Fascinaţia Marii Uniri din 1918
Pe măsură ce
ne apropiem de anul 2018, iubitorii de trecut şi de România dezgroapă vechi
cronici acoperite de colb ca să ne aducă aminte de responsabilitatea pe care o
avem faţă de neam şi ţară, însă unii eseişti, analişti politici şi pescuitori
în ape tulburi formulează „teorii noi”, tendenţioase şi chiar duşmănoase,
despre lupta de emancipare naţională şi despre facerea României. Ba că ziua de
1 Decembrie nu este bună ca sărbătoare naţională, ba că Unirea s-a făcut de
către marile puteri, ba că imnul României este nepotrivit, ba că românii
ardeleni erau mai atraşi de „cultura superioară” maghiară decât de „miticism”
şi de „balcanism”, ba că diferenţele dintre Transilvania şi Bucovina, pe de o
parte şi România de atunci, pe de alta, erau aşa de mari, încât omogenizarea
era imposibilă etc. Toate acestea dau unora de gândit, pe fondul ignoranţei
generalizate, a inculturii, a publicării multor informaţii false, neverificate,
al tăcerii istoricilor de meserie, copleşiţi de pletora „experţilor” de ocazie,
pricepuţi la toate şi la nimic. Peste asemenea elemente de marasm, vine şi
propaganda duşmănoasă a unor grupuri interesate din ţări vecine, care au tot
interesul să saboteze Centenarul Marii Uniri.
România nu
s-a format la 1918-1920 – cum se spune uneori, în mod grăbit sau tendenţios –
ci atunci s-a oficializat ca realitate veche, recunoscută pe plan
internaţional, prin tratate. Nici numele de România nu este nou, ci el vine de
demult, din „Romaniile”, „Vlahiile” sau Ţările Româneşti semnalate de toţi
marii noştri istorici şi consemnate încă de la finele mileniului I al erei
creştine. „Domnia a toată Ţara Românească” (Dominatio totius Terrae Romanae)
există din secolul al XIV-lea, iar Ţări Româneşti, „Valahii” sau „Romanii” se
află presărate peste tot în Europa de Sud-Est şi sunt cuprinse în izvoare la
scurtă vreme după căderea Imperiului Roman de Apus. România de pe hartă a fost
lăsată să funcţioneze târziu şi a fost recunoscută abia între 1859-1920.
Transilvania
cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul şi populaţia
României actuale. România de la începutul secolului al XX-lea (137 000 km
pătraţi) a luptat între anii 1916-1918 în Războiul cel Mare pentru Întregirea
Neamului, dar ceilalţi români (mai mult de jumătate din câţi erau ei atunci) au
luptat între 1914 şi 1918. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate dintre toţi
românii s-au angajat în luptă – sub o formă sau alta – fără să fie întrebaţi,
odată cu imperiile în care se aflau cuprinşi, încă de la începutul războiului.
Este vorba despre românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana
şi Maramureş. România s-a gândit mereu la aceşti români şi a negociat cu marile
puteri soarta lor. Paradoxul era că intrarea României în război – de neevitat
la un moment dat – ducea la renunţări dureroase indiferent de opţiune:
alăturarea la Antanta (Franţa, Anglia, Rusia) însemna abandonarea Basarabiei,
iar alăturarea la Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) marca
abandonarea Transilvaniei. Până la urmă, Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile
încât aproape nimic nu a fost pierdut. Românii au ajuns să trăiască în anul
1918 „ora lor astrală”, împărtăşindu-se din ambrozia şi nectarul celor aleşi.
Dar, dincolo de orice comentariu, intrarea României în luptă în 1916 a fost
inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand şi insistenţa primului-ministru Ion
I. C. Brătianu au fost judicioase, absolut necesare.
Proclamarea
independenţei de stat a României, la 9-10 mai 1877 (şi apoi apărarea sa pe câmpurile
de luptă) a fost un mare act de voinţă naţională, care nu trebuie contrapus
Unirii de la 1918. Independenţa nu a fost neapărat un scop în sine, ci un pas
mare spre realizarea unităţii naţionale depline. Ce independenţă era aceea care
cuprindea abia cu puţin peste o treime din pământul şi din poporul românesc?
Ziua de 1 Decembrie nu celebrează Unirea Transilvaniei cu România – cum se mai
pretinde câteodată în mod grăbit – ci chiar formarea României întregite, în
urma tuturor actelor din 1918 (Unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei,
Banatului, Crişanei şi Maramureşului). De la 137 000 km pătraţi, România a
ajuns la 296 000 de km pătraţi. Cine cu cine s-a unit? România mică s-a unit cu
celelalte Românii ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin
conştientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut. Marea parte a
românilor au dorit unirea, fiindcă ei au fost educaţi în acest sens de către
elitele intelectuale, politice şi religioase. Marele merit al românilor a fost
acela că au avut o elită responsabilă, conştientă de rolul său, activă şi
viguroasă. S-a spus şi s-a scris recent – fără noimă – că românii ardeleni ar
fi fost fascinaţi de „superioritatea” culturii maghiare şi că nu ar fi vrut
unirea cu România balcanică şi înapoiată. Chiar dacă luăm în calcul şi numai
câteva fragmente din discursurile lui Alexandru Vaida-Voevod, din Parlamentul
Ungariei, ne dăm uşor seama despre felul cum erau trataţi românii incluşi în
Ungaria. De la 1867, Transilvania nu mai exista pe hartă, fiindcă autonomia sa
istorică fusese desfiinţată printr-o trăsătură de condei. Politica de
maghiarizare era la ordinea zilei şi se desfăşura prin varii mijloace, de la
administraţie şi armată până la şcoală, presă şi cultură. În 1914, Alexandru
Vaida-Voevod, în parlamentul de la Budapesta, oferă o mostră despre viziunea
românilor asupra culturii maghiare spre care erau ademeniţi, a culturilor
străine în general: „[În ceea] ce priveşte cultura maghiară, şi aceasta e încă
fragedă, ca şi cultura română. Dar şi în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura
maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar aţi voi să ne-o
acordaţi. E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, îşi trăieşte abia
anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos şi această cultură nouă ne e
mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieţii
noastre sufleteşti, ea re-oglindeşte viaţa sentimentelor noastre”.
Prin urmare,
stăpânirea străină era mai amară decât pelinul, iar visul şi speranţa veneau
din forţa poporului român şi din dorinţa de unire cu România. De altminteri, nu
numai românii gândeau aşa în acei ani. Actele de voinţă populară din 1918 au
fost în conformitate cu interesele popoarelor ceh, croat, polonez, român, sârb,
slovac, sloven etc., fiind primite cu simpatie de către aceste popoare.
Datorită mentalităţii de popoare imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au
trăit mari frustrări popoarele german, maghiar şi austriac. În Ungaria, pe
fondul acestei atmosfere apăsătoare, guvernele de după 1918-1920 au desfăşurat
o propagandă revizionistă fără precedent, deplângând pierderea a „două treimi
din teritoriu şi din populaţie”, fără menţionarea faptului că aceste „pierderi”
se refereau la provincii şi ţări istorice în care ungurii se aflau în minoritate.
Oricum, se vede clar că românii şi România nu au făcut nimic ilegal şi
nedemocratic în 1918 (la nivelul democraţiei de atunci), din moment ce
deciziile lor de la Chişinău, de la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia au fost
aprobate, ratificate, recunoscute de către marile puteri. Sărbătoarea naţională
a României nu jigneşte pe nimeni, ci doar cinsteşte cea mai mare împlinire
naţională a românilor din toate timpurile.
Între anii
1848 şi 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mişcări europene erau cele
de emancipare naţională, de obţinere a libertăţilor democratice, de subminare a
imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etnico-naţionale.
Aşa au procedat aproape toate naţiunile de atunci, luând exemplu de la
occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendinţa cea mai
avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de Uniunea Europeană, de globalizare,
de autonomia teritorială a minorităţilor sau de eliminarea discriminărilor pe
criterii religioase! Cel mai luminat spirit pe care l-au produs vreodată
românii – Eminescu – a trăit tocmai în acele decenii şi a exprimat acele
idealuri înalte de atunci. El nu poate fi condamnat pentru ideile sale, care
erau şi ale poporului său, decât dacă este scos din contextul epocii, aşa cum
se procedează, din păcate, câteodată, acum. La fel gândeau – referitor la
popoarele lor – Puşkin, Petõfi, Taras Şevcenko etc.
Românii – în
marea lor majoritate – au fost antrenaţi atunci să lupte pentru formarea
statului lor naţional, aşa cum au procedat italienii, germanii, polonezii,
sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu au făcut-o
nici mai bine şi nici mai rău decât alţii. Nu au fost, în această luptă a lor,
nici mai conştienţi sau mai entuziaşti, dar nici mai apatici sau mai reticenţi
decât alţii, decât vecinii lor. Fireşte, este absurd să susţinem că toţi
românii au participat la mişcarea pentru unire sau că toţi au dorit cu ardoare
unirea. Totodată, este nerealist şi incorect să spunem că Unirea de la 1918 s-a
făcut în condiţii ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern
valabile şi că nu au fost încălcate atunci drepturile şi valorile nimănui. Dar
şi mai incorect, mincinos şi nedrept este să pretindem că românii – la modul
general – nu au dorit unirea, că ei erau atraşi mai degrabă de civilizaţia
superioară ungară decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar
fi amăgit şi ar fi acţionat în numele lor.
Toate datele
de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit Unirea
Transilvaniei cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul
exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internaţională a
apreciat actul de voinţă naţională a românilor, formulat în anul 1918, şi a
recunoscut realităţile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales
în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost
întrebate, iar unii membri ai lor au şi susţinut apartenenţa la România.
Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai
întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat
sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobişnuit ca
poporul să fie condus de elite şi să le urmeze. Românii ardeleni au fost
condamnaţi de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici şi
economici puternici, ci, până târziu, doar preoţi şi dascăli, adică
intelectuali ieşiţi din sânul lor şi apropiaţi de ei. Dar ei – românii ardeleni
– nu au rămas nicio clipă fără elite, şi aceasta le-a fost salvarea. Decenii la
rând, înainte de unire, preoţii şi dascălii nu-şi încheiau slujbele, respectiv
lecţiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la
Bucureşti răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente,
rapoartele autorităţilor, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor
politice, asociaţiilor profesionale, şcolilor etc. pentru a dovedi cum s-a
pregătit unirea de jos în sus şi din cele mai sofisticate şi savante cercuri
academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat
unirea, că i-au conştientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au
convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru şi
de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Ţineţi cu poporul, ca să nu
rătăciţi!”. Prin urmare, conducătorii, desprinşi din popor, se ghidau după
aspiraţiile poporului, le justificau şi le susţineau, iar poporul îşi urma
conducătorii. Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau
infailibile, dar elitele şi plebea, cel puţin din 1848 până la 1918, au mers
concordant.
Eseuri
istorice se pot scrie multe, opinii despre trecut poate exprima oricine, dar
scrisul istoric trebuie lăsat istoricilor de meserie, cercetătorilor, celor
obişnuiţi şi pregătiţi să opereze cu sursele istorice. Conform specialiştilor,
în epoca despre care scriem, Unirea din 1918 a fost un act de voinţă naţională
românească, formulat de majoritatea populaţiei şi recunoscut prin tratate
internaţionale cu valoare de lege. Restul sunt chestiuni interesante, dar
adiacente. Ele se cuvin studiate, relevate, dar nu augmentate, deviate, scoase
din context sau falsificate.
Eseurile
despre trecut au rostul lor, ca şi publicistica istorică în general. Se face
astăzi copios meta-istorie, istorie contrafactuală, istoria iluziilor
oamenilor, istoria ideilor neviabile şi a personalităţilor care luptau contra
curentelor dominante, se evocă felurite ciudăţenii şi rarităţi, ajung să fie
privite drept mituri clişeele şi stereotipurile, să fie valorizate personaje
considerate îndeobşte negative etc. Toate acestea au loc sub soare, sunt adesea
receptate mai bine de public decât temele clasice de istorie, fiindcă gustul
este şi el esenţial în revigorarea trecutului. Dar aceste abordări nu trebuie
confundate cu cercetarea trecutului dacă ele nu reprezintă aşa ceva, pe de o
parte, iar concluziile unor întâmplări sau fapte marginale nu trebuie impuse
drept dominante, pe de altă parte.
„Noile
puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie
sărbătoarea Centenarului Marii Uniri – dar nici nu se reciclează acum din pură
întâmplare. Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din
arsenalul naţionaliştilor revizionişti (mai ales ungari), care au cultivat
mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptăţii istorice” făcute
Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate şi
balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un
mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri. Limbajul
detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de
exprimare s-au cizelat, s-au europenizat – , dar el se poate descifra uşor
printre rânduri. Odată cu această uşoară tâlcuire, se vede limpede şi sorgintea
lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român. Pe de altă parte,
după crearea de către Moscova leninistă a unei secţii a partidului său comunist
la Bucureşti, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale
acestei formaţiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine
comuniştilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat
imperialist, multinaţional”. La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv
comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură – când tezele lui
Roller exprimau aceleaşi idei antiromâneşti. Cu alte cuvinte, până nu tocmai
demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat şi disciplinat, de către
URSS şi de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România. Punctele
comune ale celor două asalturi sunt uşor de sesizat: unirea s-a făcut pe
nedrept, de către un grup de intelectuali (naţionalişti/burghezi), dar mai ales
de către marile puteri (învingătoare occidentale/imperialiste). Readucerea în
atenţie a acestor clişee ale propagandei de odinioară se explică prin
apropierea Centenarului Unirii, după cum spuneam. Numai că apropierea acestui
Centenar se produce: 1. În condiţiile unei periculoase recrudescenţe a
naţionalismului în Ungaria acestor ani, recrudescenţă condamnată chiar şi de
organismele europene din care Ungaria face parte; 2. În toiul unui acut
conflict teritorial între Ucraina şi Federaţia Rusă (moştenitoarea URSS), pe
fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii şi
din cauza căruia securitatea graniţelor din regiune este ameninţată. Lăsăm la o
parte apropierea ciudată dintre Ungaria şi Rusia, pe care inamicii Unirii din
1918 o socotesc pur şi simplu întâmplătoare…
În aceste
condiţii, cum să admitem şi să justificăm punerea sub semnul întrebării a
înfăptuirilor naţiunii române din anul 1918? Nu credem în comploturi oculte,
interne sau internaţionale, dar nici atât de naivi nu putem fi încât să
acceptăm pasivi toate aceste asalturi împotriva intereselor României. Chiar dacă
toate provinciile unite cu Ţara la 1918 ar fi fost simple cadouri date României
de marile puteri sau rod al propagandei făcute de elite exaltate – aşa cum s-a
întâmplat în alte cazuri şi împrejurări – , tot nu s-ar cuveni să fim cinici şi
să hulim, de dragul spectacolului sau cu scopul unor avantaje. Oare să nu fim
capabili – noi, românii – să punem în pagină o adevărată simfonie, un imn
închinat bucuriei de fi şi de a trăi împreună? Oare să fim atât de uşor de
prostit, încât să credem că un mileniu de singurătate (în care am trăit cumva,
aşa cum am putut) este de preferat unui secol de unitate (neîmplinită nici
aceasta)? Desăvârşiţi ca popor prin secolul al IX-lea (poate prin preajma
anilor 800-900), am trăit răzleţi până pe la 1800, când am început să ne
adunăm, convinşi greu că în lume „unirea face puterea”. De altminteri, toţi
oamenii trăiesc în comunităţi de diferite feluri. Ne-am unit, în împrejurările
cunoscute, în perioada 1859-1918 şi nu a trecut de-atunci nici o sută de ani.
Oare putem compara experienţa a o mie de ani cu vieţuirea (poate dezamăgitoare)
din o sută de ani? De ce să fim aşa grăbiţi şi să riscăm o judecată greşită?
Ne-am unit fiindcă nu ne-a fost bine să fim separaţi şi atacaţi din toate
părţile. Aşa au gândit generaţii de români care ne-au precedat şi care au murit
pentru Unire.
Se cuvine,
de aceea, să facem distincţie clară între opiniile istorice rostite de amatori
şi rezultatele cercetărilor întreprinse de specialişti şi chiar între eseurile
scrise de unii istorici fără stagii în arhive şi studiile cunoscătorilor, ale
profesioniştilor autentici. Cu toţii ne putem pronunţa despre Marea Unire,
fiindcă ne-am cucerit libertatea de exprimare, dar avem datoria să deosebim
adevărul izvoarelor de părerea neautorizată, născută din curiozitate,
teribilism, pasiuni (patimi) şi/sau interese. De asemenea, înainte de sentinţe
unilaterale, avem obligaţia să comparăm. Numai aşa vom putea spune dacă suntem
sau nu unici sub soare şi dacă ceea ce s-a petrecut la noi în 1918 se poate sau
nu încadra într-o serie de fapte, trăite de mai multe popoare. Vom distinge
astfel mult mai bine între acele studii de nişă, menite să lămurească mai bine
trecutul, şi acelea scrise ca să ne deruteze şi să ne abată de la adevăr. În
privinţa temei noastre, vom putea ajunge astfel la o concluzie simplă, bazată
pe surse: au fost şi români care nu au dorit România de la finele anului 1918,
aşa cum au fost şi state care nu au recunoscut actele Unirii, dar majoritatea
românilor şi majoritatea marilor puteri au făcut-o. Aceasta este concluzia
reală care trebuie prezentată publicului larg, pentru că ea a exprimat voinţa
naţională. Datorită acestui şuvoi al istoriei noastre, ne strângem mereu
energiile în locul binecuvântat, cu nume simplu, fascinant şi copleşitor de
frumos, căruia poporul îi zice Ţara Românească.
Ioan-Aurel POP
http://ziarulfaclia.ro/fascinatia-marii-uniri-din-1918/
Sursa: Prof. Valentina Lupu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu