MILTIADES Cel Tînăr – marele Erou trac de la Marathon
„Nu
vreau să mor, ci-n vasta și fericita lume
Vreau viața
printre oameni deapururi să mă-ndrume!”
(Rabindranath
Tagore – Viața)
La începutul secolului al V-lea î.Hr., în Grecia tracică,
dar și tragică în viața ei peninsulară, cetățile Eladei se aflau înspăimântate
de marele pericol persan, aflat în plină ascensiune, care deja le făcuse vasale
pe surorile lor din Asia Mică, asfel că malul asiatic al Helespontului intrase
în componența năvălitorului imperiu persan.
Podul de vase contruit de grecul Mandrocles
i-a ușurat în 514 î.Hr., lui Darius I, trecerea oștilor peste Bosfor în Tracia
până la Dunăre, unde pripit spre cotropire nu a chibzuit deloc șarjele fără
milă a celor mai buni călăreți și cei mai neîntrecuți arcași ai timpurilor acelea
– neînfricații sciți.
Imaginea asupra invaziei persane s-a
schimbat repede din îndoială în groază. Se poate afirma deci că marea oaste a
Ahemenidului a primit consternată marele eșec.
Macedonia, insulele egeene Lemnos, Chios,
Imbros, Samos, Lesbos n-au putut rezista și s-au supus perșilor, dar eșecul lui
Darius în spațiile dîrjilor și drepților geto-daci a făcut o puternică impresie
grecilor, mai ales asupra faimosului atenian Miltiades, care se afla în Chersonesul Tracic, adăpostit de furia
tiranului Pisistrate. În 512 î.Hr., Miltiade, copia fidelă a lui Adonis -
amorul Afroditei, era arhonte al coloniei ateniene întemeiate de Miltiade cel
Bătrân, bunicul său, în Chersonesul Tracic, cooperând astfel cu rudele sale,
geto-dacii și cu sciții de la Dunăre.
Auzind nenorocirile și dramele confraților
săi din celelalte cetăți ale Eladei, săvârșite de înfiorătorii perși, un fior
i-a străbătut tot corpul său de mare atlet. Rămas pe gânduri și cu ochii lui
mari și frumoși privind către cer, a chibzuit îndelung punând la cale planul și
strategia sa.
Miltiades
cel Tânăr era ginerele regelui trac Oloros,
căsătorit cu fiica acestuia Hegesipyla,
o prințesă de o strălucire și frumusețe de neînchipuit, înzestrată și cu voce
de înger, în fața căreia Virgiliu ar
fi grăit întru mirarea sa de o vibrantă noblețe lirică: „Cum, oare, o fecioară, te voi chema acum? Căci tu nu ai chipul
muritor, și nici glasul tău nu pare al unei ființe umane!” (cf. Francesco
Petrarca, Scrieri Alese, trad. George
Lăzărescu, Ed. „Univers”,
București-1982)
Se poate afirma că revolta cetăților
ioniene, antipersane a eșuat lamentabil. La fel cetățile Sardes și Milet. Urma
Atena. Contra ei Darius, în 492 î.Hr., l-a trimis pe cel mai bun general al
său, Mardonius cu invincibila sa flotă. Norocul grecilor a fost furtuna. Au dreptate latinii când
afirmă deseori că „Fortes Fortuna Adiuvat!”- Norocul (soarta) ajută
pe cei tari! (Terențiu).
Temuta flotă persană a fost zdrobită de
furtună la capul Atos al coastei Chalcidice. Mardonius, strategul persan a fost rănit în timpul catastrofei marine și a
oprit înaintarea înspre sud.
Pentru a ne putea da seama de ce perșii
provocaseră un neîncetat coșmar la începutul secolului V î.Hr., asupra
cetăților grecești înfrânte, trebuie să aruncăm o privire chiar în treacăt
înlăuntrul claselor celor bogați unde se făceau și se desfăceau alianțe
politice, unde se înșirau și se deșirau uneltiri, unde se întocmeau măsuri și
se destrămau planuri potrivit propriilor interese, unde totul era pus la cale în
detaliu, ca acțiuni contrare cetăților și cetățenilor lor.
Frumosul
Miltiades era un ales trac aristocrat al Cetății Atena, înzestrat cu nobile
însușiri fizice, psihice și morale, privind capacitățile sale militare și
organizatorice. Participând ca vasal la o expediție a lui Darius I, tracul a
urmărit îndeaproape armata, forța de atac, strategia persanului care-i va
folosi ca o mănușă puțin mai târziu în lupta cu armatele acestuia.
Lui Miltiades, care avea supremație pe uscat
fiind un excelent general și un profund cunoscător al tacticii persane, îi
lipsea sprijinul partidei opozante, maritime, cu toate că el era sufletul rezistenței antipersane. În
cele din urmă, de data aceasta nu era vorba doar de o cetate, ci de însuși acel
popor dârz, viteaz, dar dezunit, astfel că ecclesia a hotărât înarmarea
poporului pentru lupta atât pe mare cât și pe uscat.
Era
anul 490 î.Hr. Un an istoric, aș spune legendar chiar care a rămas în
analele posterității. Perșii au debarcat în insula Eubeea, trecând strâmtoarea
care-i despărțea de Attica, invadând câmpia de la Marathon, la 40 km de Atena.
Comanda supremă a grecilor i-a revenit lui
Miltiades, sufletul luptătorilor săi, care și-a dispus armata celor 10 000 de pedestrași, toți unul și
unul, temuții hopliți, cu armuri și
scuturi solide, armament greu, sabie, lance, pumnal, imitând tehnica falangei
spartane, pe panta înălțimii ce domina câmpia Marathon, secționând drumul înspre
Atena.
Iarăși
s-au precipitat făgăduielile promise, întocmind oracole, previziuni, citiri în
stele și mai puțin sau deloc soldați, cu excepția celor 1 000 din Plateea
Beoției. Iarăși spartanii s-au tot
înghesuit, călcându-se în picioare, uitându-se uimiți pe cer să prindă luna
plină, semn de plecare la luptă. Și
iarăși neînfricatul Miltiades,
punând în cumpănă posibila trădare intra
muros a partidei filopersane, dar și pentru a spori forța de atac a permis
alăturarea sclavilor, pedestrașilor, ca purtători ai panopliei (armele și armura
unui hoplit, în greutate de 35 kg).
Datis și Artaferne, strategii persani
dispuneau de o armată bine organizată, compusă din 18 000 de pedestrași mezi și
perși echipați cu arc, sabie și 1500 de călăreți, rânduiți în șiruri lungi.
Ginerele regelui trac Oloros, și-a
desfășurat aripile pedestrașilor săi întărindu-le și lăsând centru mai mult ca
figurație, pentru a atrage dușmanul. Hopliții, grație armurilor și scuturilor, erau invulnerabili la săgețile perșilor până la ultimii 150 de metri între
contactul dintre trupe.
„Miltiade a
efectuat prudent apropierea, într-o ordine perfectă, la adăpostul armurilor și
scuturilor având o eficiență maximă și a ordonat percurgerea ultimilor metri în
fugă. Manevrele i-au reușit, perșii n-au suportat lovitura de ciocan a
hopliților și au părăsit în dezordine câmpul de luptă, unde au lăsat 6 400 de
morți, refugiindu-se pe corăbii.”
(Iohanna Șarambei – Nicolae Șarambei, 99
Personalități ale Lumii Antice, Ed. Albatros-București, 1983, p. 207)
Cu îndrăzneala calmă a marilor Comandanți
stăpâni pe strategie, nu e deci o întâmplare faptul că Cheia, avid așteptată a victoriei s-a aflat în mâna acestui mare
erou trac. Și nu era doar o cheie..., ci o legătură
întreagă de chei!
Atenienii au pierdut doar 192 de ostași
bravi, capturând însă 7 corăbii inamice. Spre a-și liniști concetățenii și a
nărui speranța în rândul filopersanilor, Miltiades l-a trimis pe Diomedon, unul
dintre cei mai iuți și rezistenți hopliți să anunțe Cetății biruința eroilor
săi.
Marșul celor peste 40 de km al lui Diomedon i-a adus martiriul în ziua de 12 Septembrie 490 î.Hr., nu înainte de
a grăi cu o înflăcărată vîlvătaie: „Bucurați-vă! Am învins!” (ibid., p.
207)
Gruparea filopersană și-a fixat pe muntele Pantelic un
scut care emitea un semnal luminos, anunțând perșii că e pregătită în cetate
răscoala favorabilă lor.
Dar
Marele Erou de la Marathon descoperise manevra și imediat după victorie a
pornit în marș rapid și a intrat în Cetate înaintea sosirii perșilor care,
aflând vestea, s-au înspăimântat de-a binelea și au făcut cale întoarsă înspre
Asia.
Așa cum se întâmplă deseori cu Marii EROI – MARTIRI, mai ales la noi,
fie în antichitate, fie în Evul Mediu, fie în epoca Modernă ori Contemporană
sau în ultimul veac, așa s-a întâmplat și în Atena cu Miltiades care, în loc de
lauri, a cules invidie și dizgrație, grație eșecului expediției împotriva
Parosului care coalizase cu perșii și
Marele Erou a fost acuzat de trădare.
„Insuccesul îi aduce un proces în care
neobositul său adversar politic, Xanthippos, obține condamnarea lui la o amendă
de 50 de talanți.” (Horia C. Matei, Civilizația
Lumii Antice – Mic dicționar biografic, Ed. Eminescu, București-1983, p.
328)
Alcmeonizii, care nu erau deloc darnici, au cerut
pedeapsa capitală, care în cele din urmă a fost comutată printr-o amendă
colosală, 50 de talanți de aur (1
talant = 26kg).
Neputând plăti astronomica sumă, Eroul trac a fost aruncat în
închisoare, ca un ultim rob dintre mulțimea sclavilor obidiți și în urma
rănilor căpătate la Paros a pierit imediat, mai ales de durerea trădării. Dar
jertfa tracului i-a pecetluit chipul cu Aura
nemuritorului.
Era anul
489 î.Hr., Anul care a consemnat mojicia și perfidia politicienilor
atenieni ai acelor vremuri, consternând Aura Eroilor și lumea veacului de
atunci.
Cel
mai strălucit dintre marathonomahi – Miltiades cel Tânăr a primit pe lângă
Aureola de Erou și neprețuita Aură de Martir.
În schimb Atena, respectiv cetățenii de vază
ai veacului V î.Hr., s-au acoperit multă vreme de o mare și grea rușine, care
pare că au transmis-o urmașilor lor, un mare șir de secole...
DE-AȘ
FI ACUMA REGE…
„De-aș fi acuma rege/ Și soare-ntre eroi,/
Mi-aș azvârli coroana/ Și sceptrul în noroi.// Și glorioasa spadă/ Ce fulgeră
scântei,/ Cu drag mi-aș preschimba-o/ Într-un duios condei.// Iar din averi
ți-aș face/ O barcă de argint,/ Să părăsim mulțimea/ În care – toate mint!” (Aron Cotruș,
Versuri, Ed. Minerva, București-1985)
Articol dedicat
bunului meu colaborator Orădean – Maestru Cavaler de Clio, istoric și
scriitor de mare profunzime a cercetării și cunoașterii, colonel doctor Constantin Moșincat și tuturor
iubitorilor de Istorie adevărată.
Ciclul:
Eroi legendari ai Trunchiului
pelasgo-traco-geto-dac
11 Februarie 2024 + Sf. Teodora, împărăteasa
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Cavaler de clio
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu