Sub
flamura Tricolorului național
Conf.
cercet. dr. Vlad Mischevca
14
August 2022
Un șir de institute din cadrul
Ministerului Educației și Cercetării al Republicii Moldova (Institutul de
Cercetări Juridice, Politice și Sociologice, Institutul de Istorie, Institutul
de Filologie Română „B. Petriceicu-Hașdeu”, Biblioteca Științifică Centrală
„Andrei Lupan”) au organizat la 27 aprilie 2022
Masa rotundă cu genericul „Drapelul de Stat - simbolul valorilor
naționale autentice”.
Scopul acestei întruniri științifice a
fost de a contribui și pe această cale - academică - la popularizarea și
venerarea Simbolurilor naționale ale românilor și la facilitarea pătrunderii
acestora în viața cotidiană și tradiția spirituală a cetățenilor. Aceasta urmează
să redea compatrioților noștri sentimentul mândriei civice, legat de
simbolurile identitare esențiale, definitorii din punct de vedere politic -
Drapelul, Stema, Imnul - adresate Urbi et Orbi (cetății și omenirii). Atribute
și însemne ale Patriei, ele reprezintă statul și expresia ființei noastre
naționale, simboluri sacre, către care se îndreaptă aspirațiile tuturor
cetățenilor uniți în jurul lor.
Participând la acest eveniment omagial,
dedicat Zilei Drapelului și Stemei de Stat, consacrat istoriei Simbolurilor
naționale ale Republicii Moldovei, mai ales a steagurilor și stemelor, putem
afirma cu certitudine că studierea și cunoașterea istoriei simbolurilor
național-statale, rămâne actuală și necesară în continuu, deoarece trecutul
oricărui popor, glorioasele fapte ale înaintașilor cuprind și acele imagini,
însemne sau culori heraldice ce au fost zugrăvite pe steagurile și blazoanele
lor.
Cu atât mai mult când astăzi în Republica
Moldova, pe de o parte, se aud din ce în ce mai tare voci ale unor profani în
istorie și heraldică care cer, fie că revizuirea Simbolurilor naționale - cu
atâtea lupte readuse în casele noastre, fie că substituirea acestora. Pe de
altă parte, are loc profanarea Stemei și Drapelului național, uneori din
simplul motiv al lipsei de cunoștințe în domeniul heraldicii și vexilologiei,
când se utilizează neadecvat sau se subestimează rolul lor în viața
social-politică, culturală și mai ales în instruirea patriotică a generației
tinere. Reamintim, că la doar câteva zile după ce Dodon a depus jurământul de
președinte, steagul UE a fost dat jos de pe Palatul Prezidențial. În general,
forurile locale și cele centrale nu elaborează suficient de activ, împreună cu
specialiștii în heraldică steme și drapele noi (mai bine zis revenirea, unde e
posibil, la cele vechi, tradiționale) atât ale instituțiilor (ministerelor) și
organizațiilor cât și ale orașelor, satelor și raioanelor din republica noastră.
Iată de ce, în această ordine de idei,
știința și arta heraldică (incluzând și disciplina specială vexilologia, din
lat. vexillum - steag), sigilografia și faleristica se prezintă ca niște
discipline ale științei istorice mereu actuale, având și funcții practice,
aplicative, cu un impact deosebit pentru activitatea cotidiană a statului și a
cetățenilor, mai ales în domeniul militar și în sfera educației patriotice.
Fapt ce nu poate fi realizat fără o mai bună cunoaștere și propagare a
simbolurilor oficiale și celor istorice ale țării, care pe bună dreptate,
trebuie să facă parte din tezaurul și sufletul neamului nostru.
Patriotismul, într-adevăr, izvorăște din
buna cunoaștere a Istoriei neamului și se educă din copilărie. Respectul și
propagarea însemnelor naționale este un indiciu al civilizației moderne și nu
putem înțelege critica și ironia vizavi de aceste norme legislative (acestea
fiind prezentate uneori ca a un fel de „patriotism cu de-a sila”). În general,
pretutindeni în Occident (iar în Grecia și Polonia o atestarăm personal, ca
martor ocular) - atitudinea față de Simbolurile de Stat este permanent
respectuoasă, fiind o sursă de mândrie națională.
Atribut și simbol al Patriei, Tricolorul
reprezintă statul și expresia ființei noastre naționale. 32 de ani reprezintă o
perioadă suficientă pentru a privi evenimentele deja de pe poziția
cercetătorului echidistant, cu o analiză și abordare a subiectului mai puțin
politologică sau publicistică, punând accentele pe realizările și problemele
simbolisticii naționale. Bătălia pentru Tricolorul național, declanșată de
către intelectualitatea moldavă, s-a încununat, până la urmă, cu un succes
răsunător - la 27 aprilie 1990. Să ne amintim, că la acea dată R.S.S.M. se
prezenta ca un stat butaforic, cu simboluri impuse sau, mai bine zis, inventate
de pe un calapod străin - cel al imperiului sovietic…
Forța argumentului istoric a fost de o așa
putere, încât nici măcar guvernările P.C.R.M. si P.S.R.M. (mandatele lui
Voronin și Dodon, 2001-2009, 2016 -2020) nu au îndrăznit să revizuiască Stema
și Drapelul de Stat, chiar dacă s-a încercat să se atace dușmănește Drapelul
Tricolor, etichetând-ul drept unul „străin”. Cert este că Tricolorul nu a
învrăjbit societatea și nu ne-a dezbinat. Un fals argument rămâne opinia celor
de la Tiraspol și nu doar, precum că Limba română și Drapelul național ar fi
fost factorii care au îndepărtat malurile Nistrului și au alimentat conflictul
transnistrean.
De la bun început remarcăm că în istoria
civilizației umane simbolurile, în general, și cele național-statale, în
special, au deținut și dețin un loc deosebit de important în viața societății
și a indivizilor săi. Astfel, în istoriografia de specialitate, simbolurile
sunt considerate expresie a culturii, ideilor și valorilor umane, întrucât
„omul este o ființă simbolică, el trăind prin intermediul simbolurilor și
grație lor”; am putea să-1 definim pe om drept un animal symbolicum[1]. Pentru
o mai bună înțelegere a simbolurilor heraldice și vexilologice, trebuie să
precizăm următoarele: lumea se compune din semne și lucruri - signa și res –
după cum spunea Sf. Augustin. Lucrurile adesea rămân a fi ascunse, omul
sesizând doar aparențele, semnele, simbolurile lor[2]. Față de un semn un
simbol este sau trebuie să fie sacru. Menționăm, că nu poate fi niciodată un
Simbol - absolut neutru, deoarece
acesta, prin definiție, poartă o conotație ideologică sau politică. Doar
drapelul Alb - adică a celor învinși, este
simbolul neutralității depline și a păcii.
Încă în etapa prenațională, în memoria și
tradiția neamului românesc de la est de Carpați s-au format simboluri fie sub
formă populară (cum ar fi legendarul Dragoș - Descălecătorul), fie ca
nume-simbol (Ștefan cel Mare - întruchiparea gloriei Moldovei), fie ca însemne
instituționale (Capul de bour din stema statului moldovenesc) sau toponimice
(Codrii Cosminului, Putna etc.).
Un loc aparte în cultura europeană i-a
revenit simbolismului cromatic și aplicativ, chemat să evidențieze într-un mod
ilustrativ, vizual deosebirile etnice și de stat, regionale, sociale,
confesionale, militare etc. Prin urmare, după simbolismul imaginilor vine cel
al culorilor, care însă nu poate fi absolutizat, deoarece totul depinde de
contextul semiotic. Astfel, adesea culorile „proprii” unui popor pot fi identice
cu cele ale altor popoare sau să semnifice un simbolism cu totul diferit după
sensul său.
Putem conchide că la diferite popoare,
inclusiv la români, până în epoca modernă a avut loc o acumulare lentă, dar
necontenită a fondului simbolisticii etnoculturale. Acesta a fost așa-zisul
proces de coagulare („incubație”), deoarece multe din elementele lui purtau în
sine nu atât pecetea etnică, cât cea statală (în Moldova - Capul de bour, în
Țara Românească - Acvila cruciată). În ceea ce privește cromatica tradițională
a steagurilor, blazoanelor și a altor însemne heraldice, ea a întruchipat
culorile naționale ale românilor, izvorâte din istoria milenară a poporului
nostru. La 1821, Tudor Vladimirescu a reprezentat pe steagul său mesajul
patriotic nu numai al poeziei („Tot norodul românesc”), dar și al simbolurilor
heraldice - ciucuri cu fire tricolore - utilizând aceeași cromatică
(albastru-galben-roșu) și pe flamură (la hainele Sfinților zugrăviți). Or, cu
adevărat - „... de la 1821 al lui Tudor începe regenerarea României” (expresia
lui Ion Eliade Rădulescu).
Rădăcinile tradiției unui steag autohton
se pierd în negura vremurilor, probabil încă din timpurile când strămoșii
noștri geto-daci au purtat cu dârzenie „Dragonul dacic”... În prima jumătate a
secolului al XIX-lea (ani de referință: 1821-1834-1848) poporul nostru,
demonstrând existența unei națiuni unitare pe întreg teritoriul vechii Dacii și
bazându-se pe tradiția istorică, a ridicat Tricolorul românesc la nivel de
însemn vexilologic național, afirmându-l de atunci înainte ca simbol și călăuză
în mișcarea revoluționară de emancipare și unificare națională!
În istoriografia universală s-a constatat
că, de-a lungul veacurilor, drapelelor le-a revenit, evident, un rol esențial
în viața politică, militară, bisericească, culturală, economică etc. a oricărui
stat. Acest rol steagurile continuă să-l aibă până în prezent, plasându-se în
prim plan și în unele noi sfere de activitate umană - sportivă, publicitară
etc. Noțiunea de Drapel sau termenul mai general - Steag, reprezintă
totalitatea unor semne distinctive ale statului, ale unității militare sau ale
oricărei organizații materializate de cele mai dese ori într-o bucată de pânză
mono sau policoloră, având imprimată uneori o stemă sau o emblemă (inscripție
etc.).
Din cele mai vechi timpuri, în luptele cu
dușmanii, steagul avea un rol deosebit de important, servind ca semn al locului
de mobilizare a trupelor armate, ca un far de orientare în vâltoarea bătăliei,
fiind, totodată, simbolul vitejiei și al victoriei. Evul mediu românesc a
cunoscut trei sensuri principale ale termenului „steag”: însemn militar;
unitate militară; atribut al domniei (steagul țării, ulterior steag
împărătesc).
Ținem să mai subliniem că simbolurile
naționale nu sunt întru totul echivalente politicului sau, cel puțin, nu
reflectă întotdeauna schimbările de ordin social. Ele, de regulă, nu se schimbă
odată cu trecerea de la o perioadă istorică la alta, cu schimbarea puterii de
stat, a orânduirii politice. Se înlătură numai simbolurile cu adevărat
reacționare, perimate, din stema sau drapelul țării. Introducerea unor
simboluri noi, nefirești, neadecvate tradiției istorice, mai devreme sau mai
târziu va fi abrogată, triumfând adevărul.
Putem constata următoarele: Moldova
medievală era individualizată pe harta politică a Europei prin culorile sale
proprii și prin însemnele heraldice distinctive care exprimau autoritatea
puterii de stat, gradul de independență statală, iar mai târziu - autonomia și
năzuința spre suveranitatea deplină.
Tradițional pe steagurile Țării Moldovei
au persistat două însemne: Capul de bour - simbolul Statului și Sfântul
Gheorghe - Purtătorul de biruință al creștinătății, considerat patronul ceresc
al militarilor. Sfântul Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință, era
considerat (ca și în prezent) simbolul heraldic ecleziastic al Moldovei, încă
din vremea mușatinilor, iată de ce de atunci și până în sec. al XIX-lea apărea
adesea și pe stindardele Moldovei. Rămâne și astăzi a fi ocrotitorul armatei -
crucea roșie a Sf. Gheorghe fiind prezentă pe Drapelul Armatei Naționale
(aprobat în 2000)[3]. Dar trebuie subliniat faptul că imaginea Sfântului
Gheorghe este una de sorginte ecleziastică și nu i se poate atribui o conotație
națională, mai ales că în perioada lui Ștefan cel Mare putem vorbi despre
conștiința de neam, dar nu și despre conștiința națională a românilor, a cărei
expresie este Drapelul din epoca modernă.
În ultimii ani se încearcă de a i se
atribui simbolului heraldic al Sf. Gheorghe o cromatică pretinsă, de sorginte
rusească, a așa numitei panglici negru-galben (sau oranj). Nu are și nu avusese
Sf. Gheorghe (icoana sau crucea) cromatica caracteristică negru-oranj. Poate fi
vorba doar despre panglica ordinului rusesc al Ecaterinei a II-a „Crucea Sf.
Gheorghe”, preluat ulterior de Federația Rusă (decernat - Pentru merite în
luptă). Pentru prima dată, această panglică faleristică o atestăm în decorația
Crucea Sfântului Gheorghe și la însemnul Ordinului Sfântul Gheorghe, cu
panglica în culorile caracteristice negru-galben-negru-galben-negru, aprobate
la 1769 (în timpul Războiului rus-turc din 1768-1774), când împărăteasa Rusiei
a instituit un ordin special prin care să răsplătească generalii, amiralii și
ofițerii pentru faptele lor de vitejie militară personală. Ordinul a fost numit
în cinstea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, considerat patronul militarilor,
fiind la acea vreme o figură heraldică a Imperiului Rus (deja din epoca lui
Petru I)[4].
De remarcat că, în spațiul românesc putem
atesta cromatica tricolorului românesc chiar în hainele Sf. Gheorghe și a
balaurului negru-oranj! În această ordine de idei unele icoane moldovenești,
cum ar fi, de exemplu, icoana basarabeană din sec. al XVIII-lea „Sfântul
Gheorghe omorând balaurul”, au prezent pe hainele zugrăvite ale Purtătorului de
Biruințe alcătuiesc un veritabil „tricolor”: cizmele – roșii, pantalonii –
galbeni, tunica – albastră[5]; sau haina tricoloră a Sfântului de pe miniatura
„Ivanco din Rădăuți” din Manuscrisul de la Agapia (1646) etc.[6].[i] Un frumos
șnur tricolor este atașat sigiliului domnului moldovean Gheorghe Duca (1672),
depistat în arhivele Sf. Munte Athos de către istoricul grec Florin
Marinescu[7].
Un nou atac la Tricolor sau, mai bine zis,
o diversiune a „moldoveniştilor” locali se prezintă lansarea recentă a noului
„simbol care va uni toți locuitorii din Republica Moldova: Panglica - Sfântului
Ștefan - este una de culoare roșie care are pe ea imaginea capului de bour,
simbol al Ţării Moldovei, dar și a Sfântului Gheorghe în chip de luptător care
învinge dragonul”. Autorii uită sau mai bine zis nu cunosc legile şi
principiile ştiinţei istorice heraldice, care acordă primordialitate
într-o panglică (eşarfă) culorilor şi nu
imaginii grafice. Iar culorile naţionale sunt cele stipulate în descrierea
oficială a Drapelului de Stat (albastru-galben-roşu).
Se pretinde că: „panglica în memoria lui
trebuie să împace reprezentanții tuturor taberelor politice din țara noastră”.
Însă, aceasta Nu poate să-i împace, deoarece este un simbol nou, inventat cu
pretenţii politice, bazat pe invenţii heraldice. La întrebarea „La ce îi trebuie Moldovei panglica Sfântului
Ștefan” (?) - nu poate fi decât un răspuns bazat pe cunoașterea istoriei
naţionale şi a tradiţiilor heraldice. Chiar nu-i vedem rostul şi oportunitatea
acestui „nou simbol”, plăsmuit în laboratoarele „patrioţilor” locali. Este de
fapt un „simbol centrifug” și, într-adevăr, poate deveni un simbol de la care
îți vine să fugi, deoarece rolul unificator al unui simbol naţional rezidă şi
se poate baza doar pe o tradiţie istorică veritabilă şi nu pe una mitologică, de proveniență recentă - de
sorginte propagandistică.
Uzurpând (plagiind) imaginea Capului de
bour din Stema de Stat a României, combinată cu efigia eclesiastică a Sfântului
Gheorghe, pe un fundal roşu (bordo) – se încearcă încă o tentativă de a obţine
capital politic din memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care nu a instituit
şi nici nu a purtat asemenea panglici sau decorațiuni. Acest inventat simbol Nu
poate fi confundat cu singurul simbol vexilologic, păstrat până în prezent de
la marele voievod - Steagul liturgic din
1500, brodat cu fir de argint şi de aur - reprezentându-l pe Sf. Mare Mucenic
Gheorghe stând pe tron, ținând o sabie, cu mânerul în mâna dreaptă şi cu vârful
în stânga (relicvă a patrimoniului național, ce s-a aflat până la 1917 în
posesia mănăstirii athonite Zografu).
Totodată, se creează o confuzie
faleristică, deoarece în medalistica europeană există deja demult panglici (eșarfe)
ale „Sfântului Ştefan”:
- „Ordinul Sf. Ștefan” (Ordine di Santo
Stefano Papa e Martire) a fost instituit de către Marele Duce de Toscana Cosimo
I în memoria victoriei asupra trupelor franceze (bătălia de la Montemurlo, 1
august 1537). Crearea Ordinului – la 2 august 1561 (a coincis cu a doua zi după
o nouă victorie a toscanilor, 25 de ani mai târziu). La 22 decembrie 1817
statutul Ordinului a fost confirmat și reînnoit de către Marele Duce Ferdinand
al III-lea. După anexarea Toscanei de către Regatul Sardinia, în 1859,
decorarea cu Ordinul Sf. Ștefan Mucenic nu se mai produce. De remarcat culoarea
roşie a panglicii (eşarfei) acestui ordin.
- Iar în Imperiul Habsburgic Maria
Theresia (1764) a instituit pentru Ungaria „Ordinul Sf. Ştefan” (Ritterorden vom
Heiligen Stephan). După Al Doilea Război Mondial, Ordinul a încetat să mai
existe, dar după moartea lui Otto von Habsburg, șeful casei de Habsburg, în
2011, succesorii săi au fost de acord să transfere gestionarea ordinului în
întregime în mâinile statului maghiar, și astfel vechea decoraţie a fost
reconstruită ca fiind cel mai mare ordin al Ungariei sub numele Ordinului Sf.
Stephen (Magyar Királyi Szent István-rend). Culoarea panglicii (eşarfei) este
roşu – flancat cu verde.
„Din câte s-au spus de către oamenii care
merită să fie apreciaţi – zicea Părintele Iachint al Putnei –, Ştefan cel Mare
a creat o epocă pentru întreaga Europă. A creat valori şi a ştiut să apere
valori…”. Să ştim, deci, a le preţui şi păstra şi să Nu mai inventăm simboluri
(panglici) impostoare la umbra slăvitului Voievod (chiar dacă unii se pretind a
fi „voievozi”). Astfel, trăsătura principală a simbolurilor național-statale
ale oricărui popor este tradiționalismul lor. Apărute la izvoarele constituirii
statului, simbolurile statale păstrează, de-a lungul veacurilor, aproape
intact, în pofida tuturor vicisitudinilor, elementele definitorii, adăugând
doar unele sau alte elemente noi, în fond neesențiale.
Dramatismul luptei pentru Tricolor și
polemicile aprinse în jurul aprobării Drapelului de Stat al Republicii Moldova
se constituie într-o pagină integrantă mișcării de Renaștere națională.
Argumentarea științifică și polemicile
publice pentru revenirea Tricolorului și Stemei tradiționale a fost o adevărată
Bătălie pentru Tricolor - în care s-au încadrat istorici, scriitori, jurnaliști
și artiști plastici din R.S.S.M. Luptele pentru noile simboluri ale Republicii
Moldova - Tricolorul național și Stema tradițională - au demarat la sfârșitul
anilor ’80 ai secolului trecut, atât pe cale politică, cât și istoriografică:
purtându-se discuții și abordări controversate în presă, la Radio, TV, la
manifestările publice din Chișinău și din întreaga republică. Am optat și
demonstrat fără tăgadă că - Simbolul heraldic întrunește o identitate culturală
proprie, un tezaur al moștenirii spirituale de valoare pentru cel care se
identifică cu propria istorie. Astfel, precum nu ne putem alege părinții - tot
așa moștenim și pământul străbun, iar odată cu el și Simbolurile acestuia.
Patrimoniul nostru cultural include și Simbolurile tradiționale - componente
semnificative și distincte ale tezaurului statului național, moștenire
inalienabilă a istoriei milenare. Lungă și anevoioasă a fost calea victoriei
Simbolurilor naționale în Republica Moldova și mai este încă mult până când vom
conștientiza rostul și valoarea lor perenă.
Reamintim că în perioada renașterii
naționale, în cadrul confruntărilor cu regimul ideologiei totalitare,
oficializarea Tricolorului național - Albastru-Galben-Roșu a fost una din cerințele
Marii Adunări Naționale din 27 august 1989 (rezoluția specială „Cu privire la
simbolurile naționale”). Voința maselor la sfârșitul anilor ’80, conjugată cu
cercetările istoricilor, au impus problema schimbării stemei de stat și
drapelului R.S.S.M. La Prima Sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.M. din 27
aprilie 1990 s-a modificat art. 168 al Constituției, legiferându-se oficial
Drapelul tricolor cu stema amplasată în centrul fâșiei galbene (stema urma să
fie aprobată ulterior).
În acest context, vom menționa că Drapelul
de Stat îmbină cele trei culori naționale ale românilor de pretutindeni:
albastru-galben-roșu. Tricolorul tradițional cu Stema Republicii Moldova
(însemnul heraldic al Moldovei istorice „Capul de bour”, a fost adoptat de
Parlament la 3 noiembrie 1990), plasată în centru, a devenit Simbolul
vexilologic al statului suveran și independent - Republica Moldova, fiind prin
esența sa în primul rând un drapel național (și, totodată, de Stat).
La 12 mai 1990 Sovietul Suprem al R.S.S.M.
a adoptat Hotărârea nr.17-XII „Despre aprobarea Regulamentului cu privire la
Drapelul de Stat al R.S.S. Moldovenești” prin care se „abroga Regulamentul cu
privire la Drapelul de Stat al R.S.S. Moldovenești, aprobat prin Decretul
Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești din 24 decembrie 1955 (în
redacția Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. din 5 martie
1981)”.
Spre deosebire de aprobarea oficială a
Tricolorului național, când în procesul dezbaterilor în mass-media republicană
s-au expus, în fond, specialiștii istorici (principalele argumente fiind
publicate în culegerea de articole „Simbol al demnității”. Chișinău, 1990) -
elaborarea noii Steme a antrenat mai mulți artiști plastici, care propuneau
diverse alternative grafice și conceptuale.
Astfel, la concursul desfășurat de către
Comisia Sovietului Suprem (creată la 12 mai 1990) au participat cca 100 de
persoane cu cca 130 de proiecte din care s-au selectat cele a lui Gh. Vrabie și
A. Mudrea. Ambii pictori au conservat ca element central - tradiționalul Cap de
bour, deși în viziuni grafice diferite. Varianta lui Gh. Vrabie s-a bazat pe
compoziția stemei interbelice a Chișinăului - a Acvilei romane, preluând
cromatica roșu-albastru a scutului încărcat cu Capul de bour (de aur) din
variantele lansate de artistul plastic S. Odainic (argumentate de către
istoricii V. Mischevca și I. Negrei). Ulterior, în urma colaborării maestrului
Gheorghe Vrabie cu vice-președintele Comisiei naționale de heraldică,
genealogie și sigilografie din România dr. Maria Dogaru s-a evoluat mult de la
variantele inițiale și, drept urmare ,majoritatea aleșilor poporului au votat
(pro 243, contra 2 și 8 abțineri) la 3 noiembrie 1990 noua Stemă a R.S.S.
Moldova.
În prezent, în scopul promovării unei
politici de stat unitare în domeniul simbolurilor publice, funcționează Legea
privind Drapelul de Stat și Legea Cu privire la simbolurile publice (în vigoare
de la 1.01.2012).
Actualmente vitalitatea heraldicii este
probată prin faptul că ea se afirmă în general ca un fenomen uman permanent.
Proces confirmat mai ales în țările care s-au desprins de la totalitarism și
încearcă să-și revalorifice patrimoniul național, cunoscându-și istoria
adevărată în toată complexitatea ei. Reliefând acest proces, vom sublinia doar
cele mai importante aspecte ale evoluției heraldicii în epoca contemporană,
expuse în literatura de specialitate:
- intensificarea folosirii oficiale a
însemnelor heraldice;
- lărgirea investigațiilor istorice și sociologice,
prin cuprinderea în cercetarea științifică a acestor izvoare speciale;
- crearea unor asociații naționale și
internaționale de profil;
- combaterea prejudecăților existente în
ceea ce privește locul heraldicii în ansamblul disciplinelor istorice și rolul
ei în viața socială.
În acest context, vom menționa că
Republica Moldova s-a încadrat plenar procesului general de „renaștere
heraldică”. Un indiciu important fiind și constituirea, la 5 decembrie 1995, a
Comisiei Naționale de Heraldică de pe lângă Președintele Republicii Moldova.
Actualmente științele istorice speciale se
caracterizează prin schimbarea structurii atât a unor discipline aparte, cât și
a întregului lor complex, proces legat de extinderea cercului de izvoare
istorice. Astfel a avut loc constituirea unor discipline speciale aparte, cum
este, de exemplu, vexilologia, faleristica...
Semnificativ se prezintă faptul marcării a
150 de ani de la prima evoluare publică a Tricolorului roșu-galben-albastru, ca
simbol vexilologic național, la Paris, în contextul revoluționar pașoptist
(1848) și sărbătorirea cu acest prilej a „Tricolorului” în România, la 24
februarie 1998. În România postdecembristă Ziua Drapelului Național a fost
instituită abia peste 150 de ani de la aceste evenimente, la 1998 (prin Legea
nr. 96/1998), pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluționar
a promulgat (Decretul nr.1) ca Tricolorul - să reprezinte steagul național al
tuturor românilor; cele trei culori împărțite în mod egal reprezentând
principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnificând verticalitatea.
Subliniem că legislația națională, la fel
ca și cea internațională (cu excepția statelor noi formate sau celor în care au
survenit schimbări în forma de guvernământ), nu prevede revizuirea și
schimbarea Drapelului de Stat. Iar conform celor mai avizate studii ale
istoricilor despre Simbolurile Naționale ale Republici Moldova Drapelul
Tricolor „invocă originile românești, apartenența la cultura europeană,
atașamentul față de idealurile libertății și democrației. Drapelul nostru este
la el acasă”. (Vezi: „Simbolurile naționale ale Republicii Moldova”, 2011, p.
133).
Astăzi, pentru a păstra cuceririle
Mișcării naționale de emancipare a românilor moldoveni de la Est de Prut, este
pe cât de actuală cunoașterea istoriei Simbolurilor noastre naționale, pe atât
necesară și propagarea sensului lor inițial, adevărat. Precum am mai scris
deja: „Acestea sunt simbolurile suveranității statului asupra teritoriului
național, sunt acele însemne ce deosebesc un stat, o națiune de alta. Iar în
cazul când prin negura vremurilor se deslușește evident comunitatea cromatică a
culorilor naționale sau a simbolurilor heraldice – sunt dovezi în plus ale
unității istorice a aceluiași neam, popor despărțit...” („Curierul Atenei”,
2001, nr. 11, p. 7).
Bibliografie selectivă:
- Berariu Constantin, Tricolorul Românesc.
Cernăuți, 1901.
- Berciu-Draghicescu Adina, Iscru G.D.,
Velter Tiberiu, David Aurel, Tricolorul României, București: Sigma, 1995.
- Berciu-Drăghicescu Adina, Andonie
Corneliu M., Iordache Luminița, Tricolorul în istoria românilor, București:
Muzeul Literaturii Române, 2021.
- Căzan Ileana, Simbol heraldic și
legitimarea realității sociopolitice, în: „Studii și materiale de istorie
medie”. Vol. IX. București, 1992.
- Dogaru M., Bibliografia heraldicii
românești. Bibliographie heraldique roumaine. / Lucrare îngrijită de Miliana
Șerbu, București: Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2004.
- Dogaru M., Sigiliile – mărturii ale
trecutului istoric. Album sigilografic. București, 1976.
- Iscru Gh., Cuvânt despre Tricolor, în:
„Academica”, 1991, nr.10.
- Mischevca V., Negrei I., Nichitici A.,
Simbolurile Țării Moldovei. Chișinău, 1994.
- Mischevca V., Negrei I., Simbolurile
Țării Moldovei. O istorie a steagurilor pe parcursul secolelor XV-XX. Chișinău,
2010.
Mischevca V., Tricolorul național.
Introducere în simbolistica vexilologică, în: „Akademos”, nr. 2(17), iunie
2010, p. 3-14.
- Mischevca Vl., Culorile istoriei, sau
Despre steagurile Moldovei, în: „Învățământul public”, Chișinău, 1989, 11
octombrie; preluat în „Simbol al demnității”, Chișinău, 1990, p. 30-37.
- Rezachevici C., Steagurile militare ale
Țării Românești și Moldovei în veacul al XVII-lea, în: „Revista de istorie”.
Tom 28, nr.8, 1976.
- Simbol al demnității / Redactor
alcătuitor M. Adauge. Chișinău: Cartea moldovenească, 1990, 75 p.
- Simbolurile naționale ale Republicii
Moldova / Inst. Publică „Enciclopedia Moldovei”; Coord. și red. șt. Silviu
Andrieș-Tabac, Chișinău, 2011.
--------------------------------------------------
[1]
Рубцов Н.Н., Символ в искусстве и жизни: философские размышления. М., 1991, с.
147; Drîmba O., Istoria culturii şi civilizaţiei. Vol. III, Bucureşti, 1990, p.
654-658; Cf.: Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filosofia
culturii umane, Bucuresti, Editura Humanitas, 1994; Jean Chevalier, Alain
Gherbrant, Dicţionar de simboluri, vol. I, Bucuresti, Editura Artemis, 1994,
pp. 23-45.
[2]
Drîmba O., Simbolismul medieval, în: „Academica. Revistă de ştiinţă, cultură şi
artă”, Bucureşti, 1990, nr.1, p. 25.
[3]
Simbolurile supreme ale Armatei Naţionale – stema, emblema şi drapelul – au
fost elaborate de istoricii Silviu Andrieş-Tabac şi Vladimir Mischevca şi
realizate grafic de pictorul Iurie Caminschi în anul 2000. Aprobarea lor s-a
făcut în şedinţa Comisiei Naţionale de Heraldică din 12 iunie 2000 şi prin
ordinul Ministrului Apărării al Republicii Moldova nr. 144 din 30 august 2000
„Despre aprobarea Regulamentului cu privire la emblema, stema şi drapelul
Armatei Naţionale”.
[4]
Ordinul Sf. Gheorghe al Rusiei – înființat la 26 noiembrie (7.XII) 1769;
Federația Rusă l-a reînființat la 20 martie 1992. Statutul a fost aprobat la 8
august 2000. Prima decorare a avut loc la 8 august 2008.
[5]
Полиптик Молдав. Aрта молдовеняскэ дин вякуриле XIV−XIX, / П. Балан, В. Друк,
Кишинэу, 1985, p. 145.
[6]
Dobjanschi A., Simion V., Arta în epoca lui Vasile Lupu, București, 1979.
Desenul nr. 49.
[7]
Φλορίν Μαρινέσκου, Ρουμανικά έγγραφα του Αγίου Όρους. Αρχείο Ιεράς Μονής
Ξηροποτάμου. Τόμος πρώτος. Αθήνα, 1997, documentul nr.146 (foto nr. 6).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu