În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României

Punctul de vedere al prof. dr. Maria-Luminita Rollé – Universitatea din Edinburgh,  Academic Scientist, Renown Specialist  in European History

                   În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã.

                 In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale lui George Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV !

                 Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, in satul Tãrtãria, pe râul Somes, în judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) si au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Desi românii stiau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc si nu apare în manualele de istorie.

                  Ce ne spun specialistii din România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã , Bucuresti) de cãtre un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlassa a descoperit Tãblitele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul întrebãrii într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia.»

                       Dar Dl. Bãrbulescu nu-si aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 î.e.n. ? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celtii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei ?   Si cã tracii ocupau tot teritoriul intre Muntii Ural si Tatra de la est la vest si de la Marea Balticã la Dunãre si Marea Neagrã de la nord la sud ?

                    De asemenea, si în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atentia asupra altui “detaliu” primordial, si anume cã limba traco-dacicã este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) si cã, în consecintã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, desi din aceeasi familie, existã istoric înaintea latinei, deci este o limbã proto-latinã.

                  Latina se formeazã din etruscã si greacã, care, desi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspîndit în lumea mediteranã a epocii. În plus, estruscii ei însisi erau o bransã a celtilor, coborâti în sudul Alpilor în jur de 1200 î.e.n. La rîndul lor, celtii erau o bransã a tracilor care migrau spre vestul Europei, si erau numiti ca atare, adicã traco-iliri pânã în secolul VI î.e.n., când se deplaseazã din Noricum ( Austria ) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveti.

                     Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si însãsi existenta poporului român dau de gândit. Cine schimbã si interpreteazã istoria României?
                      În mozaicul de limbi si popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelasi teritoriu, si o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã si nici nu putea fi când strãmosii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar si a bulgarilor (care nãvãlesc în România si în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii în secolul VI), a turcilor si a finlandezilor din zilele noastre.    Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma si Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul IX, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea datã de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).

                     Poporul si limba dacã sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, si de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat daca imediat, dar în sase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “techini”. Si tot în aur se plãtesc în ziua de astãzi anumite interese în România, dupã ce tezaurul national de 80 tone-aur a fost vîndut la licitatie în Zürich si cumpãrat de Banca Angliei.
               

   Cele 14, nu care romane ci milioane de români din afara României înteleg si simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane “Muntii nostri aur poartã, Noi cersim din poartã-n poartã!”

                    În aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã si-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizantul devine capitala Imperiului Roman. Desi se studiazã istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elvetian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici mãcar Ana Comnena !

                          Nimeni nu cunoaste aici cultura si civilizatia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putin istoria si traditia românã. Faptul, esential, cã analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã este si mai necunoscut. Academiile “pãgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmã universitãtile au început sã aparã în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai cãlugãrii si clericii stiau carte, se îmbogãteau prin exproprierea de pãmânturi în favoarea mânãstirilor, si luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul XI, când ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia , cade sub puterea Romei Papale.

                       Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la Florenta, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.

                     Între timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (de exemplu la Putna), care nu numai cã îsi pãstreazã autonomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -, dar voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplu la Muntele Athos).

                      În Occident, o scurtã istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã la Lisabona si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992).

                    În timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.

                  În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Si reprezentantii României peste hotare ? Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.*

                    În 1996, când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?

sil

NĂSCUT PENTRU A FI TRĂDAT - Din istorie, istorie ce este încă ascunsă! De ce și de cine?

Din istorie, istorie ce este încă ascunsă! De ce și de cine? 

NĂSCUT PENTRU A FI TRĂDAT

 de Marin Neacsu

Unii oameni se nasc pentru a fi trădători. Trădează din fragedă pruncie, apoi fac din trădare un mod de viaţă, o meserie şi îşi construiesc averi de pe urma trădării. Ba mai mult, capătă şi stele de pe urma trădării. Apoi ajung vicepremieri după ce trădează iarăşi. După fiecare trădare a căpătat câte ceva şi dacă îl întrebi cum şi-a câştigat stelele dă din umerii înstelaţi şi te pune să îl întrebi pe cel care l-a avansat. Nu mai spun cine e persoana, abia am mâncat şi nu vreau să schimb tastatura.
Alţii aflaţi exact la capătul celălalt al standardelor, născuţi să se acopere de glorie, să îşi asume riscuri, să îşi rişte viaţa şi să se sacrifice în numele onoarei şi a demnităţii, au avut toată cariera parte numai de trădări ale altora la adresa lor. Dacă îi urmărim cariera şi soarta nu se poate să nu sesizăm că omul care nu a ştiut ce e aia trădare, a pierdut totul din cauza ei. Şi pentru ca nici odihna să nu îi fie liniştită, este trădat şi după moarte.

Mareşalul. 

Oricine a trăit şi a citit cât de cât istoria ştie că România a avut 5 mareşali onorifici şi unul singur activ, inconfundabil , care îşi merită cu prisosinţă acest nume. I se poate spune UNICUL, pentru că rar se poate găsi atâta onoare, simț al datoriei, corectitudine, patriotism, putere de muncă, loialitate, dragoste faţă de ţară, devotament şi spirit de sacrificiu ca în cazul veşnic trădatului ION ANTONESCU.

1. Când în vara lui 1919 după campania de eliberare a Transilvaniei l-a decorat cu „Crucea Mihai Viteazu” nu orice Cruce ci chiar cea pe care o avea pe pieptul său, Regele Ferdinand spunea: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război. Ai fost nedreptăţit până acuma nerecunoscându-ţi-se aceste merite în mod public. Pentru a repara această nedreptate, uite, îţi confer ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a dându-ţi chiar decoraţia mea!”Când vorbea de nedreptate, Ferdinand se referea la cele 6 luni cât Antonescu fusese mazilit de la direcţia Operaţii a Marelui Cartier General , la cererea germanilor pe care îi învinsese în operaţiile din Moldova. Asta fusese prima trădare pe care o suferea Antonescu din partea celor care ar fi trebuit să îi facă statuie cât se afla încă în viaţă. Şi era abia Locotenent colonel.

2. În 4 Septembrie 1940, Regele Carol al II-lea după ce şefii partidelor istorice Brătianu şi Maniu refuzaseră să conducă ţara speriaţi de situaţia gravă în care ajunsese, îl cheamă pe Antonescu din exilul unde fusese trimis la Bistriţa pentru sfidare la adresa Elenei Lupescu şi îi spune:” Antonescu, îţi dau conducerea ţării pe mână. În nimeni altul nu am încredere decât în tine. Nu poţi refuza deoarece tu eşti un patriot.” Interesante cuvinte adresate de Rege celui pe care şi el îl trădase luându-i comanda Armatei după ce fusese comandant al Şcolii Superioare de Război, actuala Universitate de Naţională de Apărare . A doua trădare.

3. Când a luat conducerea ţării Antonescu şi-a fixat nişte obiective pentru scoaterea ţării din criză. Pe măsură ce le îndeplinea îi contactă pe cei doi mari oameni politici care refuzaseră preluarea ţării, oferindu-le conducerea ţării. Aşa s-a întâmplat şi după înfrângerea Rebeliunii Legionare când le-a oferit celor doi puterea. I s-a părut un moment potrivit, considerând că misiunea lui s-a terminat. De fiecare dată a fost refuzat. Apoi deja din 1941, după angajarea trupelor pe frontul de pe Don Antonescu spunând suitei sale:„Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu îl pierdem pe al nostru” a început să caute soluţii pentru scoaterea ţării din coaliţia cu Germania. Mai târziu deja a făcut paşi în acest sens. Asta însă nu trebuie considerată o trădare din partea sa. Încă din primele discuţii cu Hitler, Mareşalul îi spusese: „merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes…” Interesul lui a fost reîntregirea neamului. A DUS TRATATIVE ATÂT CU Ruşii cât şi cu aliaţii pentru scoaterea României din război dând totodată liber opoziţiei să facă acelaşi lucru, acceptând în înţelepciunea şi patriotismul său ideea că poate opoziţia are mai multe şanse. Când siguranţa îi raportează că în casele lui Brătianu şi Maniu se află staţii de radio, Antonescu spune pune rezoluţia: „să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să fie gata de a prelua şi a aduce la bun sfârşit!” Se mai îndoieşte cineva de nobleţea gândurilor sale şi clarviziunea actului politic, patriotismul şi spiritul de sacrificiu? Din aceste cuvinte au de învăţat şi actualii conducători aşezaţi la conducerea ţării, cei care vor fiecare să conducă autocrat fără a avea însă nici priceperea, nici bunul simţ, nici gândurile Mareşalului, ba sunt exact opusul lui. Când este interpelat de Hitler cu privire la activităţile diplomaţiei româneşti din 1943 de apropiere de forţele Antantei, Antonescu nici nu se ascunde, nici nu minte, nici nu dă vina pe altcineva, ci răspunde direct:” Cunosc mein Führer activitatea întreprinsă de ministerul meu de externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse punţi de înţelegere către adversar în cazul în care situaţia generală ar cere-o.”Ei bine, onoarea şi principiile au făcut din el un abonat la trădare. Opoziţia nu a jucat fair play, l-a sabotat în permanenţă şi în toate discuţiile purtate cu aliaţii l-au prezentat drept omul lui Hitler, marioneta lui, omul de paie, satrapul, omul cu care nu te poţi înţelege, tocmai pentru a-i micşora sau anula şansele de a ajunge la înţelegere cu aliaţii, oferindu-l pe el drept trofeu. Au pus mai sus propriile interesele, invidia şi orgoliul personal decât adevărul şi interesul naţional. A treia trădare.

4. În încercările sale de a scoate ţara din coaliţia cu Germania, Antonescu a încercat toate uşile. Fidel educaţiei sale dar şi convingerilor progresiste, a încercat iniţial cu Apusul fără a neglija însă realitatea puterii şi intereselor ruseşti mult mai aproape de România. A informat pe toţi şi a cerut acordul unui armistiţiu separat cu Rusia pentru a putea apoi lupta împotriva nemţilor şi a înainta spre apus cot la cot. Dintre toţi cei cu care a dus tratative, cel mai înverşunat acestui plan a fost Roosvelt care nu voia ca ruşii să ajungă înaintea lor la Berlin din motive atât de orgoliu cât şi de a pune mâna pe secretele, armele, tehnologia şi oamenii de ştiinţă germani. Aşa că au tergiversat cât au putut aceste discuţii, nu au dat undă verde încheierii unui armistiţiu cu ruşii care ar fi scurtat războiul cu mai mult de un an şi ar fi dus şi la evitarea pierderilor a sute de mii de victime că să nu mai spun de evitarea distrugerii Hiroshimei. Numai că SUA avea alte interese, puţin diferite de ale lui Antonescu, aşa că au împiedicat cât au putut înţelegerea dintre Antonescu şi ruşi, iar Antonescu fidel convingerilor sale, fair play-ului şi încrederii în valorile occidentale, nu a forţat nota. A patra trădare.

5. De fapt până şi ruşii, adversarii cei mai mari ai lui Antonescu, îi recunoşteau valoarea. Când în 1943 s-au declanşat negocierile de la Stockholm dintre mareşal şi ruşi, opoziţia încerca să ea să să ajungă la o înţelegere. Ruşii le-au răspuns: „Moscova preferă să trateze încheierea armistiţiului cu guvernul Mareşalului Antonescu, singura forţă politică care poate garanta bună desfăşurare a tratativelor” Şi asta o spuneau ruşii în condiţiile în care cererile lui Antonescu erau mult mai pretenţioase şi mai dezavantajoase pentru Ruşi, dar pe ei nu îi interesa ce promiteau sau cereau unii sau alţii ci cât de credibili erau. De aceea au preferat un duşman corect, unui prieten mincinos. De fapt Ruşii l-ar fi preferat pe Antonescu chiar şi înaintea prietenilor comunişti ai lui Bodnăraş. Când Pătrăşcanu s-a dus să semneze armistiţiul pe 12 Septembrie 1944, întrebând de ce condiţiile impuse lor erau mai grele decât cele convenite iniţial cu Antonescu Molotov răspunde direct:”Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Acest răspuns l-au primit fraţii comunişti trimişi de REGELE MIHAI. Orice alt comentariu este de prisos. Numai că din nou Antonescu a fost trădat pentru a nu putea fi el cel care să semneze armistiţiul. Dacă în politicieni nu avea încredere prea mare dar îi acceptă ca pe o prezenţă necesară şi firească, Mareşalului avea încredere aproape oarbă în militari. Nu putea concepe că un militar să trădeze sau să îl trădeze pe el, cel care nu cunoştea trădarea decât când o simţea pe propria piele, dar nici atunci nu voia să o vadă. De fapt încrederea oarbă pe care o avea în armată şi corpul de cadre, a exprimat-o clar într-o discuţie avută cu Guderian după atentatul din vara lui 1944 împotriva lui Hitler : “la noi în armată ar fi de neconceput o asemenea acţiune infamă. Eu pot dormi liniştit cu capul pe genunchii generalilor mei”. Iluzie deşartă. O parte din generalii lui i-au pierdut capul așa cum şi al lui Mihai Viteazu căzuse tot pe genunchii unor generali. La începutul verii 1944 serviciul secret îi raportase unele activităţi suspecte şi fluctuaţii de persoane la palat, atât ziua cât şi noaptea. Mareşalul a dat ordin să se urmărească şi să fie informat. După ceva timp, este informat de şeful serviciului că la palat se pune la cale o acţiune secretă
– Bine, dar în capul lor cine este – întreabă Antonescu
– Domnul general Sănătescu – i se răspunde.
– Dacă este el, în capul lor, nu poate fi nimic serios. În orice caz, urmăriţi şi ţineţi-mă la curent.
Serviciile secrete au urmărit, dar nu au mai raportat. Întraseră şi ele în joc.    

 A cincea trădare.

6. Frontul din Moldova era un front bine apărat şi Ruşilor le-ar fi trebuit încă mult timp pentru a-l trece. Antonescu, care luptase şi în primul război pe frontal moldovean apărând aceleaşi obiective şi puncte strategice, era conştient de puterea liniei de apărare. Ştia că ruşii nu pot trece pe acolo atâta vreme cât armata va lupta, deci nu îşi făcea probleme că ar intra ruşii în ţară şi l-ar lua prin surprindere. Ceea ce nu ştia el era că se vor găsi trădători în cadrul armatei care vor face alte jocuri şi vor ceda frontul. Nu s-a prea vorbit pe nicăieri despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţa, săvârşită în strânsa legătură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist. Preşedinte (Băsescu..n.hgd) când a vorbit despre trădarea lui Mihai, la asta s-a referit, numai că nu a explicat în ce constă trădarea. Responsabili de acest act sunt Casa Regală, Generalul Sănătescu, Generalul Aldea, comuniştii lui Bodnăraş şi Pătrăşcanu şi cei menţionaţi mai sus. Ei au cedat frontul şi au dat posibilitatea armatelor ruseşti să intre în Moldova şi apoi în ţară. Asta în condiţiile în care pe de o parte discuţiile lui Antonescu pentru încheierea unui armistiţiu cu ruşii erau nu numai avansate ci aproape de finalizare, pentru că în numai trei zile soseşte acordul ruşilor, pe de altă parte, trupele ruseşti au intrat în ţară ca inamici, nu ca aliaţi cum ar fi intrat dacă se semna armistiţiul şi astfel s-ar fi evitat prizonieratul a sute de mii de ostaşi români. A şasea trădare.

7. După cum se ştie, la 23 August 1944 Antonescu a fost chemat la Palat de rege. Ceea ce nu se ştie este că el aştepta să meargă la palat dar nu înainte de a primi răspunsul de la Stockholm unde se negocia armistiţiul cu ruşii. Ceea ce iarăşi nu se ştie este că răspunsul venise, era favorabil, numai că nu îi mai fusese înmânat lui, ci regelui iar acesta nu i l-a arătat şi nici nu a pomenit de el în întâlnirea pe care au avut-o, deşi practic  rezolva problema ieşirii din război în condiţii mult mai avantajoase pentru România. Numai că regele nu voia că meritul să îi revină lui Antonescu, voia să fie el cel care “a salvat ţara”. S-a văzut cum a salvat-o. De fapt intenţiile şi gândurile sale au fost clar exprimate de însuşi Mihai, într-o discuţie cu G Brătianu: „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc” . A şaptea trădare. Şi la această trădare s-a referit Băsescu, nu îl simpatizez dar dacă are dreptate, are dreptate.

8. Dar Mareşalul nu a fost trădat numai în ţară ci şi în afară, de proprii săi miniştri. Trimis la Stockholm pentru negocierile cu ruşii, Gheorghe Duca se lăuda la bătrâneţe cu misiunea pe care i-a dat-o regale de a sabota negocierile lui Antonescu. A opta trădare.

9. Chemat la palat, Mareşalul este convins că acolo va discuta ieşirea din războiul împotriva Aliaţilor şi era bucuros şi convins că vor ajunge la aceeaşi concluzie pentru că normal ar fi trebuit să aibă aceleaşi interese. Pe când se urca în maşina ce urma să îl ducă la palat, colonelul Davidescu vine la el şi îi spune suficient de tare, să audă şi alţii de lângă ei: 

-“Domnule Mareşal, nu găsiţi că garda care vă însoţeşte (doi ofiţeri de jandarmi şi 6 subofiţeri în două turisme) este insuficientă? Vă rog să ordonaţi să trimit întăriri.”

 – “Nu e nevoie, Davidescule- răspunde Mareşalul plin de încredere – E de ajuns şi aşa, doar merg la Casa Regală.” 

Asta arată atât credinţa lui că Regele urmăreşte binele ţării şi deci nu are de ce se teme atâta vreme cât sunt de aceeaşi parte a baricadei, cât şi respectul pentru Casa Regală pe care nu o vedea capabilă de trădare ca instituţie. Din păcate s-a înşelat. A noua trădare.

10. Despre momentul arestării sale se mai ştie câte ceva. Fie din manualele de istorie fabricate de comuniştii care se lăudau că au scăpat ţara de dictatura lui Antonescu, fie din filmul recent decedatului Sergiu Nicolaescu. Ceea ce nu se ştie este că totuşi I se promisese că nu va fi predat ruşilor dar a fost trimis la “reciclare un an şi jumătate”. A 10-a trădare. Pentru cei care îl învinuiesc că a pus ţara la cheremul lui Hitler, amintesc două lucruri: primul este declaraţia făcută de Antonescu chiar înainte de a prelua funcţia de şef al statului, când era în discuţie doar idea colaborării cu nemţii “Generalul Antonescu nu poate semna nici o politică în alb privind bogăţiile ţării. Totul se va fixa pe baza unui schimb reciproc de valori egale”. Al doilea lucru este chiar dovada faptului că s-a ţinut de cuvânt: Germania are o datorie istorică faţă de România, datorie neonorată exact de pe acea vreme ca urmare a contractelor semnate de Antonescu cu Hitler. Ei bine, paradoxul este că Antonescu a putut semna aceste hârtii de pe picior de egalitate cu Dictatorul Lumii, dar actualul guvern sau preşedinte nu poate nici măcar să pună în discuţie recuperarea datoriei, cu un cancelar care se declară prieten şi democrat. Cine este trădătorul în acest caz, cine este dictatorul?

11. La întoarcerea în ţară este judecat condamnat la moarte şi executat. Ruşii nu au făcut-o deşi le provocase pierderi imense. Au făcut-o conaţionalii săi. A 11-a trădare.

12. Ai spune că odată cu moartea sa s-a închis ciclul trădărilor, dar nu e aşa. Neamul românesc continuă seria trădărilor. După moartea sa, o perioadă era interzis să pronunţi chiar şi numele său. Apoi încet încet se mai fac concesii, se mai dă liber la documente, profesorii prin liceele şi şcolile militare fie întrebaţi de elevi fie din conştiinţă şi respect faţă de el şi de istorie mai aţâţă jarul încă nestins al conştiinţei de neam. Ceea ce nu au făcut însă comuniştii oricât de barbari au fost, au făcut cei care au venit după ei. Comuniştii l-au scos din cărţile de istorie, dar nu şi din conştiinţa neamului. I-au şters poza, dar nu au murdărit-o, l-au demitizat dar nu l-au satanizat. Ceea ce au făcut însă cei care au venit după ei la îndemnul “prietenilor” cu bani depăşeşte toate trădările de până acuma. Pentru că anti românii cu mască de Hallowen şi sticle de Coca Cola la îndemnul unor Ştruli au considerat că românii nu trebuie să aibă eroi şi noţiunea onoarei şi demnităţii trebuie să dispară din conştiinţa lor. Antonescu a fost declarat criminal de război şi condamnat pentru crime împotriva umanităţii. Iar prin ordonanţa de urgenţă nr 31 din 2002, se interzice expunerea tablourilor sau statuilor lui Antonescu, în numele “interzicerii promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii,” 

A 12-a trădare. 

Curios este că în vreme ce Antonescu este învinuit de moartea câtorva mii de evrei, în America, la mare fast şi cu mari onoruri este păstrat eroul naţional al Americii, marele general Custer, cel care a exterminat sute de mii de indieni ducând la dispariţia, DECIMAREA , EXTERMINAREA multor triburi de indieni, mulţi cu o cultură şi morală mult superioară şi Americii de azi. Cine nu cunoaşte să citească “Călătorie în Virginia a lui Yves Berger să se convingă. Cum este posibil ca un criminal, un exterminator crud şi sadic să fie declarat erou al unui stat care ne obligă pe noi să ne acoperim de noroi eroii şi să ne slăvim trădătorii care au dezertat şi trădat în favoarea lor? Ce va scrie istoria acestui neam – dacă vom mai rămâne în istoria omenirii ca neam, despre noi? Noi nu avem dreptul să ne cinstim eroii? La Universitatea Naţională de Apărare, pe holul comandanţilor sunt tablouri cu toţi comandanţii Academiei de-a lungul vremurilor. Al lui Antonescu, a fost scos de pe perete, dar durerea este că a fost scos în urma unei vizite de peste ocean. Iată ce odin a dat “criminalul Antonescu” soldaţilor săi după trecerea Prutului:“Vreau ordine! Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată care aduce cu ea ordinea şi siguranţa şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.” Faţă de el,” eroul Custer” a rămas faimos prin aplicarea principiului“un Indian bun este un Indian mort!” Astea sunt valorile care ni se bagă pe gât în numele democraţie. Ca să nu mai amintesc că nu Antonescu a aruncat bombele atomice la Hiroshima şi Nagasaki.

JIPA ROTARU/ MARIUS-ADRIAN NICOARĂ CONSTANTIN PREZAN–ION ANTONESCU în SLUJBA FĂURIRII ROMÂNIEI MARI

JIPA ROTARU/ MARIUS-ADRIAN NICOARĂ

CONSTANTIN PREZAN–ION ANTONESCU în SLUJBA FĂURIRII

ROMÂNIEI MARI

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

  

   Pentru realizarea laborioasei şi grandioasei lucrări îţi trebuie curaj, răbdare, voinţă, preţioasă trudă, osteneală binecuvântată, pregătire profesională, misiune, venerare pentru Înaintaşi, cinstire pentru Neam şi pentru Dumnezeu-Părintele ceresc al Naţiunilor binecuvântate, fiindcă elaborarea subscrisă spiritului-creştin te împodobeşte cu o vastă, rafinată, puternică şi pretenţioasă documentare.

   Nu poţi aparţine unui Neam creştin-ortodox binecuvântat de Mântuitorul Hristos, prin nume, nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor, dacă nu-i cunoşti Tradiţia, Religia, Cultura, Istoria, Filosofia, Jertfa, Onoarea, Demnitatea, Crucea şi Învierea!

   Dacă nu eşti un nume, nu rămâi nici cifră, fiindcă colbul uitării o acoperă continuu!

   Nu poţi să păşeşti pe urmele veşnice ale marilor Înaintaşi ai Neamului Dacoromân, dacă nu îţi pregăteşti în sufletul tău frumos, creştin ortodox, bucuria de aţi încadra paşii cercetării, în cadenţa binemeritată de a prezenta onorul Seniorilor Istoriei!

   Cei doi destoinici Militari ai Armatei Române: JIPA ROTARU-comandor marină (r), prof. univ. dr., şi MARIUS-ADRIAN NICOARĂ-comandor aviator (r), conf. univ. dr., au avut, curaj, răbdare, bunăvoinţă, recunoştiinţă şi dăruire  pentru Teza lor, care încununează marele Pantheon al Istoriei circumscrisă Adevărului.

   Cei doi binecunoscuţi istorici/ comandanţi militari şi-au concentrat dispozitivele cercetării pe aliniamentul însuşirilor strategice, pe versantul voinţei ostăşeşti, pe defileul câmpurilor de elaborare, pe asaltul surpriză al Adevărului care, cucereşte Cetatea realităţii istorice a momentului respectiv prin  venerarea aurei Marilor Eroi.

   Autoritatea fiecărui cercetător, cutezător, gânditor, cunoscător, educator, propăvăduitor, călăuzitor, autor, mărturisitor este de fapt o conlucrare misionară cu Adevărul divin-unica Autoritate care, conferă Crucea şi Apoteoza Marilor Înaintaşi!

   Pe lângă mândria lor pentru ROMÂNUL frumos, pe lângă croiala estetică, majestuoasă a uniformei regale, pe lângă rezistenţa de a purta permanent pe umeri onoarea ROMÂNULUI biruitor şi veşnic, pe lângă cadenţa spiritului cavaleresc, pe lângă moştenirea ambiţiei marilor clasici cronicari, pe lângă demnitatea lor ostăşească încununată cu misiunea de înaltă virtute militară ca: formatori de şcoală, de caracter, de patriotism, de dreaptă credinţă, pe lângă împlinirea lor istorică, pe lângă documentarea laborioasă, pe lângă acurateţea ştiinţifică, pe lângă acrivia încadrării faptelor istorice în citadela Adevărului, istoricii militari JIPA ROTARU şi MARIUS-ADRIAN NICOARĂ ne oferă o lucrare de referinţă, un prinos de cultură, o tendinţă şi o ispită academică, un îndemn întru cunoaşterea şi a altor fapte aflate într-o altă lumină istorică, o chemare întru cinstirea Înaintaşilor, o invitaţie la Adevăr, o rămânere întru demnitate, o alegere întru prezentul de-apururea.

   Prinosul nostru de recunoştiinţă se subscrie prinosului lor de venerare a marilor noştri Eroi-Martiri ca Dar închinat slujirii şi jertfirii lor întru Strămoşi şi Străbuni.

   Sunt cazuri fericite, dar destul de rarisime când o lucrare de o asemenea atitudine  cu o profundă încărcătură documentară, cu o amplă cercetare laborioasă cum este cea prezentă să se asume nu numai ca lucrare de sinteză, dar şi ca istorie.

   Cei doi binecuvântaţi istorici/ comandanţi militari aprind în sufletul lor mare, flacăra inimii flamurei militare, o voinţă de cremene carpatină, o plămadă de dacoromânism într-o ROMÂNIE care trebuie să reînvie pururea cea MARE.

   CONSTANTIN PREZAN-născut în leagănul creştin al tradiţiei, urcă toate treptele Şcolilor de înaltă formare Militară, adăugându-se fiecărui grad până la ultimul-cel de Mareşal, după ce s-a clădit pe câmpul de instrucţie, după ce a avansat în perimetrul poligonului, după ce a eclipsat zorii Şcolii din Apus, după ce l-a consiliat pe permanentul şovăitor-regele Ferdinand, după ce a adus onoare şi a condus cu mândrie Şcoala Militară Română, după ce a primit botezul focului alături de Divizia 7 în cel de-al Doilea Război Balcanic, după ce a primit confirmarea slujirii Armatei de Nord, după „Bătălia Trecătorilor”, după ce a fost desfiinţat Grupul de armate General Prezan, după ce a scris cu curajul, tenacitatea, patriotismul, iscusinţa, autoritatea sa alături de jertfa supremă, sacră a Armatei Române: CEA MAI ISTORICĂ şi MAI MARE BĂTĂLIE a Neamului după vestitele izbânzi seculare ale marilor Voievozi, cea din vara fierbinte a anului 1917, pe culmile sacrificiului demnităţii ostăşeşti de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, după ce a fost uşor trecut în rezervă, după reactivarea şi conducerea cu entuziasm, cu curaj, cu intuiţie şi izbândă a Campaniei Armatei Române între 1918-1919, contra armatei bolşevice sovietice şi a celei maghiare a lui Bela Kun, după toate acestea Mareşalul PREZAN  a rămas un mare ROMÂN!

   Pe lângă binecuvântarea lui Dumnezeu, pe lângă preţuirea poporului, pe lângă cinstirea Armatei Române, Mareşalul CONSTANTIN PREZAN a primit venerarea posterităţii, dar şi strălucirea multor decoraţii româneşti şi străine:

   -1896-Steaua României clasa a V-a, în grad de comandor;

   -1896-Hohenzollern, clasa a II-a, în grad de ofiţer;

   -1896-Tucova (Serbia), în grad de comandor;

   -1896-Ernestine (Coburg), în grad de comandor;

   -1896-Sfânta Ana (Rusia), în grad de comandor;

   -1897-Philip (Hessa), clasa a II-a, în grad de comandor;

   -1897-Coroana Regală (Germania), clasa a II-a, în grad de comandor;

   -1897-Alexandru (Bulgaria), în grad de comandor;

   -1916-Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a;

   -1917-Ordinul Mihai Viteazul, clasa a II-a;

   -1920-Ordinul Mihai Viteazul, clasa I-a, singurul ofiţer român care a primit toate

    cele clase ale celui mai înalt ordin militar;

   -1923-membru de onoare al Academiei Române;

   -1943-apartenenţa la veşnicie a Ordinului Dacilor nemuritori.

    La toate aceste strălucite Merite şi Ordine aş mai adăuga şi Serviciul credincios adus poporului român conferit prin NEIMPLICAREA Brigăzii sale-13 Infanterie la refacerea ordinii în urma marşului desculţ al aprinsei Răscoale din 1907.

   ION ANTONESCU-născut pe tărâmul divinelor ctitorii ale Voievozilor de Aur, lângă legendarele meleaguri argeşene, prevestindu-i parcă aura legendară, odorul lui Ion şi al Chiriachiţei, asemeni deschizătorului de glorie Constantin Prezan, a urcat toate treptele militare de-a lungul bogatei şi strălucitei sale cariere ostăşeşti de prestigiu, până la gradul serenisim de Mareşal, la cea de ministru al Apărării, la responsabilitatea de premier, la exercitatea diplomatică a Afacerilor Străine, în funcţia supremă de Conducător al Statului Naţional Regal şi apoi la culmea celestă de martir al Neamului.

   Decoraţiile, deşi mai puţine ca ale Mareşalului Prezan, rămân la fel de preţioase:

   -1919-Ordinul Mihai Viteazul;

   -1941-Crucea de Cavaler şi Crucea de Fier, acordate de Furerh.

   La cele trei ordine destul de preţioase aş adăuga meritul suprem: DEMNITATEA ÎN FAŢA MORŢII!, graţie sentinţei criminale de pedeapsă capitală.

   Cei doi mari Eroi ai Neamului dacoromân, respectiv şi a celor istorici/ militari de carieră JIPA GHEORGHE ROTARU şi MARIUS-ADRIAN NICOARĂ, Mareşalii CONSTANTIN PREZAN şi ION ANTONESCU şi-au dăltuit Caracterul pe Conştiinţa de cremene a vocaţiei creştin-ortodoxe şi a misiunii istorice a Naţiunii noastre alese.

   Viaţa, şcoala, formarea, odihna, sănătatea, pregătirea, intuiţia, credinţa, cariera, familia, armata, poporul, ţara, libertatea, trecutul şi prezentul lor, al Naţiei creştine le-au adus ca Ofrandă de jertfă curată, de jertfă sângeroasă, de jertfă sfântă pe Altarul Înfăptuirii Marii Uniri a Tuturor ROMÂNILOR!

   Atunci când Clopotul istoriei naţionale răsună în Vatra Strămoşească din dangătul Cerului, marii Eroi sunt prezenţi la chemare, la luptă, la veghe, la jertfă, la neatârnare, la demnitate, la continuitate, la biruinţă, la glorie legendară, la nemurire!

   „Atunci când purtând gradele de căpitan, maior şi respectiv locotenent-colonel, Antonescu s-a aflat în permanenţă la conducere, îndeplinind funcţii de mare răspundere în statele majore, de la cel de Corp de Armată până la Statul Major General, lucrând fără odihnă sub directa îndrumare a unuia dintre cei mai capabili generali de atunci ai Armatei Române, Constantin Prezan.” (JIPA ROTARU/ MARIUS-ADRIAN NICOARĂ-CONSTANTIN PREZAN–ION ANTONESCU în SLUJBA FĂURIRII ROMÂNIEI MARI, Ed. Alpha MDN Buzău-2018, p. 27)

   Ambii Eroi, amândoi Bărbaţi de Stat, n-au fost un binom, n-au fost o completare, n-au fost o adăugire, ci o chemare, o alegere, o unitate, o sinergie, o comuniune, o venire, o împlinire, o devenire a ROMÂNISMULUI!

   „La intrarea României în Războiul de Întregire Naţională (1916-1919), Ion Antonescu a avut responsabilitatea de planificare şi coordonare a operaţiilor Armatei de Nord, pătrunsă în dispozitivul inamicului din Transilvania, pe o adâncime de 100 km, pe un front cu o dezvoltare de peste 270 km... dar,...Amestecul nejustificat al politicienilor în conducerea operaţiunilor militare şi intrigile generalilor, ne vor costa peste 200.000 de vieţi în 1916, şi vor trezi în sufletul celor doi protagonişti Constantin Prezan şi Ion Antonescu, resentimente ce se vor acumula an de an, şi care nu-i vor părăsi toată viaţa.” (ibid., p. 34)

   Primele săptămâni încărcate emoţional şi naţional a Campaniei Armatei Române pe frontul dezrobirii Ardealului, paralel cu triofensiva militară a Armatei de Nord, şi a Armatelor 1 şi 2, la sfârşitul lui August 1916, le consemna înaltul ofiţer Antonescu:

   „Porţile Transilvaniei erau larg deschise celor trei armate române, care înaintau concentric, către inima ei. De la Mihai Viteazul, care în anul 1600, în urma unei victorii strălucite, realizase pentru o perioadă scurtă, visul tuturor românilor, steagurile româneşti traversaseră câmpiile în care de multă vreme stăpâneau nedreptatea şi tirania.” (ibid., p. 36)

   Istoricii/ militari JIPA GHEORGHE ROTARU şi MARIUS-ADRIAN NICOARĂ au provocat coordonarea unui sens raţional, au promovat dimensiunea esenţială, au reprezentat momentul istoric contextual, permiţând necesitatea desprinderii de istoriografia clasică, academică, ignorând indicaţiile de prestigiu...

  

   Faptele eroice, bravura ostaşilor, geniul comandanţilor, mărinimia caracterelor, zelul martirajului nu se găsesc doar într-o tabără, ci oriunde pluteşte spiritul cavaleresc al legendarului nostru Cavaler Trac, prezentat în cele două cazuri memorabile ale primei conflagraţii mondiale, aurele marilor noştri comandanţi: „strânsa colaborare între comandant şi şeful său de Stat Major: mareşalul francez Foch şi generalul Weigang în cadrul Antantei şi mareşalul Hindenburg cu generalul Ludendorf în cadrul Coaliţiei Puterilor Centrale. Dacă în primul caz colaborarea celor doi iluştri militari se apropia ca şi concepţie de conlucrarea dintre Napoleon şi Berthier, cu totul alt aspect îl capătă colaborarea cuplului Hindenburg-Ludendorf. În acest caz Marele Cartier General German, avusese grijă ca unui comandant de mare prestigiu, mai modern în adoptarea hotărârilor, dar neclintit în ordinele date, să i se pună la dispoziţie ca şi colaborator un subaltern energic, întreprinzător şi cu o înaltă calificare profesională. Rezultatele se ştiu, prima lor acţiune comună a fost răsunătoarea victorie de la Tannenberg şi lacurile Mazuriene, asupra Armatei Ruse, în septembrie 1914.

   Cazul Prezan-Antonescu, se aseamănă întrucâtva cu acest ultim cuplu celebru.”

   (ibid., p. 38)    

   Aşa cum s-a întâmplat în cele două Războaie Mondiale, nu armata şi nici generalii săi au pierdut războiul, ci implicarea mereu şi total neinspirată a politicienilor.

   Lângă caracterul dârz, integru, alături de pregătirea profesională împreună cu spiritul întreprinzător în situaţii de cumpănă, pentru un militar care aspiră la apoteoza Eroului, ori îmbracă sacra cămaşă a morţii, Ostaşul trebuie să fie însufleţit de iubirea de Patrie şi dragostea de Dumnezeu. De aceea cei doi Actori-Eroi au fost chemaţi de Istorie şi au rămas în Istorie. Unul dintre momentele culminante îl reprezintă şi tabloul Bătăliei de la Neajlov-Argeş, o reeditare modernă a neegalatului  Mihai Viteazul.

   Cea din urmă, desfăşurată între 12-20 Noiembrie 1916, a rămas ca un monument în istoriografia militară, conturat faptic ca „o amplă operaţie de nivel strategic, fiind una dintre cele mai mari şi mai complexe confruntări armate de până atunci a primei conflagraţii mondiale, cu nimic mai prejos decât bătăliile de la Marna, Verdun, Somme sau Isonzo.” (Valeriu Florin Dobrinescu/ Horia Dumitrescu, Ion Antonescu şi războiul de reîntregire a neamului, Focşani, Ed. Vrantop-1997, p. 44)

   Eşecul primei părţi a războiului de reîntregire naţională, deşi dezastruos, nu i-a dezarmat pe cei doi mari comandanţi: Prezan-Antonescu. I-au mâhnit peste măsură înfrângerea suferită, i-au frânt, dar nu s-au îndoit, ba mai mult ca nişte Stejari seculari voievodali s-au îndârjit atât cât a trebuit să transforme înfrângerea care nu era a lor, nici a armatei, ci a ţării graţie politicienilor veroşi, într-o izbândă copleşitoare, prin pregătirea campaniei din vara arzândă, sângeroasă a anului 1917, în teatrele tactico-strategice de operaţii: Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, TRIUNGHIUL MORŢII-TRIUNGHIUL VIEŢII, cum l-a numit pe acel întreit moment marele general NICOLAE CIOBANU, triplă înfăptuire care a adus biruinţa de partea noastră, a schimbat soarta Ţării într-un nou Destin, a renăscut Armata Română declanşând efervescenţa Marii Unirii.

   „În calitate de şef al Secţiei Operaţii a Marelui Cartier General, Antonescu a corectat şi aprobat planurile de operaţii ale altor trei comandanţi pentru aceste mari bătălii: generalii Alexandru Averescu, Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu. A însoţit trupele pe timpul acestor bătălii, observând şi coordonând acţiunile de luptă în calitate de reprezentant al Marelui Cartier General, contribuind prin aceasta la marile victorii dobândite.”  (Jipa Gheorghe Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară, op. cit., p. 49)

   Peste întreita biruinţă a românilor din vara lui 1917, toamna şi iarna anilor 1917-1918, s-a abătut cu avalanşa anarhiei ivite în sânul armatelor ruseşti-aliate, care de altfel nu ne-au adus decât pagubă, pradă şi dezastru, la care s-a alăturat şi conspiraţia de la Socola privind eliminarea simbolurilor rezistenţei românilor, regina Maria, Ferdinand, Ionel Brătianu şi a capului armatelor ţariste, generalul Scerbaceev.

  

„Insistenţa generalului Constantin Prezan în calitatea sa de Şef al Marelui Cartier General şi Comandant Suprem al Armatei, la care s-a adăugat şi cele ale locotenent-colonelului Ion Antonescu, au convins guvernul Român şi pe regele Ferdinand să aprobe intervenţia în forţă asupra grupării anarhice de la Socola şi dezarmarea bolşevicilor... Constantin Prezan-Ion Antonescu, cu minuţiozitatea arhicunoscută a Secţiei Operaţii şi în cel mai desăvârşit secret, dând dovadă de cel mai înalt profesionalism au decongestionat teritoriul Moldovei şi a Basarabiei de trupele ruseşti bolşevizate.” (ibid., p. 58)

   Primăvara anului 1918 a adus rapid o altă distribuţie în teatrul de război: bătălia şi victoria de la Marna; izbânda şi Armistiţiul de la Salonic au adus extaz în puterile Antantei şi agonie în tabăra Puterilor Centrale. Forţele aprige ale lui Franchet d’ Esperay au ajuns la Dunăre, provocând spaimă Spărgătorului de fronturi-Makensen.

   După ieşirea Bulgariei din rândul Puterilor Centrale, Germania a retrocedat Regatului Român, Dobrogea.

   Efectivele române deşi păreau simbolice s-au întărit prin entuziasm şi credinţă alăturându-se forţelor franceze cordonate şi conduse de generalul Berthelot pentru eliberarea ţării de sub crudul, cruntul, criminalul ocupant german.

   Practic Armata română îmbrăţişată din nou de generalii Prezan, Moşoiu, Mărdărescu, Averescu, Olteanu, Holban, Lupescu, Lecca, locotenent-colonelul Antonescu, colonelul Magherescu ş.a., strânsă din cele trei Divizii 7 şi 8 Infanterie, 1 Vânători şi cele muntene eliberate de francezi a readerat la Antanta.

   Când conducătorii, armata, poporul luptă pentru cauza lor sfântă, pentru Patrie şi Biserică, Dumnezeu care veghează, întoarce răul abătut în binele eliberator.

   Practic evenimentele grele provocate de armatele ţariste bolşevizate a declanşat fiorul de biruinţă şi grăbirea fenomenului de reîntregire a tuturor românilor.

   Intervenţia armatei noastre în restabilirea ordinii din toamna anului 1918 în Bucovina şi schimbarea generoasă în bine a vieţii politice a ridicat Flamura Unirii.

   Congresul naţional al Bucovinei a luminat Palatul Mitropolitan din Cernăuţi în dimineaţa zilei de 28 Noiembrie, dând tonul graiului sfânt: Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul România!

   Visul lui Mihail Eminescu: Dacia Mare-refăcută pentru un moment înălţător de Mihai Viteazul, graţie glorioasei noastre armate, a comandanţilor ei, a poporului trăitor prin românism şi a inimosului naţionalist-creştin profesorul Ion Nistor s-a împlinit:

   „Hotărârea noastră-este fermă şi nestrămutată, fiindcă Austria în curs de 144 de ani s-a folosit de toate mijloacele pentru a ne desfiinţa ca neam, bătându-şi joc de drepturile noastre inalienabile, asupra acestei frumoase şi binecuvântate ţări.”  

   (apud. Jipa Gheorghe Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară..., p. 67)

   În Ardeal s-au constituit două fronturi imbatabile: cel de Nord condus de generalul Moşoiu şi cel de Sud în care se afla şi Locotenent-colonelul Antonescu. Ofensiva română s-a declanşat pe 18 Aprilie 1919, iar cea maghiară în 18 Iulie acelaşi an.

   În ajunul contraofesivei româneşti a sosit şi generalul Prezan ridicând moralul şi zelul armatei noastre care însuma 92-batalioane, 58-escadroane, 80 baterii de artilerie, adică 8 Divizii de Infanteie şi 2 de Cavalerie. Spre sfârşitul lui Iulie armata română s-a mărit cu noi efective, spre mâhnirea Consiliului Aliat de la Paris care s-a opus trecerii Tisei. Premierul Brătianu din contră cerea trecerea rapidă a Tisei.

   Pentru a-l proteja pe rege de represaliile Parisului, Antonescu i-a sugerat lui Prezan să-l invite pe monarh în teatrul de operaţii din Ardeal. A fost prima dată când regele n-a mai jucat rolul de figurant. Ajuns în ajunul forţării Tisei de către armata română, Ferdinand l-a decorat pe Antonescu, felicitând călduros şi pe ceilalţi comandanţi.

   Neamul nostru ceresc a binecuvântat voinţa poporului său ce se dorea liber şi stăpân în Vatra Strămoşească oferită de Dumnezeu, provocând totodată şi  remobilizarea întregii Armatei Române la 28 Octombrie 1918, pregătind astfel acţiunile ulterioare desfăşurate în Cetatea vestică a Munţilor Carpaţi, în cadrul celei de-a treia etapă a războiului nostru binecuvântat pentru întregirea Neamului, întrupând astfel şi Ţara Ardealului la Patria-Mumă.

   Călcând în picioare ordinele exprese, imperioase ale puterilor aliate de a demobiliza armata, forţele militare în frunte cu faimoşii ei comandanţi au mărşăluit peste Ardeal, eliberând Vatra străbună de venetici, de asupritori, de duşmani, de prădători, de răufăcători.

   Propriu-zis prin eliberarea Oradei Mari de Divizia generalului Holban la 20 Aprilie 1919, s-a consfiinţit Unirea Ardealului cu Regatul Român, altfel spus Învierea Tuturor Românilor!

   Episcopul-general de Armată Ciorogaru l-a omagiat pe viteazul general eliberator:

   „Domnule General,

   Providenţa divină a revărsat asupra noastră mila cerească să putem serba ziua Învierii Domnului, odată cu aceea a Învierii Neamului Românesc!

   Astăzi se împlineşte şi pe acest pământ Idealul Unirii!

   Nici o parte a românismului nu a fost supusă pieririi atât de mult precum ţinutul Bihorului...” (apud. Jipa Gheorghe Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară..., p. 88)

   Românii ortodocşi cu moştenirea lor păguboasă, impusă ca arhitoleranţi de către ateii antitoleranţi, nu s-au gândit doar la libertatea şi suveranitatea lor, ci au trecut şi la eliberarea altora, împărtăşind şi la alţii bucuria lor, salvând astfel şi poporul maghiar, ai cărui conducători politici ne-au sfâşiat şi ciopârţit Trupul Patriei Mume.

   Ignorând vocile ascuţite, pripite, ameninţătoare ale aliaţilor-ca nişte  înfricoşătoare păsări de pradă, Armata Română la unison de data aceasta cu spectrul politic au înţeles marele pericol al Comunismului ateu care ameninţa Europa, prevenind catastrofa ce se apropia, căci: „ce s-ar fi întâmplat dacă republica bolşevică a lui Bela Kun ar fi reuşit, aşa cum îşi planificase să facă joncţiunea cu bolşevismul rus al lui Lenin şi Troţki, în anul 1919, an în care Europa era mai mult decât epuizată cu un imperiu dezagregat (cel Austro-Ungar) şi cu o mare putere, Germania sfâşiată şi ea de tulburări interne, în timp ce forţele marilor aliaţi, ajunseseră şi ele mai vlăguite ca oricând, chiar neputincioase în Europa, odată cu instalarea la Budapesta la 21 martie, a guvernului de orientare bolşevică Gorbai-Kuhu?” (ibid., p. 68)   

  

   În riguroasa lucrare autorii nu au aplicat un mod de abordare fie el destul de reuşit sau de inspirat, ci au aplicat reaşezarea ori încadrarea evenimetelor şi a eroilor lor într-un context cât mai aproape de lumina Adevărului, nu istoric, ci divin, fiindcă IISUS HRISTOS –Adevărul absolut este ISTORIA ÎNSĂŞI!

   Când CINEVA vine din ISTORIE sau intră în ISTORIE înseamnă că de fapt vine de la DUMNEZEU şi pleacă la DUMNEZEU!

   Mareşalul Ion Antonescu şi-a ales Calea martirică, ordonând morţii să se grăbească ...sunt gata!...Trăiască România! Foc!

   „...MAREŞALUL ION ANTONESCU PLECA ÎN ISTORIE, ADICĂ ACOLO DE UNDE VENISE, AIDOMA TUTUROR ANTEMERGĂTORILOR LEGENDARI AI NEAMULUI ROMÂNESC!” (Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, vol. I, Documente, mărturii şi comentarii editate în colaborare cu Stela Cheptea, V. F. Dobrinescu, I. Saizu, Iaşi-1990, p. XXXI)

   Nu a fost nevoie şi nici greu să aleagă anumite ipostaze speciale din viaţa, din şcoala, din cariera militară, din modul profesional de a elabora strategii, de a colabora în momente de răscruce, de a conduce acţiunile uneori în contrasens cu voinţa politică internă sau diferit de ambiţia politică a aliaţilor, fiindcă cei doi mari patrioţi, cei doi mari comandanţi, cei doi mari militari strategi, cei doi mari eroi, cei doi mari fii ai Bisericii lui Hristos, unindu-se cu Ţara pe care şi-o doreau întregită şi politic s-au ridicat deasupra evenimentelor, deasupra faptelor fireşti, deasupra vremurilor.

   Cinstind memoria marilor noştri ÎNAINTAŞI, marilor noştri EROI, marilor noştri MARTIRI, primim la rându-ne cinstirea de la Însuşi DUMNEZEU!

   „Şi, să nu-i uităm pe cei ce au făcut aici, la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, dar şi în multe alte locuri supremul sacrificiu pe Altarul Patriei, pentru că uitându-i pe ei, ne uităm rădăcinile, iar trunchiul şi coroana sa, fără rădăcini nu pot fi! Să nu-i uităm! Pentru că uitându-i, ne uităm pe noi şi răspândiţi în această lume nouă, vom fi un „nimeni pe lume” şi vom pieri ca NEAM şi ŢARĂ.” ( General de brigadă (r) prof. univ. dr. Nicolae Ciobanu, Triunghiul morţii-Triunghiul vieţii: Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, Muzeul Vrancei,  MĂRĂŞTI-MĂRĂŞEŞTI-OITUZ-Ţinut al Jerfei şi al Biruinţei, Coordonatori: Gheorghe Buzatu/ Horia Dumitrescu, Ed. Pallas, Focşani-2007, p. 69)

   Lucrarea CONSTANTIN PREZAN-ION ANTONESCU ÎN SLUJBA FĂURIRII ROMÂNIEI MARI, deschisă de prefaţa marelui patriot, ilustrul general şi iscusitul cercetător-istoric dr. Mircea Chelaru, s-a conturat prin zelul, acurateţea, sinteza, convergenţa, argumentarea autorilor, printr-o generoasă documentare încheiată cu o relevantă iconografie, atrage o profundă admiraţie, nu doar iniţiaţilor, ci şi celor care slujesc şi slăvesc CULTURA CREŞTINĂ.