Mircea Dorin Istrate - ,,În Raiul cel frumos al copilăriei și al tinereții noastre”

 

POEZII  PENTRU  SÂMBĂTA  SEARA

 

,,În Raiul cel frumos al copilăriei și al tinereții noastre”

 

 

 

~*~

 

CÂTE  ÎNCĂ  ANOTIMPURI

 

Motto: ,,Câte încă anotimpuri vor mai trece peste lume

N-o ști nimeni să ne spună viață noastră când apune,

De-o mai fi o zi, o lună, poate ani care s-or scurge,

Noi pe toate le vom duce, că n-avem nicicui ne plânge,,

 

 

Azi, când ani prin ciurul vieții au trecut precum o clipă,

De privesc n-apoi pe calea timpului trecut în pripă,

Las în urmă o postate pân-ajung în vremea care,

Fost-am tânăr și ferice, cu avânt și-nflăcărare.

 

Am iubit orice fătucă, frumușică, visătoare,

Ce credea în jurăminte, ce-o-ncânta un fir de floare,

Cu-n sărut și-ombrățișare îi trezeam în ea fiori

Înălțând-o în visare, până dincolo de nori.

 

Și cât stele sunt pe boltă înroite într-o noapte

Tot atâtea dulci săruturi târguitu-le-am în șoapte,

De-am vândut și cumpărat-am cerul dintr-un cap în altul

În lungime și-n lățime, în afundul său și-n naltul.

 

Era vremea când cea lume n-avea maluri în lărgime

Iară noi, mânjii ei tineri, făcători eram de bine

Și visam că astă lume cu-ale sale opinteli,

Vom schimba-o și-i vom face, înnoite rânduieli.

 

N-au fost ca așa să fie ale noastre nalte visuri

Ce doritu-le-am pe toate însfințite paradisuri,

Că din suflul tinereții și-ale sale idealuri,

S-au ales de toate praful, înecându-se în valuri.

 

Rău o fi de-acum nainte, că speranțele se gată

Că mai vin acele timpuri ce au fost demult, odată,

Acum doar gândim la ziua ce-a din urmă ce-o să vină

Când, un cuib de veșnicie, ne vom face în țărână.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

VREME  ÎNVRĂJITĂ

 

Motto: ,,Mai ții minte cum odată, noi copii de turtă dulce

Când mergeam trimiși cu vaca colo-n crângul cel umbros,

Ne prindeam cu toții în joacă și-apoi nimeni nu ne-o duce

De acolo până-n seară, rupți de foame, dar voioși.”

 

Cu cerceii de cireșe și inel din margarete

Iar pe cap purtând corone de flori mândre, împletite,

Erai dulce Cosânzeană printre celelalte fete

Ce-n alaiul tău de nuntă, cu bujori erau gătite.

 

Eu, c-o suliță din trestii și c-o sabie de salcă

Eram încă Făt- Frumosul care sperie balauri,

C-o armură-n foi de brustur, mă simțeam atunci de parcă

Cerul îl purtam pe creștet, nu coroana cea de laur.

 

Cioata ne era altarul unde ne juram credință,

Martorii erau de-ai noștri, mărunțeii cei copii,

Ne-ospătam pe săturate cu frăguțe-n foi de viță

Și primeam bănuți din frunze, lanțuri lungi de păpădii.

 

Mai apoi, la scaldă-n vale ziua ne trecea în fugă

Și prea repede-nserarea ne strica a noastră joacă,

Aduceam acasă vaca, Buna încă să o mulgă

Și-apoi cina cât mai iute pentru ceilalți să  mi-o facă.

 

Obosiți, pe-un pat cu paie adormeam  în dulce vise

Și în noapte cea de vară ne simțeam ca-n paradis,

Pacea lumii peste toate avea aripile-ntinse,

Cuprinzându-ne pe toții, în dulceața unui vis.

 

Doamne, lasă-ne pe lume doar copii fără prihană,

Fără griji, fără păcate cât vei vrea să viețuim,

Dă-ne numai dulcea vară, joc și lapte pentr-o cană

Și în raiul Tău Mărite, noi  vom spune că trăim.

*

Unde ești copilărie, dulce vreme adormită

Într-un colț din mintea noastră ce făcutu-l-am icoană,

Te trezește și ne lasă să-ți gustăm clipa-nvrăjită,

Că  tu ești  de-o bumă vreme, leac de pus pe-a noastră rană.

 

Mircea  Dorin Istrate

 

 

 

A-MBOBOCIT  IUBIREA

 

A-mbobocit iubirea de-acum, că-i primăvară

Și-ncep să se trezească mai toate din lumesc,

C-așa-i făcută viața, nici știu a câta oară

O floare și un zâmbet ne urcă în ceresc.

 

În ele amândouă am pus din al nost suflet

Smerenie, speranță, curat și prealumină,

Menite ca să schimbe tristețile în zâmbet

Și-amarul și durerea în bobi de fericire.

 

Din ele se vor naște cel dor primăvăratic

Ce-o fi să îmboldească un suflet spre iubire,

Că-n vraja îndulcită stă visul cel molatic

Ce-o să cuprindă firea cu-a lui dumnezeire.

 

Iar bobul de lumină trimis de sfântul soare

Ne-nvie înc-odată puterile din noi

Și-a sale toate fapte atotvindecătoare

Ne vor trezi la viață, că suntem seci și goi.

*

Lăsați dar primăvara cel suflet vi-l cuprindă

Ca-n toate-l îndulcească c-așa e omenesc,

O floare și un zâmbet în vraja lor ne prindă

Să ne îmbune gândul și faptele-n lumesc

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DE-OI  FI   O  CLIPĂ  DE  NOROC

 

Neștiut rămâne gândul ce se-ascunde-n amintiri,

Când aduc din timpuri duse, vremea dulcilor iubiri,

Când în vraja unei clipe te țineam îmbrățișată

Și -atunci Raiul din cerescuri, cobora pe noi, îndată.

 

Nu erau pe-atunci cuvinte pentru-a noastre vii doriri,

Le lăsam să-și facă vrerea din pornitele simțiri,

Ne înfiora divinul cel ascuns în sărutări

Și topiți eram ca ceara unei sfinte lumânări.

 

Gând curat îmi era totul, în simțire și-n porniri,

Parcă noi eram Adamii lumii toată în trăiri,

Sufletele amândouă își făceau voit plăcerea,

Desfătându-se în voie, după  cum le era vrerea.

*

Oare unde e izvorul lumii ceea ce s-a dus?

Și de ce așa de iute a secat și a apus?

Nu putea să țină dânsa toată viața, pân’ la moarte?

Ori de nu e cu putință, fie doar și jumătate?

 

De ce pus-ai Preamărite la-nceput dulcia miere

Care ține o clipită, și-apoi lunga cea durere?

Cred c-așa ne amăgit-ai, cum că viața e frumoasă,

S-o râvnim în mii speranțe, când ea-n toate-i mincinoasă.

**

De-aș putea să iau vre-odată viața de la început,

Mi-aș trăi cea tinerețe în iubire ne-ntrerupt,

Nu mi-ar trebui nimica, decât dulcea mea codană,

Și-o clipită veșnicită, cineva să-mi de-a pomană.

 

Și  ne lase vremi la rândul să le trecem în iubiri

Să ne sature dorința și simțirile-n vroiri,

Ca la urmă, când ne-ntoarcem din visare în cel loc,

Să putem a spune dară, c-am fost clipă de noroc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

VÂNTUL  VREMILOR  TRECUTE

Vântul vremilor trecute, prin al vieții larg pustiu

Aripile și le-ntinde ca să-mi bată  cu putere,

Să-mi deștepte-n a mea minte  amintiri care le știu

Ca frumoase clipe care-s, toată strânsa mea avere.

 

O avere de plăcere, de-nălțări și bucurie

Ce-n răsfăț făcut-au viața să îmi pară mai frumoasă,

Ele m-au ținut pe palme în a mea copilărie

Și-au făcut din tinerețe, taina clipei voluptoase.

 

Vânt ce-ai fost cândva furtună, azi abia o adiere

Ai rămas, s-aduci o șoaptă din trecutele iubiri,

Țe-ai muiat pe drumul vieții, nu mai ai de-acum putere

Și trăiești, la fel ca mine, din nostalgice-amintiri.

 

Pustiit-ai tu odată înimi tinere de fete,

Ploi de lacrimi picurat-a pe-a iubirilor cărare,

Doamne cum lăsai atuncea inima să se desfete

Și pârjol făceai c-o vorbă înainte pe-a ta cale.

 

Toate-s duse, totul moare pic cu pic în zi și noapte,

Vifore ce-ai fost odată astăzi doar de mai adii,

Dar și-așa, din cele vremuri adă-mi îndulcite șoapte,

Când, trecând în fapt de seară, pe la mine o să vii.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DÂRĂ  DE  DUMNEZEIRE

 

Hai, închide ochii iară, și te du în timpul unde

Eu te-aștept, știi bine dară, să-mi fii leac vindecător,

Lasă-ți simțurile toate în visare să se-afunde

Că eu sunt acol’, aproape, așteptând nerăbdător.

 

De mă-mbii cu buze coapte, aromate ca o fragă

Și-ai tăi ochi adânci ca marea mă urca-vor în ceresc,

Eu, în vorbe îndulcite, tot ți-oi spune că-mi ești dragă

Și că n-am de-ajuns cuvinte să-ți șoptesc, cât te iubesc.

 

Mai apoi, la jurăminte, sărutări pune-om pecete

Ce în mutele cuvinte le-om topit îmbrățișate,

Ca dedați apoi plăcerii, bucurii să ne desfete

Și pe pleoapa ta s-apară, bobi de lacrimi, înstelate.

 

Gust de rai ne-o fi clipita  petrecută împreună

Și pe care-a noastre simțuri le dori-vor neuitate,

Nu se termine vreodată și-n cuibar de rai ne pună

Să fim dor și-nfiorare, la iubiri adevărate.

 

Despărți de restul lumii, întomnați în veșnicie,

Fi-vom rază de lumină săgetând prin univers,

Din ce-o fi și din simțire, ne-om preface-n poezie

Unde eu și tu de-o seamă, fi-vom mierea unui vers.

 

De-or citi-o-ndrăgostiții și la suflete le-o merge

Fi-vom gândul lor smerelnic vroitor spre împlinire,

Noi, cu umbră de uitare toate urmele le-om șterge

Din lumesc, ca să ne facem, dâră de, dumnezeire.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

CE-AM  SĂ-MI  IAU  DIN  VIAȚĂ

 

A venit aseară Doamna, ce-a cu coasa, știți voi care,

Să mă-trebe de m-oi duce după ea, pe-a ei cărare,

Eu i-am spus să mai aștepte, că mai am de împlinit

Multe ce-am dorit în viață și-ncă alte ce-am iubit.

 

Dar mai bine m-ar întoarce înspre-a vieții început,

Tinerel mă facă iară, visător, nepriceput

Și  cu dor la inimioară pentru-n bobocel de fată,

Ce cu ochii ei ca marea învrăjitu-m-au odată.

 

Pentr-o strângere de mână când eram numai noi doi,

Pentr-o caldă-mbrățișare când flămând de buze moi

Timpul se ducea-n clipite mult prea scurte, trecătore,

Iar simțirea noastră toată se topea într-o visare,

 

Mă mai lasă Doamnă dragă, să-mi petrec în amintire

Dezmierdările din viață, arsul clipei din iubire,

Să-mi aduc cu drag aminte jurămintele rostite

Ce erau din cea simțire, preacurată ce nu minte.

 

Mă voi duce, n-ave-ai teamă, când sătul voi fi de toate,

Pe aicea n-oi rămâne, știu prea bine, nu se poate,

Îmi ascultă numai ruga și din timpul tău îmi lasă

O clipită din vecie, pentru care nici nu-ți pasă.

 

Te-oi urma în a ta umbră, lăsând lumea asta-n pace

Ți-oi lăsa-o toată Ție,  fă cu ea ce vrei a face,

Din ce fost-a a mea viață eu, lua-voi amintire

Timpul care-a fost clipită îndulcită de iubire.

 

El  mă urce în mărire înspre bolțile cerești,

El  să-mi umple veșnicitul cu trăiri dumnezeiești,

Restul, da-l-oi de pomană cui o vrea, pentru nimica,

Să se ducă-n patru vânturi, n-am să țin nici atâtica.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TAINELE  DIN  ALTĂ  VREME

 

Motto: Cuprinde-mă în brațe și strânge-mă la piept

Să simt a ta căldură cuprinsă în iubire,

Că ea mereu ne ține pe drumul nostru drept

Ce urcă clipa vieții, spre vis și împlinire.

 

Nebunatică clipită dintr-un vis de înserare

De ce-mi vii să-mi scurmi prin mintea-mi mai a toate păstrătoare?

Tu îmi știi că țin ascunsă, într-o țandără de gând

Taine dintr-o altă vreme, clipa vieții îngânând.

 

De ce-mi tulburi tu acuma gândurile-mi așezate

Ce în matca lor cuminte stau pe veci împreunate?

Vrei s-arăți că nu uitat-ai cele vremi care-au trecut

Unde-n raiul cu de toate, fericite-au încăput?

 

Lasă taina fie taină nimeni lume să o știe,

Duce-m-oi cu ea de-aicea și ne-om face veșnicie,

Lasă-mi simțurile-n pace că de-acuma-i prea târziu,

Nu înflăcăra iluzii, cu chemări ce ți le știu.

 

Nu mă mai momi cu vorbe c-ai s-aduci napoi minunea,

Dusă-i vremea și cu dânsa dusu-m-am și eu din lumea

Ceea dulce și frumoasă chemătoare de păcat,

Rătăcită-n largul minții, ce ca mâine, e uitat.

 

Legea firii las-o dară să ne țină-n a ei maluri,

Nu veni tu, amintire, să îmi faci pe-aicea valuri,

Tot ce-a fost, a fost odată, colo-n timpul potrivit,

Azi e altul, mai aproape de al drumului sfârșit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

VEȘNICIȚI-VĂ-N  IUBIRE

 

Feștila lumânării s-a stins încet de-acum

Iar somnul de-a mea pleoapă cu miere se lipește,

Ca hoțul  mă cuprinde în brațele-i de fum

Cel vis, ce-n a mea minte se-ntinde, se lățește.

 

Cu el mă-ntorc în vremea plăcutelor păcate

Când am iubit frenetic o tânără codană,

Ce m-a cuprins ca marea cu-a sale valuri toate

Făcându-și al său zâmbet, un leac de pus pe rană.

 

Cu ochii ei albaștri, ca stele lucitoare

Și cu privirea-i caldă,  pe loc m-a fermecat,

Iar dulcea ei guriță cu buze-mbietoare

În mine ea găsit-a un veșnic însetat.

 

C-o strângere de mână și-o caldă-mbrățișare

Eram în cele clipe în rai dumnezeiesc,

Iar dac-a nostre simțuri doreau o sărutare

Ne înălțam la ceruri de-aicea din lumesc.

 

Și  câte stele-n noapte-s pe bolta nesfârșită

Pe toate noi atuncea săruturi le-am făcut,

Și câte nu jurat-am cu vorba-abia șoptită

Când luna era-n nour, ca martor rece, mut.

*

Au fost acele vremuri clipite desfătate

Ce ne-au nălțat simțire spre raiul cel divin,

Iar gustul lor de-atuncea noi pusu-l-am de-oparte

Să ne-nfioare timpul la zilele ce vin.

 

Acum, trecut-am lumea cu bune și cu rele

Iar zilele de-atuncea ce-s puse la păstrare,

Le retrăim în taină cu vremurile-acele

Și le-ndulcim adesea cu-n bob de lăcrimare.

 

Și-atunci, imunda lume din jurul nost’ dispare

Lăsândune-n dulceața divinului ceresc,

Acolo este raiul clipitei ce nu moare

Făcându-i veșnicire, pe cei ce se iubesc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 ~*~

Fericiți toți ceia care,

Într-o clipă de visare

Se întorc în vremi curate

Ce-au apus, dar nu-s uitate.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

&&&