DE
CE NE ÎNDEAMNĂ DOMNUL SĂ PLÂNGEM?
ARHIM.
VARNAVA IANGOS
Plânsul ne face fericiți?
Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei,
5:4)
În acest verset ne confruntăm cu un dublu paradox. În
primul rând, deși plânsul este o stare a omului căzut, vedem că Domnul, nu
numai că nu ne împiedică să plângem, ci chiar ne fericește. Un lucru și mai
paradoxal și de neînțeles pentru rațiunea omenească, este faptul că ne promite
mângâiere și slobozire din greutatea întristării și a plângerii.
Această fericire ridică multe întrebări. Întrucât
Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii, cum este posibil să îngăduie o
întristare atât de mare zidirii Sale? În cele din urmă, viața în Biserică este
un chin continuu? O suferință îndelungată, care îl face pe om să se chinuiască
și să fie lipsit de bucurie? Cel care se află în război pentru maturizarea sa
duhovnicească, numai prin încercări se poate apropia de Dumnezeu?
Toate aceste nedumeriri sunt foarte provocatoare
pentru cei tineri, care au toată viața înainte și care doresc să o trăiască
intens. În zilele noastre, în epoca lejerității și a consumerismului, idealul
întregii lumi este fericirea. Omul râvnește să i se ofere cu ușurință
fericirea, să trăiască în lejeritate și confort. Are pretenția să i se
satisfacă toate dorințele și țelurile. Evită durerea, se sperie în fața morții.
Este extrem de dificil pentru omul contemporan, să
accepte cuvântul Evangheliei, care îi fericește pe cei ce plâng. Noi știm că
cel care ne iubește, ne ocrotește. Cel ce ne iubește, ne ajută ca viața noastră
să fie ușoară și fericită. Adeseori folosim această „logică” și în relația
noastră cu Dumnezeu, astfel încât să ne asigurăm de grija și ocrotirea Lui,
urmărind să trăim bine și comod.
Plânsul și Taina morții
Cuvântul lui Dumnezeu, în a doua Fericire, ne
provoacă: „Sunt fericiți cei ce plâng, pentru că aceștia vor fi mângâiați!”. Nu
am învățat să acceptăm o astfel de propunere de viață, nici să ne așezăm cu
seriozitate și deschidere în fața unor astfel de provocări. Le trecem cu
vederea cu ușurință și superficialitate, pentru că preferăm să ocolim taina
vieții, deși, în același timp, ne sperie responsabilitatea față de taina
morții.
Dacă, însă, ne interesează într-adevăr să aflăm un
răspuns esențial la toate aceste întrebări, este important să cercetăm când și
cum au apărut în viața noastră durerea și moartea, întorcându-ne la începutul
istoriei neamului omenesc.
În Duminica brânzei, Biserica ne amintește de
izgonirea din rai a celui întâi plăsmuit om. Imnografia îl înfățișează pe Adam,
tânguindu-se fără mângâiere din pricina morții sale existențiale, a pierderii
legăturii sale paradisiace cu Dumnezeu: „Cel ce eram oarecând îmbrăcat cu slava
nemuririi, cu piele de om muritor jalnic sunt înfășurat. Vai mie! Ce plângere
îmi voi lua întru ajutor?” (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, prima stihiră
de la Laude).
Începutul sentimentului acut al durerii și al
plânsului în fața morții se află în acea trăire fără precedent a celor întâi
zidiți, după despărțirea lor de Izvorul și Dătătorul a toată suflarea și viața,
de Ziditorul, Dumnezeu. Când au realizat că s-au predat pe ei înșiși morții,
frica existențială și nesiguranța pe care au simțit-o primii oameni, le-a
provocat o durere nesuferită și un plâns nemângâiat. De atunci, fiecare
pierdere și fiecare despărțire, aduce cu sine acel iz de moarte al neființei,
al golului depărtării de Dumnezeu. Și este trăită de fiecare dată ca un rod
amar al acelei despărțiri nefirești dintru început.
Plânsul - cale de vindecare a sufletului
Domnul nu desconsideră drama omenească a morții
existențiale, ca urmare a depărtării noastre de El. Acceptă, însă, plânsul ca
pe o cale de vindecare a sufletului. Însuși Hristos ne dă exemplu, atunci când
tace și lăcrimează în fața mormântului prietenului Său, Lazăr, împreună
suferind durerea cea nemângâiată cu surorile Marta și Maria, însă, momentul în
care Mântuitorul promite Martei „că fratele ei va învia” (Ioan 11: 23), este
exact momentul în care începe biruința asupra morții. Îndată va realiza cea mai
„spectaculoasă” minune de până atunci; va învia din morți pe Lazăr, cel mort de
patru zile, ca o preînchipuire a învierii celei de obște, „în ziua cea de
apoi”. Dătătorul de viață readuce la viață trupul mort al prietenului Său.
Moartea este nimicită!
Să vedem, însă, și la nivel pur psihologic, care este
rolul taumaturgic al plânsului și cum ajută acesta la restabilirea echilibrului
sufletesc, în situația în care suferim o despărțire de persoane iubite. În
realitate, plânsul nu se referă la omul care a plecat din această viață, ci la
noi cei care am rămas. Plângem și ne tânguim pentru că în acest fel ne vom
lipsi de reciprocitate, de răspunsul iubirii pe care îl așteptăm de la persoana
noastră iubită.
Dorința noastră neîmplinită provoacă sentimentul
durerii, la baza căreia stăpânește egocentrismul nostru. În esență, plânsul
este o expresie de apărare față de întreruperea bruscă a integrității noastre
lăuntrice, din pricina despărțirii de o persoană dragă nouă.
Rolul curățitor al plânsului
Fiecare persoană umană se dezvoltă în primul rând prin
comunicare și prin interacționare cu persoane din imediata sa apropiere. În
acest fel, își satisface nevoile sale psiho-somatice, dar și spirituale. De
aceea, de fiecare dată când pierdem pe cineva dintre persoanele noastre
apropiate, simțim lipsa ei ca pe o amenințare ontologică a existenței noastre,
pentru că o considerăm parte din noi înșine. Durerea care urmează acestei
despărțiri seamănă în realitate cu un strigăt după ajutor, este o încercare disperată
de a ne reconstrui bucuria legăturii pe care am pierdut-o.
Lacrimile de durere susțin și întăresc pe om, pentru
că îl ajută să se elibereze de presiunea și încărcătura emoțiilor și să se
ușureze. Plânsul are un rol curățitor, răcorește și mângâie inima. Suspinele
ameliorează durerea, atât cea trupească cât și cea de ordin psihologic. Nimic
nu poate alunga durerea și deznădejdea în afara lacrimilor, pentru că, într-un
anumit fel, acestea spală sufletul de otrava amărăciunii. Niciun medicament și
nicio mângâiere nu acționează atât de eficient asupra sufletului precum
plânsul.
Atât lipsa persoanelor iubite, cât și durerea pe care
o trăim prin această despărțire sunt niște proceduri absolut necesare pentru
dezvoltarea duhovnicească a persoanei noastre. Plânsul facilitează trecerea de
la iresponsabilitatea noastră copilărească la responsabilitatea adultului. Nu
vom putea să dobândim maturitate și înțelepciune, dacă nu vom lepăda „pruncul”
pe care îl ascundem atât de abil înlăuntrul nostru. Dezvoltarea și maturizarea
noastră afectivă se produc prin trecerea de la starea copilărească a
narcisismului la deșertarea voită a ego-ului și la starea de jertfă față de
celălalt.
(Continuarea aflați în cartea „ARHIM.
VARNAVA IANGOS | FERICIRILE – RĂSPUNSUL DAT LUMII”)
FLACĂRA
LUMÂNĂRII
-
Sfântul Tihon din Zadonsk -
Vezi că lumânarea arde şi mai apoi se stinge. Pilda aceasta îţi adevereşte că
viaţa noastră arde ca o lumânare până când trăim, iar după aceea se stinge.
Este de trebuinţă să ţinem minte cele despre sfârşitul ei, care nu ştim în ce
zi şi în care ceas va veni – de aceea ni se cuvine a-l aştepta mereu.
Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în
împrejurările vieţii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2011, p. 71
OCHIUL
INIMII
-
Sfântul Ioan din Kronstadt -
Așa cum în lumina
soarelui putem vedea și aerul, și pământul, și apa, tot ce se află în văzduh și
pe pământ, așijderea și-n lumina Soarelui imaterial putem vedea cu ochii inimii
lumea duhurilor, a îngerilor, a sfinților, pe Maica Domnului, pe patriarhii
biblici, prooroci, apostoli, ierarhi, mucenici, cuvioși, toți sfinții; îi vedem
cu ochiul inimii (prin credință), întocmai cum vedem cu ochii firești
realitățile lumii senzoriale. O inimă simplă și curată poate vedea, de pildă,
cu ochiul lăuntric chipul Maicii Domnului ca și cum ar vedea cu ochi trupești
oricare alt obiect.
Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în
Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 418.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu