Ben Todică - ÎMPĂRTĂȘIRE

 

CUVÂNT ÎNAINTE AL AUTORULUI

Această carte s-a născut greu, asemenea unui copil mult așteptat. Și, asemenea unui copil, nu s-a născut numai din mine.

Înainte de a deveni carte, ea a fost o sumă de clipe, de întâmplări, de oameni, de amintiri și de cuvinte risipite prin reviste și ziare ale diasporei. Unele au rămas ascunse ani întregi în sertarele memoriei, altele au prins viață prin radio, prin film, prin întâlniri cu oameni și prin dialogul neîntrerupt cu lumea.

La un moment dat am simțit că toate aceste fragmente trebuie adunate. Nu pentru a demonstra ceva, ci pentru a nu lăsa memoria să se piardă.

Așa a început această carte.

Am privit scrierile mele împrăștiate ca pe niște semințe și am încercat să le așez într-o singură grădină. Unele au crescut drept, altele strâmb, unele au înflorit, iar altele au rămas doar cu rădăcina în pământ. Dar toate îmi aparțin.

Și poate că, în cele din urmă, o carte nu este altceva decât grădina în care omul își adună ceea ce viața i-a împrăștiat.

Dar această grădină nu ar fi existat fără oamenii care au avut răbdarea să o privească înainte ca ea să fie gata.

De aceea, prima mea recunoștință se îndreaptă, în ordinea în care au apărut în acest proiect, către poeta Mariana Gurza din Timișoara, către poetul Ioan Miclău din Cringila, Australia, către Decanul Facultății de Jurnalistică din Cluj, dr. prof. Ilie Rad, și către scriitoarea Ileana Cudalb-Andrei, de la Ambasada României din Coreea de Sud.

Le mulțumesc pentru că au citit manuscrisul atunci când el era încă un șantier, pentru observațiile lor asupra stilului și conținutului, pentru corecturi, pentru sugestii și, mai ales, pentru critica lor constructivă.

Un manuscris poate fi scris în singurătate, dar o carte se naște întotdeauna în dialog cu ceilalți.

Lor le datorez o parte din drumul parcurs de aceste pagini, de la neliniștea primei forme până la ceea ce țineți acum în mâini.

Gândul meu de recunoștință se îndreaptă apoi către toți cei care m-au încurajat să public, să continui și să ies din pagină către oameni: cineastul Vasile Bogdan de la TVR Timișoara, Augustin Luchian de la ARCTV și colegii de la 3ZZZ Radio din Melbourne; scriitorii Vasilica Grigoraș, de la Biblioteca din Vaslui, și George Anca, de la Biblioteca Pedagogică din București; radioproducătoarele și scriitoarele Veronica Balaj și Simona Pele, de la Radio Timișoara.

Le mulțumesc redactorilor Laurențiu Fulga, de la „Spirit of Romania” din Australia, Adina Cicort, de la „Romanian VIP”, SUA, și Ștefan Doru Dăncuș, de la ziarul „Singur” din România.

O prețuire aparte se cuvine doamnei profesoare Elena Anușca-Doglan, de la Colegiul Economic „Anghel Rugină” din Vaslui, Bisericii „Sfinții Petru și Pavel” din Melbourne, părintelui Dumitru Coman și Bisericii „Harul” din Hawthorn, reverendului John Izvernariu, precum și colegului meu de școală din Ciudanovița, Albu Sava, pentru sfaturile, încurajările și gândurile bune care m-au însoțit.

Și, mai presus de toate, le mulțumesc celor care mi-au fost aproape în viața de fiecare zi: soției mele, Mingming Dong, copiilor noștri, Carol, Eric și Guardeni Todică, grupurilor comunitare românești din Australia, ciudanovițenilor și orăvițenilor mei.

Lor le datorez mai mult decât pot spune cuvintele.

Pentru mine, fuga în Vest a fost egală cu mușcătura din mărul pomului oprit.

Am plecat dintr-un loc al copilăriei și am ajuns într-o altă emisferă. Am schimbat țara, limba, anotimpurile și orizontul, dar nu am putut schimba ceea ce purtam în mine.

Poate că aceasta este adevărata condiție a celui plecat: să meargă înainte cu trupul și să se întoarcă mereu, cu sufletul, spre locul de unde a început.

De aceea, cartea aceasta este și o întoarcere.

Nu o întoarcere cu pașii, ci una prin memorie.

În ea se întâlnesc două lumi care, pentru mine, nu s-au despărțit niciodată cu adevărat: lumea de acasă și lumea în care am ajuns; copilul de ieri și omul de astăzi; România și Australia; tăcerea amintirilor și glasul radioului; ceea ce am fost și ceea ce încă încerc să înțeleg că sunt.

Dacă aceste pagini vor ajunge la cineva care, citindu-le, își va aminti de un loc, de un om, de o întâmplare sau de o parte uitată din propria lui viață, atunci voi simți că această carte și-a împlinit rostul.

Pentru că, până la urmă, nu scriem numai despre noi.

Scriem pentru ca ceva din noi să poată rămâne și în ceilalți.

Această carte este copilul meu drag.

Dar este și copilul tuturor celor care au pus, într-un fel sau altul, o mână la nașterea ei.

Vouă vă mulțumesc.

Iar dacă, răsfoind aceste pagini, veți găsi printre ele o floare, un cântec, o lacrimă, un chip sau o amintire care vă aparține, vă rog să o luați cu voi.

Eu am adunat doar grădina.

Florile sunt ale vieții.

Doamne ajută!

Ben Todică