Catalin Afrasinei - CUVÂNT DE RĂMAS-BUN PENTRU PROFESORUL IOAN BABAN

 

CUVÂNT DE RĂMAS-BUN PENTRU PROFESORUL IOAN BABAN

Stimată familie îndoliată,
stimați colegi, foști elevi, prieteni ai cărții și ai școlii vasluiene,

 

Sunt momente în care cuvintele, deși ne-au însoțit o viață întreagă, par prea puține.

Iar atunci când pleacă dintre noi un profesor, un scriitor, un om care a trăit prin cuvânt și pentru cuvânt, tăcerea însăși pare să devină o formă de omagiu.

Astăzi ne luăm rămas-bun de la profesorul Ioan Baban.

Pentru mine, însă, acest rămas-bun începe cu aproape patruzeci de ani în urmă.

Aveam șaptesprezece ani. Eram elev la profil mecanic. Stăteam, împreună cu alți colegi, în ultima bancă, acolo unde adolescenții cred adesea că pot rămâne nevăzuți de profesori și de lume.

Și într-o zi, profesorul Ioan Baban a început să ne vorbească despre Leonardo da Vinci.

Într-un liceu tehnic, unor elevi de la mecanică, un profesor de limba română vorbea despre Leonardo, despre Umanism și despre Renaștere.

Apoi ne-a trimis la Biblioteca Județeană.Ne-a spus să citim.Să căutăm.Să înțelegem.

Atunci nu puteam ști că acea oră avea să devină una dintre lecțiile fundamentale ale vieții mele.

Domnule profesor, au trecut aproape patruzeci de ani. Și trebuie să vă cerem iertare:

încă nu am terminat tema. Încă studiem. Încă deschidem cărți.Încă încercăm să înțelegem Renașterea, Umanismul, literatura, filosofia, limbile vechi, cultura Europei și taina nesfârșită a omului.

Poate aceasta este adevărata măsură a unui mare profesor: nu că elevul își amintește după zeci de ani o definiție sau o lecție, ci că profesorul i-a pus în suflet o întrebare pe care o va purta întreaga viață.

Profesorul Ioan Baban a fost pentru mine un asemenea profesor.Îmi amintesc apoi anii de dinaintea căderii comunismului.Îmi amintesc practica școlară, drumurile, locurile și oamenii de la Huși, Iași, Bunești-Averești.Îmi amintesc o lume care astăzi pare aproape îndepărtată.

O lume în care examenele de treaptă erau grele, în care școala cerea mult, în care un examen putea hotărî drumul unui tânăr.Și îmi amintesc profesorul care îi ajuta pe elevi să treacă acele praguri.Unii dintre acei elevi au ajuns, mai târziu, departe.Unii au plecat din Vaslui.

Unii au plecat din România.

Poate că astăzi, de la Nashville sau din alte colțuri ale lumii, există oameni care își amintesc cu recunoștință de profesorul care le-a explicat o lecție, care i-a pregătit pentru un examen sau care i-a convins că pot merge mai departe.După ore, după examene, după obligațiile școlii, urmau uneori plimbări lungi.Și discuțiile ajungeau, aproape inevitabil, tot la literatură.Despre un scriitor. Despre un vers. Despre o metaforă. Despre o carte. Ca și cum literatura nu s-ar fi terminat la ușa clasei. Ca și cum literatura ar fi fost ceva firesc, asemenea mersului, asemenea respirației, asemenea unei conversații între doi oameni. Mai târziu, când profesorul Ioan Baban a devenit inspector de limba și literatura română, discuțiile noastre au continuat. Era o altă epocă. Comunismul căzuse. România își căuta un drum. Își căuta locul în Europa și în lume.Își căuta instituțiile, valorile și echilibrul. Vorbeam despre școală, despre cultură, despre limba română, despre ce trebuie păstrat și despre ce trebuie schimbat. Au trecut decenii de atunci. Și nici astăzi nu știm cu adevărat dacă România și-a găsit pe deplin drumul. Dar știm că, în acei ani tulburi, au existat oameni care au încercat să păstreze seriozitatea școlii și demnitatea profesiei de dascăl. Profesorul Ioan Baban a fost unul dintre acești oameni. Apoi au fost serile literare. Cenaclurile.Întâlnirile de la Vaslui. Ion Iancu Lefter. Poesis Moldaviae. Lecturile.  Discuțiile .Acea lume în care un poem putea fi citit cu gravitate, analizat vers cu vers, metaforă cu metaforă. Profesorul Ioan Baban avea răbdarea de a asculta. Și mai avea ceva foarte important: respectul pentru literatura locului. Cred că acesta era și un fel de patriotism profund.

Convingerea că niciun poet și niciun scriitor adevărat al acestor locuri nu trebuie uitat.Pentru că aici, la Vaslui, cultura se face uneori mai greu. Aici oamenii pleacă mai des decât vin.

Aici talentul trebuie să lupte uneori nu numai cu propriile limite, ci și cu distanța, cu provincia, cu lipsa mijloacelor, cu uitarea.De aceea oamenii care au ținut aprinsă o lumină culturală într-un asemenea loc merită să fie amintiți. Profesorul Ioan Baban a fost și scriitor.

Iar dintre cărțile sale, pentru mine, „Anotimpul imposibilei iubiri” a rămas o carte aparte.

Am privit-o adesea ca pe un fel de „Luceafăr” în proză, o meditație asupra unei iubiri care nu se poate împlini și, în același timp, asupra destinului omului într-o epocă apăsătoare.

Literatura avea atunci și această putere: spunea, uneori indirect, ceea ce realitatea nu îngăduia să fie spus în mod deschis.

Profesorul Ioan Baban a aparținut unei generații pentru care literatura nu era numai profesie.

Era un mod de a vedea lumea. Îmi amintesc și una dintre discuțiile noastre târzii.A citit cu multă atenție un text din Schiller. Era acolo un gând tulburător: s-ar putea ca, peste o sută sau două sute de ani, literatura și poezia să nu mai însemne pentru oameni ceea ce însemnaseră altădată.Astăzi, când lumea se schimbă cu o viteză pe care poate nici nu o mai putem urmări, această întrebare pare și mai gravă.Vor mai citi oamenii poezie?Vor mai avea răbdare să intre într-un roman?Va mai exista tăcerea necesară unei cărți?

Nu știm.

Dar știm că, atâta vreme cât un profesor îi va spune unui elev: „Mergi la bibliotecă. Citește. Caută. Încearcă să înțelegi”, literatura nu va fi murit.

Și poate că tocmai aceasta este biruința tainică a profesorilor adevărați.

Prin fața catedrei profesorului Ioan Baban au trecut, de-a lungul deceniilor, generație după generație.

Poate patruzeci și cinci de generații de elevi.Patruzeci și cinci de promoții.Mii de chipuri.Mii de caiete.Mii de răspunsuri.Mii de emoții înaintea unui examen.Cine poate măsura ceea ce rămâne dintr-un profesor în atâția oameni?

Nu există catalog pentru aceasta.Nu există diplomă.Nu există statistică.Există doar memoria.

Există un elev care, după aproape patruzeci de ani, își amintește cum profesorul i-a vorbit despre Leonardo da Vinci.Există o carte deschisă.Există un drum spre bibliotecă.

Există o întrebare care nu s-a închis niciodată.Astăzi, aici, la despărțire, mă gândesc că aceasta este una dintre cele mai mari forme de continuitate omenească.Profesorul pleacă.

Dar lecția rămâne.Cuvintele continuă în mintea elevilor.Omul trece dincolo de timpul nostru.Dar ceea ce a sădit în ceilalți continuă să crească.

Domnule profesor Ioan Baban,

vă mulțumesc pentru acea primă lecție.Vă mulțumesc pentru Leonardo da Vinci.Pentru Umanism.Pentru Renaștere.Pentru bibliotecă.Pentru discuțiile despre literatură.

Pentru anii în care ne-ați făcut să credem că literatura este un lucru serios și că o carte poate schimba destinul unui om.Vă mulțumesc în numele fostului elev.În numele colegului de mai târziu.În numele omului care a stat cu dumneavoastră la aceeași masă de cenaclu.

Și, poate, în numele multora care nu sunt astăzi aici, dar care vă poartă în memorie. Rămâne, la sfârșit, inevitabilul cuvânt: rămas-bun.

Dar pentru cei care cred că moartea nu este ultima propoziție a existenței, rămas-bun nu înseamnă sfârșit. Înseamnă doar despărțire.

Nădăjduim că, dincolo de această lume, într-o lumină pe care noi încă nu o putem înțelege, ne vom reîntâlni.

Și poate că acolo, printre îngeri și stele, discuția va continua.

Despre Leonardo. Despre Schiller. Despre poezie. Despre cărți. Despre imposibila iubire.

Și poate că mă veți întreba, din nou, dacă am terminat tema pe care mi-ați dat-o când aveam șaptesprezece ani. Iar eu vă voi răspunde: Nu, domnule profesor. Încă studiez.Și vă mulțumesc că, într-o zi, m-ați învățat să nu mă mai opresc.

Dumnezeu să vă odihnească în pace, domnule profesor Ioan Baban.

Rămâneți în memoria noastră, în cărțile dumneavoastră și în sufletele generațiilor pe care le-ați format.

 

Catalin Afrasinei

PS: mi- amintesc cât de mult i- a plăcut, mergea cu poemul în mana, în sala unde se țineau ședințele de cenaclu.