găsea timp, răbdare și putere să-l convingă pe fiecare de
dreptatea sau nedreptatea sa. Întotdeauna te convingea că atât îi permite legea
să facă. Nu puteai să-l dușmănești, ci dimpotrivă. După ce aveai o discuție cu
el, îți rămânea prieten. Avea o memorie excelentă. Știa ca pe propria familie
neamurile fiecărui locuitor al comunei până la a nu știu câta spiță,
pământurile, problemele fiecăruia.
Era un bun familist. Și-a rânduit la
casele lor cei trei copii, dar în curtea sa a construit din scândură o căsuță a
poveștilor pentru nepoței. Acolo a așezat lucruri mărunte, decupaje și tablouri
cu scene din povești. Cum prindeau un moment prielnic, nepoțeii alergau la
bunicii de la Malovăț.
A fost un om cinstit și a dus o viață
cumpătată. Nu a făcut avere, a trăit chiar destul de modest. În ultimii ani era
nelipsit de la biserică. A fost ales de enoriașii noștri și membru în Consiliul
Parohial.
Timpul n-a mai avut însă răbdare și
,,boala secolului” l-a atacat fără milă. Nu l-a lăsat până l-a răpus! Nu am
auzit pe nimeni vorbindu-l de rău, ci dimpotrivă. Cei ce l-au cunoscut l-au
regretat și-i păstrează amintirea unui om de omenie, unui creștin adevărat.
Dumnezeu să-l ierte!
(In memoriam: Emanoil Manolea, în
,,Scrisoare pastorală”- 233, an.
X(2012), pp. 3-4; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda,
Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2015, vol. VI, pp.
534 – 535);
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
CONSTIINTA
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Constiinta este cea mai intima facultate
afectiva sau capacitate sufleteasca prin mijlocirea careia are loc orice
activitate spirituala; adica fara ea nu poate avea loc nici macar actul de a
percepe prin intermediul organelor de simt, nici compararea notiunilor în
vederea formarii de concepte, nici judecata, nici amintirea, deoarece impresia
resimtita sub imboldul firii prin intermediul unui simt sau altul ramâne pentru
om ca inexistenta daca sufletul nu va permite ca atentia sa sa fie îndreptata
catre impresia respectiva si daca el nu si-o asuma în constiinta sa.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 127.
PLOAIA
MANOASA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Cine nu stie ca ploaia uda pamântul,
plantele, le da vlaga? Asijderea si cuvântul lui Dumnezeu si cuvântul nostru,
spus cu credinta, nu ni se va întoarce fara sa ne fi ogoit setea sufletului, a
sufletelor credincioase, ascultatoare de Dumnezeu, întocmai ca în natura, unde
ploaia uda si nutreste, în ordinea firii, pamântul si vegetatia determinând
dezvoltarea acesteia.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 328
CALTII
SI FOCUL
Parintele
Arsenie Boca
Toti calugarii care pentru neaparata
trebuinta au mers prin orase au simtit trebuinta ocrotirii lui Dumnezeu.
Rugaciunile celor din manastire i-au însotit ca o mâna de aparare. Un drum în
lume îti face dovada statorniciei în calea cea duhovniceasca. De altfel nici nu
se trimit din manastire decât cei mai statornici în calugarie. În ce consta
primejdia? Firea omeneasca a fost asemanata cu câltii, patimile cu focul. Daca
te atingi cu focul, câlti fiind, patimile amortite prin înfrânare se aprind
prin simpla vedere. Calugarii traiesc într-un altfel de foc al Duhului Sfânt.
Acesta se stinge când se apropie de ei întinaciunea prin simturi.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002,
p. 64
In
memoriam: Dumitru Fărcașu
S-a stins zilele acestea un mare Artist și
un mare Om: Dumitru Fărcașu. Toți îl știam de ani și ani de zile. Cele mai
frumoase concerte de muzică populară erau acelea în care îl vedeam pe Dumitru
Fărcașu. Era artistul care scria istorie cu taragotul lui. Cântecul lui Dumitru
Fărcașu nu era numai muzică; era istorie, filozofie, bucurie și durere, hohot
de plâns și de râs, amintire și speranță, înfrângere și victorie. Dar ce nu
era! Numai când ascultam pe Gheorghe
Zamfir sau pe Constantin Gherghina sufletul îmi era atât de răscolit, iar
izvorul lacrimilor se descătușa. Cântecul lui Dumitru Fărcașu învia moșii și
strămoșii, eroii neamului căzuți pe câmpuri de luptă, știuți și neștiuți. Învia
marii bărbați ai neamului și faptele lor de sfântă aducere aminte.
Prin taragotul lui, Dumitru Fărcașu cântă
munții, dealurile și câmpiile, apele și vremile; plâng cei neplânși, horesc
îndrăgostiții. Zvâcnirile cântului său amintesc de suspinele mamelor
nemângâiate, bocind la mormântul sau la amintirea fiilor morți la hotare, ori
secerați de boli; amintesc de inimile încătușate de iubire, nevoite să se
despartă poate pentru totdeauna. Cântul lui Dumitru Fărcașu este mâna cu care
Dumnezeu mângâie pământul Maramureșului natal, al Transilvaniei, al Bihorului,
al Banatului, al Țării Românești, al Moldovei, al Dobrogei și al tuturor
țărilor din împărăția limbii române.
Cântecul lui Dumitru Fărcașu este sărutul
pe care Dumnezeu îl dă sufletului
românesc dintotdeauna, sufletului cel atât de încercat al neamului românesc.
Glasul taragotului devine glasul istoriei venit din adâncuri de vremi, care povestește despre fapte de
mărire ale marilor bărbați ai neamului, despre lupte grele, prin care ne-am
apărat hotarele. El are două altare, pe care le cântă și le adoră, le poartă în
inimă: ,,Țara mea și Draga mea”. Înțelegem noi bine mesajul acesta al lui
Dumitru Fărcașu? Acestea ar trebui să fie altarele dintotdeauna ale sufletului
românesc: Țara și Familia cu toate valorile lor.
Rapsodul este un bătrân al nației sale,
îndrăgostit de tot ce-i valoros în cultura și în arta românească. El a
străbătut lumea în lung și-n lat și pretutindeni a spus lumii cine suntem, de
unde venim, ce idealuri avem; le-a spus tuturor celor ce au vrut să-l asculte
cât de frumos este sufletul românesc, cât de măreață este România tainică,
profundă, România românilor adevărați. Dumitru Fărcașu a vorbit prin glasul
taragotului său românilor răspândiți pe toată fața pământului de casa
părintească, de căldura căminului părintesc, de
poarta și de masa de acasă, de hora din duminici și sărbători, de pâinea
scoasă de mama din cuptor, de merele și de nucile din grădină, de turmele de oi
păscând pe coastă, de ciobanul ce-și doinește dorul. Dumitru Fărcașu ne-a făcut
pe toți cei ce l-am ascultat ca pe-o liturghie, fie că am fost aici, fie peste
mări și țări, să-i mulțumim lui Dumnezeu că suntem români, că facem parte din
acest popor și din această țară. Ne-a alungat decepțiile și disperările,
nemulțumirile și frustrările și ne-a redat speranța, încrederea în viitor, bucuria
de-a trăi.
Dumitru Fărcaș a fost străjerul de la
hotare, care a scris pe cer cu cântecul
său, ca să citească toți vrăjmașii, că peste acest neam nu se trece.
Dumitru Fărcașu a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în grădina casei
părintești, la umbra nucului sub care și-a petrecut copilăria și să-i fie
învelit trupul și inima cu pământul de acasă, pe care l-a iubit și l-a sfințit
cu iubirea sa.
A plecat dintre noi, dar sufletul lui a
rămas să ne cânte în continuare, să ne redea nădejdea, și încrederea, curajul
și puterea să supraviețuim, în ciuda tuturor necazurilor, dușmăniilor,
vremurilor și micimii omenești.
Dumnezeu să te ierte, Dumitru Fărcașu,
Român adevărat!
(In memoriam: Dumitru Fărcașu, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XVIII(2018),
nr. 378, pp. 3-4; în vol.
Scrisoare pastorală, vol. X,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, pp.
267 – 268).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
APA
FILTRATA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Postul învedereaza sau descopera cum nu se
poate mai bine neputintele, slabiciunile, scaderile sufletului, pacatele si
patimile sale, întocmai cum o apa statuta, tulbure, când începe sa fie filtrata
îsi scoate la iveala impuritatile si gânganiile care misuna prin ea.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 283
Semne
de iubire
În
toamna lui 1976 m-am internat în spital din cauza unei hepatite. Acolo, la
salonul în care am fost repartizat, am cunoscut pe Idita Gheorghe din Pătule.
Avea în jur de 65 de ani. Era destul de viguros, de vioi, dar nu asta m-a
impresionat, ci cultura lui. Deși țăran, absolvent de șapte clase, citise și
citea mult. Era abonat la revista ,,Contemporanul”, spre exemplu, spunea c-o
are în colecție de la apariție. Avea o cultură generală vastă. În acea perioadă
era preocupat de probleme de antropologie și paleontologie. Să tot fi vorbit cu
dânsul. Semăna cu o enciclopedie ambulantă.
Într-o zi a venit pe la el soția. O
țărancă obișnuită. Spre surprinderea tuturor celor din salon, Idita a început
s-o drăcuie. Gura îi turuia repede-repede, ca o mitralieră. Femeia venise
îngrijorată, neștiind care-i situația sănătății lui. Când l-a auzit drăcuind-o,
deodată s-a luminat la față și a început să râdă. El o drăcuia, dânsa râdea. La
un moment dat el a întrebat-o:
,,- La ce veniși, fă, la mine, fire-a
dracului….!”
Femeia râdea și ochii îi pluteau în
lacrimi. A răspuns sfios:
,,- N-avea cine să mă dea dracului acasă!”
Era un răspuns sincer și plin de candoare,
tocmai prin spontaneitatea lui. Cei doi s-au luat în brațe și au stat așa o
vreme, a o statuie dăltuită în piatră.
În acel moment se regăsiseră. Își dădeau
seama că, deși în vârstă, se iubesc. Viața trecuse pe lângă ei ca vântul, ca
lumina și nu observaseră. Nu avuseseră vreme să-și facă declarații de iubire.
Se drăcuiseră șăgalnic, se drăcuiseră la post și la sărbătoare, la bine și la
greu, la mânie și la voie bună. Vorba rea devenise pentru ei un mod de-a fi, un
mijloc de a-și comunica reciproc sentimentele. Era, de fapt, o vorbă cifrată,
era un semn de iubire.
Peste câțiva ani am aflat că nea Gherghe
murise între timp. Nu știu nici azi dacă soția lui mai trăiește, dar cred că de
multe ori, în visele ei, nea Gheorghe a venit s-o mângâie și s-o mai drăcuie un
pic!
(Semne de iubire, în ,,Datina",
Tr. Severin, an. IX(1997), nr.
1897(2 iul.), p. 6; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și umbre, Bârda,
Editura Cuget Românesc, 1998, pp. 87-88;
ed. a II-a, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc, 2013, pp. 86 – 87; în
vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 234 - 235; în vol. Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2002, p. 94).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
STRALUCIREA
ORBITOARE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Nu soarele este cel ce lumineaza. Domnul
lumineaza cu neasemuita Sa bunatate, cu negraita Sa lumina. Daca Domnul i-a dat
soarelui atâta lumina, de buna seama Domnul are infinit mai multa lumina; de
vreme ce i-a dat soarelui o asemenea lumina, înseamna ca dreptilor, în veacul
ce va sa fie, le va da neasemuit mai multa lumina, soarele neînsemnând nimic
fata de sufletul rational al omului. Daca materia creata are o asemenea
orbitoare stralucire, cum ar putea sa arate stralucirea luminii lui Dumnezeu
necreate, adevarate, primordiale? O analogie a lumii materiale (începând cu
soarele pâna la firul ierbii) cu lumea spirituala.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 467.
IMPULSUL
TICALOS
Arhimandritul
Sofronie Saharov
Sa presupunem ca numai odata în întreg
cursul existentei mele am avut un impuls ticalos, de moment, spre crima. Pâna
când nu voi alunga aceasta idee din inima mea printr-un act de cainta, ea va
ramâne în mine ca o pata întunecata cu neputinta de ascuns. ,,Caci nimic nu
este acoperit care sa nu se descopere, si nimic ascuns care sa nu fie cunoscut”
(Luca 12, 2).
Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugaciunea
– experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 93.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu