Mircea Dorin Istrate - ȘLEFUITORII DE CUVINTE

 

 

 Mircea Dorin Istrate

Poezii pentru sâmbăta seara

ȘLEFUITORII DE CUVINTE

 

 

~*~

 

NEMURITĂ fi-va-n fila cea de carte

Limba dulce-a Bunii, dusă mai departe,

Ca s-o știe încă fii și nepoții,

Chiar de cei de-acuma, fi-vor duși cu toții.

 

Fiindcă limba noastră, VECHE, strămoșească

Ce-i de-un neam cu mine-n glia românească,

Au vorbit-o BACII, cei cu stâne-n dealuri

Pe-această vatră-n felurit GRAIURI,

Când în buza serii, cu a lor băciță

ȘLEFUIAU cuvântul cel din ,,MIORIȚĂ,,

Ca să lașe lumii bob MĂRGĂRITAR

De cum ei avut-au din cerescuri HAR,

Facă-mi din cuvinte versuri de BALADĂ

De cum ei viieții, îmi erau PLĂMADĂ.

*

Tot așa, la ARGEȘ, râu cu apă rece,

Nouă meșteri mari, cu MANOLE zece,

Au ‘nălțat de fală, mare MĂNĂSTIRE

Fie-mi peste vremuri loc de POMENIRE,

Aducând ca JERTFĂ pentru-a lor lucrare

SOȚIOARĂ dragă înspre îmbunare,

Cerului ce vrut-a ca-n acela loc,

Fie-mi pentru țară, SEMNU-I de noroc. 

 

**

Uite-așa în vreme, limba BĂTRÂNEASCĂ

Fost-a MĂRGĂRITUL celui ce-o vorbească,

FAGURE de miere, blândă, curgătoare,  

Și la întristare, leac, VINDECĂTOARE.

De-asta cât pe lume încă mai trăim,

Noi, ce-o știm mai încă, hai să o vorbim,

Să ne știe dânsa că SUNTEM ai țării,

FII din neamul cela, care-ntinsul zării

Fostu-mi-a odată pe-un picior de plai,

Și-au VORBIT cea limbă, pe-o gură de rai.

 

 

 

 

ÎNEGURATE  TIMPURI

 

Oare cum în aste vremuri, ai putea cumva a scrie

Versuri mari, îmbucurate, despre dulcea cea iubire?

Despre vise-naripate ce te-nalță spre ceresc?

Despre ce-i pe-acolo încă, să șimți aripi cum îți cresc,

Cărărind prin nesfârșituri ce se-ntind prin infinit,

Ori mergând ‘napoi în timpuri, ce de-acuma au pierit?

Fiindcă azi, în astă vreme, lumea e în frîmântare,

În războaie sângeroase, cu jelit și lăcrimare,

În negria ceea teamă, ce pe toți ne bagă-n boală

Și ne-ntunecă visarea, cu cel gând de neagră smoală.

 

Noi făcut-am aste timpuri, noi cu-a noastre vechi păcate,

Doritori de-averi, putere, de măriri încoronate,

De plăceri ce întinează, visul, fapta și trăirea

De atâtea noi păcate, întinându-ne gândirea,

Ce la urmă adunate sunt clipite ce-s pierdute

Din cea viață ce ni-i dată, ‘nălțătoare în virtute.

*

De-asta astăzi ei, poeții, scriu poeme mohorâte,

Sumbre, reci, întunecate,fără vlagă și urâte,

Prea puțin te poți desprinde de viața curgătoare

Ca din ruginia vreme, tu să faci frumoasă floare.

 

 

 

NEMILOASĂ SOARTĂ

 

În satul meu cu ulițe-nierbate,

Amirosind a nalbelor parfum,

Vecia-mi doarme timpuri depănate

Sub un alun, la margine de drum,

Acolo-n glodul tinei desfundate,

Și-n colbul cald al verii, jar și scrum.

 

În satul meu i-o liniște deplină

Că el îmi e de-acum tot mai rărit,

Din zori de zi și până-n seri, la cină,

N-auzi tu larmă-n el, că-i pustiit

De bucurii ce n-or mai fi să vină,

Ce-n amintiri uitate, s-au topit.

 

În satul meu bătrâni-s betejiți,

Smeriți, cuminți și-n toate iertători,

Iar tineri nu-s, că toți îmi sunt robiți

Prin alte țări, la alți stăpâni datori,

O, vai de ei! Sărmani și necăjiți,

Adunători de bani, cu greu munciți.

 

În satul meu nu-s hoți, bețivi, nici stâni,

Nici popi slujind la sfintele altare,

Pe zi mi se mănâncă două pâini

Și blidul de colivă la cel care,

S-o hodini-n vecii, pe Coasta Mare,

Să fie lut de străchini și ulcioare.

*

Mai e puțin și satul meu îmi piere

În lacrima acestor trăitori,

Ce-s ultimi în lunga lor durere,

Știind că mâine fi-vor mergători,

Spre cerul unde Tu, cu a ta vrere

Mi-i veșnici de-apururi, într-un dor.

**

De ei aici rămâne-o doat un nume,

Ce mi s-o pierde-n scurta amintire,

A unui vis ce-a fost sfântă minune,

Cu-n unui sat ce a trăit în fericire,

O clipă de istorie târzie,

Pe un picior de plai, de Romanie,

Ce mai nicicând n-o fi să îmi mai fie.

 

 

 

ROSTUL POETULUI ÎN LUME

 

Domnul își alege INSUL ce va fi poet cu har,

LOCUL lui cel de născare ce primitu-l-a ca dar,

Cela cât trăi-va-n lume, îi va fi mereu ACASĂ,

De-NTURNAT, când DORUL gliei tot îl cheamă și nu-l lasă,

Ca în veci să nu își UITE cum miroase sfânta-i humă,

Cum la Domnul se tot ROAGĂ pentru el, mama-i bătrână,

GUSTUL apei cristaline de la ȘIPOTUL din deal,

ȚINTIRIMUL ce-i păstrează veșnicitul în Ardeal,

STÂNA ce-i de-odat cu veacul colo sus, în Continit,

VIA atărnând pe Coastă, MUSTUL toamnei îndulcit,

Cea BISERICĂ bătrână unde el s-a botezat

Și pe POPA, vrednicitul, ce la Domnul mi-i plecat,

Și-apoi VALEA lui umbroasă, cea cu mură neagră coaptă,

TÂRNAVA cea lenevoasă, valul ce se-ngână-n șoaptă,

CRÂNGUL plin de viorele și cea tânără CODANĂ

Ce cu ochii îl VRĂJIT-a, deschizându-i dulcea rană

A IUBIRII-nbobocite cu a ei infiorare,

COLILIA și FRĂGUȚA ce cules-a pe cărare,

IARBA proaspătă cosită, FÂNUL adunat în șură

Când pe el dormit-a noaptea, unde VISUL mi te fură,

Mirosind a Rai cu ingeri din sălaș dumnezeiesc,

Unde el, nimicul lumii, veșnici-va în ceresc.

*

Dacă peste astea toate PICURA-va lăcrimare,

PĂCĂTOSUL lui cel suflet va primi sfânta iertare,

Iar de încă-n POEZIE, cea trăire o va pune

În CUVINTE-nfiorate, l-o ierta, întreaga lume.

**

Așadară, cât trăi-ve-ți orișiunde-n astă lume

Locul cela de născare, cu-ale sale cele bune,

V-o CHEMA mereu ACASĂ în bătrânul vostru sat,

Să nu UITE al vostru suflet, ce în urmă a lăsat,

ÎNSFINȚITUL loc din care, tu odată, mi-ai plecat,

Să fii DOMN în altă lume, înrobit la alți stăpâni

Și-ai LĂSAT sfânta-ți țărână, pe îmbătrânite mâini.

 

 

 

GÂNDUL NOSTRU

 

Voi, care-mi urmați LUMINA din adâncurile lumii,

Până unde ea-mi ajunge, ici, pe pământescul HUMII,

Voi, ce-n boaba MINȚII voastre colindați prin infinit,

Să-mi aflați de când mijita VIAȚA-n cela nesfârșit,

Și cât încă universuri îmi ÎNCAP într-un atom,

Voi îmi știți că toate astea, Domnul le-a SĂDIT în voi?

 

Că atunci, când OCHII voștri îndreptați din ăst lumesc

Spre nemărginimea lumii, ce-i ACOLO, în ceresc,

Să-mi VISAȚI cum vă plimba-veți printre lumi ce-s în născare

Din GENUNI cu moartea-n ele, înspre-a VIEȚII arătare,

Și cum CĂRĂRI-veți încă prin cotloane de ceresc,

Până în afundul LUMII, unde toate se-ncâlcesc,

 

Voi îștiți că-n BOBUL minții e a lumii infinit,

Și pe-acolo GÂNDUL nostru cată lumi la nesfârșit,

Și cu el străbatem lumea care n-are maluri, țărmuri,

BĂNUIND doar ce-i pe acolo, di-nceputul celor vremuri?

 

 

 

MOȘ RUGINĂ

 

Bătrâne, lumea ta se DUCE-ncet cu-ncetul,

În urma ta se PUSTIEȘTE totul,

Ți se RĂRESC acei ce i-ai știut,

Prieteni VECHI pe care i-ai avut,

Mai toți cumva de-același LEAT cu tine,

Ce mi-s sub CRUCI, c-așa mi se cuvine

Să-și DOARMĂ lungul somn în veșnicit,

În vechiul ȚINTIRIM, ce i-a primit.

 

În astă lume Domnul te-a UITAT

De mi-ai ajus MUMIE,-mbălsămat,

ÎNCURCĂ-lume, mers târșit, greoi,

Uituc, NEPRICEPUT la timpuri noi,

O GRIJĂ-n plus la fii și la nepoți,

De nu mai ȘTII cu ei cum să te mai porți,

Ai VREA te ducă Domnul la ceresc,

Că nici un ROST nu ai în ăst lumesc.

*

Ei nu PRICEP, că tu ești PURTĂTOR

De vechi ISTORII care-ncet îmi mor,

De LIMBA ce-a frumoas, bătrânescă,

De cea CREDINȚĂ ce-i Dumnezeiască,

De DATINI și OBICEIURI învechite,

De vechi CÂNTĂRI din vremea di-nnainte,

Bătrâne STRAIE, DOINE și COLINDE,

Le-NGÂNE iarna cei pruncuți în tinde,

LEGENDE învechite și POVEȘTI

Cu FEȚI-frumoși și fețe-mpărătești,

Și COSÂNZENE rupte ca din soare,

Cu CAI înaripați și VRĂJITOARE,

AVERI de suflet încă moștenite

Ce-s de la moși-strămoșii tăi primite

Lăsate ție-n DAR cu limbă grea de morte

Ca-n RÂND și tu, le lasă mai departe.

**

Așa că până Domnul o să VREA,

Mai stai prin LUMEA asta, bună-rea,

Să-ți împlinești MENIREA ce ți-e dată,

Și-abia apoi te DU, în lumea ceialaltă.

***

Tu MOȘ-RUGINĂ, n-ai pereche-n lume,

Ești INS din lanțul celor fără nume

Ce duci TRECUTUL NOSTRU mai departe,

Să fei FILĂ din măreața carte

Ce e HRISOVUL ăstui neam străbun

Ce-a fost cânva un ÎNCEPUT de drum

La MERSUL nostru prin această lume,

Cu toate-a SALE rele ori mai bune,

Din care-n veac de veac am ÎNVĂȚAT

Aici să STĂM, furtuni de înfruntat,

Ca la SFÂRȘITUL cela ce-o veni

Pământul ăsta noi l-om MOȘTENI.

 

 

 

ECCE HOMO !

 

Câtă dragoste și ură, cât smerit și câtă fală,

Sunt cuprinse câte toate, în cuvântul omenesc,

Adevăr și vrednicie, răutate și spoială

Stau în gândul tuturora din întinsul cel lumesc.

 

Sfinți și ingeri, draci și Iude sunt în noi, în fiecare,

Bine-ascunse, tăinuite într-o țandără de gând,

Și-n cuvinte drăgăstoase, dar și-n cele grele-amare,

Ce din noi răzbat adesea în alint, dar și-njurând.

 

Ăsta-i omul ! cu de toate ale sale bune, rele,

Învățate într-o viață de necaz și fericire,

În atâtea zile care-s nenoroc, minciuni, belele,

Dar și-n clipe îndulcite, de curat și de iubire.

*

De avem în noi credința, vom fi buni și iertători,

Ei, atunci întreaga lume va trăi în bucurie,

Dacă nu, vom fi în vrajbă, neam cu neam, răzvrătitori

În războaie nesfârșite, în necaz și-n sărăcie.

**

Așadară, voi alegeți cum vă faceți viața voastră,

Și a lumi-n care încă noi cu toții viețuim,

Bună-n toate și frumoasă, lucitoare ca o astră,

Sau în ură și războaie, viața toată o să fim.

 

 

 

 TIMPURILE DE-ALTĂ DATĂ

 

Unde-s zăpezile ce-o dată

Ne troieneau străbuna vatră

În albul lor de puritate

Ce-nvăluiau pierdute sate.

 

Și unde-s ceia prichindei

Cu glas curat de îngerei

Ce colindau la Moș Ajun

Colinzi rămase din străbun

Ce clipa iernii-o-nfioarau

Jur-împrejur când colindau,

Și ne storceau o lăcrimare

Ne spuie taina ceea mare

A Maicii noastre ce-a născut

Iisusul ce ne fi-va scut

La mult prea multele păcate

În viața noastră adunate.

*

E liniște acum pe sat,

Ca într-un vis prea întristat,

Că nu-s ccopii nici de-o colindă

Să-mi cânte-acolo-n vechea tindă,

Iar cei bătrâni s-au tot rărit

Că mulți, prea mulți îs la-nvechit

Pe Coastă-n deal în țintirim,

Și nu-s mai timpuri să-i jelim

Că vremuri grele ne apasă

Și-apoi de ei, cui îi mai pasă

Că-n nenoroc trăim de-acum

Clipita vieții, ce ni-i drum.

 

       

 

ÎN CĂUȘUL UNUI VIS

          Motto

 Sub patrafir de stele-n noapte

Se-nșiră mincinoase șoapte,

În visul care vă momește

Cu încâlcita lui poveste

 

Ca o ceață înserarea îmi coboară peste dealuri,

Și în cale, ce cuprinde, îmi înghite-n a ei valuri,

Ca s-aștearnă peste lume liniște, odihnă, pace

Și clipita-i de visare ce îmi face și desface

Lumi ce-s prăvălite-n haos, ori se-ncheagă-ntr-un eres,

Nebunii ce nu au noimă în a minții înțeles.

 

Când, sub patrafir de stele luna trece-n legănare

Din apus spre răsăritul zilei ce se vrea-n urcare,

Dintr-o țandără de minte, din ascunsul unui gând

Iasă cioburi de-amintire, lenevoase, rând pe rând,

Ce ne îndulcesc clipita somnului din miez de noapte,

Cu ce-a fost cândva, odată, viață numai miere-lapte.

 

Și atunci, din vremi trecute se deșiră amintiri

De pe-a timpului cărare, cu tristeți și cu iubiri,

Cu clipite-nlăcrimate de nevoi și bucurie,

Cu ce-a fost atunci odată, cu ce-am vrut cumva să fie,

Cu osânda sorți-n spate, cu speranțe ne-mplinite,

Cu noroc de partea noastră de la cerurile sfinte.

 

Până-n zori, așa se trece visul deșirat în noapte,

Cu frânturi de adevăruri, cu iluzii vagi și sparte,

Vălmășag fără o noimă, încâlciri fără vre-un sens,

Clipă searbădă și goală, ce-o trăim fugar, intens,

Ce ne tulbură simțirea cu broboade de sudori,

Ori cu bucurie-n lacrimi, ce ne urcă pân’ la nori.

*

Și-apoi visul e cărarea ce ne duce înapoi

În cel timp al tinereții ce-l dorim doar pentru noi,

Să ne fie, de s-o poate, clipă lungă de trăire

De la naștere la moarte, în a noastră viețuire,

Restul, fie-n veci uitare, apă scursă-ntr-un pustiu,

Despre care-a-ți vrea a zici, c-are gust mâlos, sălciu.

**

Când, sub patrafir de stele, visul nostru se deșiră

În a nopții moliciune ce pe toți ne celuiră,

Ne trăim întinsul nopții în căușul unui vis

Ce-i o clipă mincinoasă de tristeți și paradis,

Cioburi din a noastră viață spartă toată în bucăți,

Lacrimi, râsete, speranțe, bucurii și răutăți.

***

Astfel trece timpul nopții, parte din a noastră viață,

Scurtă clipă din vecie, cu sclipiri în deasa-i ceață,

Nu vă-ncredeți în ce dânsa vă momește al vost’ gând,

Ea-i nălucă trecătoare, ce revine rând la rând,

Căci suntem în altă vreme, ce nu are înțeles,

Timp în care a ta minte, n-are sens și nici de-ales.

 

 

 

SAT  CELEST

 

Am  sat celest, cu luna-n deal,

Lămpaş la streaşînă de casă.

În noaptea care-şi  cată  mal

Pe Coastă sus, la iarbă deasă .

 

Se naşte-ntruna nesfârşitul

Din şipotul cu apă rece,

Iar drumul țării-i înfinitul,

De-o palmă lat, cu-n pas l-oi trece.

 

Cea seară-şi face cuib de vise

În nuc bătrân, uitat în vie,

Ca dimineţile prelinse

De-aici trezite să renvie.

 

Şi-n liniştea patriarhală,

În greu miros de prună coaptă,

Viaţa şi moartea, în urzeală

Se-mbucă, îngânate-n şoaptă .

**

Curând cea pace o să cadă

Pe satul meu secat de lume,

Uitarea facă-și largi hotare

Peste ce-a fost odat’, miniune.

 

 

 

ÎNEGURATE TIMPURI

 

Vremile ne vin de-avama peste noi și peste lume,

Cu nevoi și cu necazuri, cu mult rău, puține bune,

Cu înevoiri și boală, toate-n TEAMĂ-mpreunate,

Și cu zvonuri de nici unde, toate-s NEGRE-ntunecate.

 

Te ÎNCHIZI de-acum în TINE și îmi stai mai mult în casă,

De ce e de-acum pe-afară de o vreme nici că-ți pasă,

UIȚI de neamuri și de prieteni și în RUGI la cer te-nchini

Să te apere de toate, chiar de bunii tăi vecini.

 

Astăzi DRUMUL vieții tale îți miroase a ȘENILĂ,

De cum parcă lumea toată e nebună și SENILĂ,

Și de spui ce tu GÂNDIT-ai de o bună vreme-ncoace

Cineva, nici bănui cine, vorba încă mi ți-o-NTOARCE.

 

Și apoi parcă de-o vreme, lumea toată te-a UITAT,

Chiar de URMA vieții tale doar cu BUNE-ai presărat,

Îmi vei fi, ca toți ca tine, un NIMIC fără valoare,

Umbra unor timpuri care, mi-s PIERDUTE pe cărare.

 

Tu nu simți că de o vreme îmi miroase-a PRIMĂVARĂ?

Că cea ZIUĂ se lungește, c-aburită-i huma iară,

Și că viața adormită din cel somn mi se TREZEȘTE,

Și ceva parcă se schimbă din-ntristata ce-a poveste?

 

***

Lasă-mi Doamne strâmtul Rai, de aici , din pământesc.,

Tu, îl ai pe nesfârșitul, ce-i al Tău, din cel ceresc.

Lasă-mi Doamne astă viață cu atâtea mestecate,

Tu îmi ai a Ta vecie,fericit să fii în toate,

Vină numai primăvara cu a ei înfiorare

Și-ai să vezi cum lumea toată,

 Într-o zi îmi e în schimbare.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

***

                                                                      &&&