Poetul Adrian Munteanu la Festival Românesc de la Seattle

Poetul Adrian Munteanu a participat in zilele de 29 si 30 septembrie la Festivalul Românesc de la Seattle,

SUA

  Sute de români din metropola de la malul Pacificului si din împrejurimi au fost prezenti sâmbåtå si duminicå, la finalul lunii septembrie, la Festivalul Românesc organizat de biserica ortodoxå Sfintii Trei Ierarhi din Seattle.

In curtea bisericii, pe o estradå amenajatå, au evoluat formatii de dansatori, solisti vocali si instrumentisti, violonisti, pianisti, acordeonisti, interpreti de muzicå folk, cårora li s-a alåturat, cu evolutii în ambele zile, poetul Adrian Munteanu care a interpretat sonete proprii, ridicând poezia la rang de spectacol. Evolutia sa a fost apreciatå de cei prezenti, români care au realizat cå s-a reusit o manifestare complexå din care nu putea lipsi cuvântul românesc ziditor.

În acordurile traditionale însotite de armonia si tråirile poetice dintru adânc de noi, românii au cântat, au dansat, au rostit în limba de acaså, fiind, o datå mai mult, uniti cu tara, parte integrantå a ei, în anul celebrårii Marii Uniri.

Sfântul Ioan Botezătorul vindecă un copil îndrăcit - DUMNEZEU CUNOAȘTE, DAR NU PREDESTEAZĂ (I)

Sfântul Ioan Botezătorul vindecă un copil îndrăcit

În anul mântuirii 1919, econom al metocului Vozina era bătrânul Nifon, avându-l ca ajutor pe monahul Leontie, iar chelar era monahul Lazăr. Într-o dimineaţă de martie, s-au auzit nişte strigăte puternice în curtea metocului. Cei doi monahi tineri, aplecându-se peste balcon, l-au văzut pe ciobanul Dimitrie Bobotan cum îl trăgea cu sila pe fiul său, Ioan, care avea în jur de zece-doisprezece ani. Dintr-o dată, copilul a început să tremure, să facă spume, să scoată ţipete sălbatice şi să facă diferite mişcări ciudate, aşa cum fac cei care sunt cuprinşi de înrâurirea diavolească.

Sărmanul cioban şi femeia lui nu mai ştiau ce să facă. „Bre, Ioane, ce ai? Ce ai păţit?”, îl întrebau, dar copilul nu putea să le răspundă la întrebări, ci continuă să facă nebuniile lui. „O, ceas rău!”, a început ciobanul să strige. „Ah, copilul meu! Vai, nenorocitul de mine, ce am păţit!”.

Într-o astfel de stare de tulburare şi nemăsurată mâhnire şi-a adus aminte de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul şi îndată l-a luat pe copil şi a pornit spre biserică, ca să-l ducă înaintea icoanei Sfântului. Însă, cu cât înaintau şi se apropiau de biserică, cu atât copilul, aflat sub lucrarea demonului, se sălbăticea, striga, se împotrivea să meargă spre biserică, se trăgea înapoi aşa încât, la un moment dat, scăpând din mâinile tatălui său, a luat-o la fugă. Dar tatăl lui a alergat mai repede şi, prinzându-l, l-a adus înapoi.

Între timp, monahii de pe balcon urmăreau tragica scenă dintre tată şi fiu. Apoi au coborât şi, luându-i pe tată şi pe copil, i-au dus în biserică şi l-au pus pe copil înaintea sfintei icoane. Erau mâhniţi pentru copil, dar mai mult pentru faptul că nu exista acolo niciun preot care să-i citească exorcismele, aşa cum se obişnuieşte în astfel de situaţii.

După ce au trecut cinci minute de tăcere, monahul cel mai tânăr a spus:

– Frate, de vreme ce nu avem preot, dacă vrei, hai să cântăm singuri un paraclis la Sfântul Ioan, căci puterea lui este mare. Şi, să se facă ce va binevoi el.

Celălalt monah a fost de acord şi au început paraclisul. Copilul a fost cuprins de nelinişte şi a început să se tăvălească pe plăcile de piatră ale bisericii. Ciobanul devenise alb ca varul şi inima i se zdrobise cu totul. Totuşi, se ruga în taină Sfântului Ioan, ca să facă milă cu el.

Paraclisul se apropia de sfârşit. Când a început cântarea a şaptea, copilul s-a liniştit. Când au terminat cântarea a opta, copilul s-a ridicat şi a stat în picioare înaintea icoanei, cu multă smerenie. La sfârşitul paraclisului, copilul era cu totul sănătos, spre nespusa bucurie şi uimire a celor care erau de față. După ce copilul, părinţii lui şi cei de față s-au închinat Sfântului Ioan până la pământ, au plecat bucurându-se împreună cu tatăl copilului.

Datorită credinţei şi evlaviei sale faţă de Sfântul Ioan Botezătorul, ciobanul a izbutit să dobândească vindecarea copilului său.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu–Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 152-154)

DUMNEZEU CUNOAȘTE, DAR NU PREDESTEAZĂ (I)

          Problema este răul, pe care Ortodoxia îl explică într-un chip minunat; nu există altul mai bun. Explicația pe care o dă este următoarea: Răul există și provine de la diavolul. Înlăuntrul nostru este și duhul cel rău și duhul cel bun și se luptă între ele. „Fie pe unul îl va urî și pe celălalt va iubi, fie de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”. Adică înlăuntrul nostru se dă o luptă între bine și rău. În această luptă însă omul este liber să hotărască ce să aleagă. Prin urmare, nu Dumnezeu este Cel care predestinează și hotărăște, ci libera voință a omului.

Dumnezeu în atotștiința Lui cunoaște cu multă acrivie mai înainte de întemeierea lumii că cineva va face, de pildă, la vârsta de 33 de ani o crimă. Dar omul în libertatea voinței sale – dar pe care l-a primit de la Dumnezeu, însă l-a pervertit – acționează în deplina sa libertate.

Nu Dumnezeu este cauza, nici nu ne destinează pentru acest scop. Atotștiința Lui nu ne îndatorează. El respectă libertatea noastră, nu o anulează. Ne iubește, nu ne face robi, ne dă valoare. Dumnezeu nu intervine în libertatea noastră, ci o respectă, ne dă libera alegere. Prin urmare suntem răspunzători, fiindcă facem ceea ce vrem noi. Nu ne obligă Dumnezeu. Lui Dumnezeu Îi este cunoscut că tu vei ucide pe acest om, dar nu este rânduit de Dumnezeu ca să săvârșești aceasta.

Cum este cu putință ca Dumnezeu, Care ne-a creat din negrăită dragoste și El Însuși este Dragostea absolută și voiește numai dragoste, să vrea să te conducă la răutate și la ucidere? Îți dă libertatea și apoi ți-o ia? Tu ești cel care acționează în deplină libertate, tu hotărăști ceea ce Dumnezeu cunoaște de mai înainte, fără să te silească; de aceea și ești răspunzător.

Aceste subiecte sunt foarte delicate; este nevoie de luminare dumnezeiască, pentru ca omul să înțeleagă. Sunt taine. Lucrul bun în firea sa este o taină. Nu este frumoasă o floare cu diferite culori, ce te atrage și te face să o iubești? Te apropii de ea și are o mireasmă atât de nobilă, de fină, încât te face să o iubești și mai mult. Acesta este binele. Da, dar oare nu este și aceasta o taină? Cum s-au format aceste culori, cum s-a format această mireasmă? Același lucru putem să-l spunem și despre păsări, despre animale, despre viețuitoarele din apă. Toate exprimă bunătatea lui Dumnezeu.

Dumnezeu a dăruit omului tot ce este mai frumos și mai bun. L-a menit să devină desăvârșit. I-a dat însă și libertatea și astfel i se dă posibilitatea să urmeze binele sau răul. Pe de o parte dragostea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte libertatea omului. Dragostea și libertatea se împletesc. Se unește duhul cu Duhul. Aceasta este viața mistică. Când duhul nostru se unește cu Duhul lui Dumnezeu, atunci facem binele, devenim buni.

Pentru patimile noastre este răspunzătoare voința noastră. Dumnezeu nu vrea să îngrădească libertatea noastră, nu vrea să ne silească. De noi depinde ce vom face și cum vom trăi. Fie vom trăi pe Hristos și vom avea trăiri dumnezeiești și fericirea, fie vom trăi în melancolie și întristare. O stare intermediară, de mijloc nu există. Fie vei fi, fie nu. Fie una, fie cealaltă. Firea se răzbună, urăște răul. Orice poate să fie astfel, dar poate și să nu fie. Sărutatea, de pildă, poate fi sfântă, dar poate fi și vicleană. Dar tocmai aceasta are valoare, ca omul să acționeze liber. Dumnezeu l-a făcut pe om să ceară el singur să devină bun, să-și dorească singur aceasta și să devină, într-un oarecare fel, ca și cum ar fi izbânda sa, în vreme ce în realitate provine de la harul lui Dumnezeu. Ajunge mai întâi în punctul de a-și dori aceasta, de a o iubi, de a o dori și apoi vine dumnezeiescul har și o săvârșește.

Dumnezeu este dragoste, nu este un simplu spectator al vieții noastre. Poartă de grijă și Se interesează ca un Părinte al nostru ce este, dar respectă și libertatea noastră. Nu ne silește. Noi să avem nădejde în Pronia lui Dumnezeu și, de vreme ce credem că Dumnezeu ne poartă de grijă, să avem curaj, să ne încredințăm dragostei Sale și atunci Îl vom vedea neîncetat lângă noi. Nu ne vom teme ca nu cumva să pășim alături.

Câte ace are fiecare pin? Dumnezeu le cunoaște și fără voia Lui niciunul nu cade jos. La fel și perii capului nostru, toți sunt numărați. El Se îngrijește de cele mai mici amănunte ale vieții noastre, ne iubește, ne ocrotește.

Noi trăim ca și cum nu am simți măreția dumnezeieștii pronii. Dumnezeu este foarte tainic. Nu putem să înțelegem lucrările Sale. Dumnezeu este făr de greșeală. Cine este în esență Dumnezeu, noi nu cunoaștem. Sfaturile lui Dumnezeu nu putem să le aflăm.

Când Dumnezeu ne dă harisma smereniei, pe toate le vedem, pe toate le simțim. Atunci Îl trăim pe Dumnezeu foarte intens. Când nu avem smerenie, nu vedem nimic. Dimpotrivă, când ne vom învrednici de sfânta smerenie, atunci pe toate le vom vedea, ne vom bucura de toate. Îl vom trăi pe Dumnezeu, voi simți Raiul înlăuntrul nostru, Care este Însuși Hristos.

GEOMETRIE - Sfantul Ioan din Kronstadt

             Pentru cel ce crede cu adevarat în Dumnezeu, orice lucru din câte exista pe pământ și în toate lumile vizibile parcă n-ar fi, dispare; nu exista nici măcar un singur punct sau o singură linie imaginare în spațiu fără Dumnezeu; pretutindeni îi apare în minte o singură, infinită Ființă – Dumnezeu. Își închipuie că ori de câte ori trage aer în piept Îl respiră pe Dumnezeu; pentru el, Domnul este pretutindeni și este totul, făpturile parcă n-ar fi și el însuși dispare, imaginar, pentru a-i face loc să lucreze în sine Unicul Dumnezeu.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 99.

CÂNTECUL FĂPTURII - Arhiepiscopul Iustinian Chira

            Pe Adam Îngerii l-au învățat să cânte. Toată creatura cânta. Cânta soarele și luna, cântau stelele și lumina. Întreg spațiul răsuna de o armonie sfântă, pe care urechea noastră nu o poate cuprinde. De o miraculoasă simfonie este plin tot universul. Pentru că în univers nu domnește haosul, ci ordinea și disciplina. Toate, cerul și pământul, când ascultă de legile date de Creatorul lor, formează în spațiu o desăvârșită simfonie. Deși s-ar părea că dincolo de atmosfera Pământului domnește întunericul și tăcerea, nu este așa. Aceasta este numai aparent, pentru că organele pe care le avem noi, urechea și ochiul, au o putere de percepere limitată. În afară de ceea ce auzim sau vedem noi, există o infinită bogație de sunete si culori, care vibrează mereu și cântă. Tăcerea și întunericul absolut domnesc numai în iad, care este numit de Hristos întotdeauna „întunericul cel din afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 25, 30). Acolo niciodată nu se aud cântece armonioase și frumoase. Acolo sunt sunete haotice care chinuiesc și înspăimântă permanent. Nici lumina nu este acolo o lumină care mângâie și încălzește, ci este o lumină moartă, neîntâlnită în spațiul creat de Dumnezeu, unde și lumina și sunetul sunt create ca să provoace fericirea și o liniște desăvârșită tuturor credincioșilor.

 Arhiepiscopul Iustinian Chira, Acolo-n sus in vremea aceea, Ed. Mânăstirii Rohia, Rohia, 2010, p. 7-8.

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda

Viorel Roman - Europa si Centenarul Romaniei

Europa si Centenarul Romaniei

Frans Timmermans, prim-vicepreședinte al Comisiei Europene: „Problema României este una tipică pentru țările din Lumea a Treia, adică pentru acele țări din Africa și Asia care, deși sunt pline de resurse naturale, se zbat în cea mai cruntă sărăcie din cauza prostiei și a hoției care colcăie în acele țări. Deși părea că mergeți pe drumul cel bun, în ultimul an ați regresat enorm din cauza resursei umane de proastă calitate care a ajuns în fruntea țării. Această resursă umană e de o calitate atât de jalnică încât reprezentanții ei, după ce ca sunt hoți, sunt atât de proști încât își inchipuie că pot păcăli pe toată lumea, deși ei nu sunt capabili să comunice nici măcar în limba maternă. Mai elegant de atât, nu știu cum să o spun, dar totuși o voi face: Problema României e ca unul din trei pesediști e la fel de corupt ca și ceilalți doi! Dacă nici acum nu pricepeți, înseamnă că nu mai e nimic de făcut, vă salut și n-am cuvinte! Nimeni nu vă poate face binele cu forța…”.

*

Manfred Weber, foarte probabil urmasul lui Jean-Claude Juncker: „Sunt extrem de îngrijorat de situaţia din România. Am întrebat-o astăzi pe prim-ministrul Viorica Dăncilă despre corupţie şi despre independenţa justiţiei. Vom fi intolerabili în ceea ce priveşte statul de drept... România face paşi înapoi în ceea ce priveşte lupta anticorupţie şi independenţa justiţiei este sub presiune. Am văzut în această vară în Bucureşti oameni bătuţi de forţele de ordine şi, sincer, asta este inacceptabil. Lupta împotriva corupţiei nu este un lux, ci o modalitatea supremă de a ne apăra cetăţenii şi afacerile de abuzurile din partea statului. Din acest motiv solicităm de urgenţă Guvernului român să se oprească din această ofensivă.“

https://www.totpal.ro/viorel-roman-statul-la-romani-ed-a-i…

Cresterea salariilor si pensiilor

Nicolae Ţăran: Bruxelles critica România, pentru că „statul de drept” a fost confiscat de PSD?

În România , spre deosebire de TOATE celelalte state din UE, costurile cusalariile au crescut în Trimestrul II din acest an cu 12,7% comparativ cu Trimestrul IV din anul 2016 (19,8 miliarde euro în TII 2018 versus 15,545 miliarde euro în TIV 2016). PSD-ALDE au reușit o creștere fără precedent a salariilor, pensiilor, ajutoarelor si deficitul la bugetul pensiilor de stat a scăzut de la 15 miliarde lei în 2016 la circa 7 miliarde de lei în acest an. Succesul PSD-ALDE a înfuriat, pentru că o mare parte din majorare este finanțată de multinaționalel germane, franceze și olandeze. Mai mult, în timp ce salariații din Germania sunt mai prost plătiți (costurile salariale au scăzut de la 440,73 miliarde euro în T IV 2016 la doar 426,885 în T II 2018), salariații din filialele românești beneficiză de o creștere a salariilor. PSD-ALDE au obligat multinaționalele germane, franceze și olandeze să plătească salarii care să reflecte nivelul real de calificare al salariaților.

Viorel Roman: ... daca intaleg bine, Guvernul mareste salariile la bugetari si oblga indirect multinaționalele sa faca la fel, altfel forta lor de munca fuge la stat sau in vest?

Silviu Cerna: Nedumerirea ta este explicabilă, având în vedere că materialul colegului nostru, N. Ţăran, conţine unele afirmaţii nefondate:

1. Guvernul a mărit, într-adevăr, salariile funcţionarilor şi pensiile, ceea ce constituie nu ,,un succes incontestabil al guvernării PSD-ALDE'', ci o cauză a creşterii deficitului bugetar structural, a datoriei publice şi a ratei inflaţiei. Există, probabil, un anumit efect de antrenare asupra salariilor din sectorul privat, însă autorul nu prezintă nici un fel de dovezi în acest sens. Oricum, consecinţele amintite deteriorează gradul de îndeplinire al criteriilor de convergenţă şi îngreunează adoptarea euro, care ar însemna finalizarea revenirii României la civilizaţia occidentală (i. e. modernitate - cum spui tu pe bună dreptate).

2. Este adevărat că deficitul bugetului social s-a redus în ultimul timp, însă aceasta nu ca urmare creşterii salariilor şi pensiilor, cum afirmă colegul nostru, ci a trecerii plăţii contribuţiei sociale în sarcina angajaţilor. Astfel, contribuţia la asigurările sociale este stopată acum la sursă şi virată la bugetul asigurărilor sociale inclusiv de marile întreprinderi de stat cu pierderi (CFR, Poştă, Tarom, marile termocentrale, dar şi, surpriză, Regia Protocolului de Stat etc.), care anterior nu plăteau şi nici nu puteau fi constrânse să o facă.

Apropo: Se pare că se preconizează o lege care să scoată un mare număr de asemenea întreprinderi de sub incidenţa legii insolvenţei. De aceea, am semnat o scrisoare deschisă pe această temă iniţiată de un grup de colegi de la Bucureşti; v. cele două mesaje care urmează).

3. Criticile recente ale comisarilor şi parlamentarilor europeni la adresa guvernului român se referă la încercările acestuia de a stopa lupta împotriva corupţiei şi la reprimarea violentă a manifestanţilor paşnici (nu a ,,huliganilor'') din data de 10 septembrie, nu la politica economică.

Alex Taran: Cu privire la punctul 2: Fiscalitatea nu e modificata cu privire la plata contribuțiilor la buget. Nici acum nu intra sub incidența legii penale nevirarea la bugetul de stat a contribuțiilor cu reținere la sursa. Asa ca, nu s-a schimbat nimic in ceea ce privește capacitatea MF de a obliga marile companii sa plătească contribuțiile la buget. Ce s-a schimbat însă este faptul ca, odată cu transferul tuturor contribuțiilor in sarcina angajatului, execuția bugetară se face direct către bugetul CAS, înainte partea angajatorului mergea la bugetul de stat si nu la CAS. Făcând aceasta mișcare, guvernul a obligat “propaganda” sa nu mai poată spune ca deficitul fondului de pensii este nesustenabil si pensiile ar trebui diminuate, pensionarii romani trebuind sa rămână niște sclavi, exact ca si angajații. Asta e problema de fapt si cred ca, măcar in mediul academic, informațiile care circula ar trebui sa fie reale.

Ioan Miclău-Gepianu - MELANCOLIE COSMICĂ!

MELANCOLIE  COSMICĂ!

~*~

Arcuit peste câmpie, înfoiat în pânze-albastre,

Norocos de vânt prielnic, ca o pânză de catarg,

Cerul mișcă mari imperii, lumi senine, infinite,

Unde stelele puzderii se aprind apoi se sparg.

Ochiul încântat surprinde cu fantastică uimire,

Frumuseți pe care gândul strâns în mintea unui om,

Greu discerne-atâta farmec și atâta strălucire;

Unde și-ar avea izvorul, cine cârmele le trag?

Microscopice popoare răsfirate prin unghere,

Formând mândra Omenire angajată în războaie,

Își închipuie că-i forța și-a eternului putere,

Până când le șterge urma picătura cea de ploaie!

Dar e cert că în splendoarea ce-ncropește Universul,

Omu-i mădular și parte din acelaș corp și lege,

Și oricât el s-ar distinge șlefuindu-și  singur versul,

Alergând în spații albe tot cu Arca mare merge!

Astfel în zadar aleargă roiul furnicar să scape,

Înspre partea-naltă a Arcei ce se pierde-n fund de ape;

Dar din fericire, iată, un cârmaci albit de vremuri,

Să evite catastrofa pentru care plângi și tremuri!

Și atunci vreo furnică sus pe vârf de mușuroi,

Să aclame la popoare..., că-i din sânge de eroi;

Însă noi vorbind de oameni și de-a lor misteră urmă,

N-am avea motiv să credem că-i un basm și noi o turmă!

Oare, pietrele se-ntreabă cine sunt? Ori apa dulce

Simte albia-nverzită când își lasă se culce,

Undele zglobii ce-aleargă înspumate în neștire?

Gândesc munții de-al lor farmec, cerul de-a lui strălucire?

Regnul mineral în fine, cu-a lui formă și esență,

Poate conștient să fie de imensa lui prezență?

Nu. Doar numai omul are privilegiul de ființă,

El se-ntreabă cine este, răspunzând după putință!

Dar cum se trecură-n haos lungi milenii ce avură,

Cinstea de-a purta pe umeri lumi de aur de-o măsură

Uimitoare în științe și-n produsul tehnologic,

Stăpânind cu forța minții matematical și logic,

E firească întrebarea: ”unde sunt cei ce trecură

Prin tunelul vieții scurte, lăsând legi, progenitură?

Sunt firește-n piatra dură, înmulțind nisipul mării,

Ori în muntele cel falnic, stâlp susținător al zării;

O melancolie-nchisă, ciclul, piatra și viața,

O rotație divină, după noapte, dimineața!

Totuși, omul fu în stare cu a lui simțiri se pare,

Să surprindă adevărul, dar..., e tot în Arca mare!

”Și-al ei Comandant ce are hărțile de navigare,

Nu ne-ntreabă, nici ne spune, planurile ce le are”.

~*~

Ioan Miclău-Gepianu

(Poezii alese-Vol.II- Ed.”Cuget Românesc”,2006)

Petru-Ioan Gârda - Nădejdea Phoenixului, vol II De Pavel Ferghete Rătundeanu

Nădejdea Phoenixului, vol II

De Pavel Ferghete Rătundeanu

Noul volum din “Nădejdea Phoenixului” al autorului Pavel Ferghete Rătundeanu este, de la un capăt la altul, un manifest pentru iubire între oameni și întru Hristos și de iubire pentru țară și limbă. Autorul inspiră un otimism debordant, pentru el renașterea (României, umanității, omeniei?) din cenușa proprie este mai mult o certitudine decât o nădejde.

Aici soarele răsare pe zeci de pagini, dar nu apune niciodată, e dimineață mereu!

Autorul îl pomenește obsedant pe Hristos, dar și pe Eminescu și pe alți mari autori români, trecând aluziv sau cu citate prin numeroasele sale lecturi.

Dar Pavel Ferghete dedică multe din poeziile sale și unor autori contemporani (mulțumesc frumos!), pe care îi cunoaște personal sau din lecturi.

Cea mai mare parte a poeziilor se dedică însă lui (sau sunt convorbiri dcu) Ben Todică, autor român din Australia, cu care Pavel Ferghete Rătundeanu are o îndelungată și fructuasă colaborare.

Mi-au plăcut multe titluri de poezii, dintre care amintesc: “Cu stelele e prins binele la plug”,  „Cuvântul, ca să nu fac degeaba umbră pământului” „Lucind de bunețe-n frumusețe”

Și aș cita mai mult dintr-o poezie dedicată (întâmplătortor) mie, în care PVF se autodefinește destul de bine ca scriitor:

“Că eu scriu amice liturghie de pâine şi de pace,

Scriu în spice, scriu în grâne pe cont propriu, scriu cum ştiu

Strigând bolund în drum către oază, strigând disperat prin pustiu

De dragoste şi dor flamând, profund Însetat de-o fată morgană la curți de dragoste şi dor

Şi nu strig degeaba, în zădar, având talanții înmulțiți în har,

Nu strig în van, nătâng, pe fata morgană,

Mireasă, să fie trecută peste pragul casei,

Trecută de mine, ca fecior holtei

S-o transform în nevastă între neveste,

Nevastă de bună veste, de poveste,

Că fata morgana mă conduce la oaza din pustiu,

Ca pe o camilă să mă adape,

Să mă sature şi astâmpere de foame şi de sete,

Prin iubire să-mi dea drept la înviere, drept de a candida la fericire,

Din prisos, prinos de fericire să împart celorlalți, să împart nebun, buiac,

Să împart şi celorlalți făcând şi lui Dumnezeu pe plac

Întru răsărit de soare...”

Pe ici, pe colo, găsim și scântei de umor ironic,

„Pe unde trece

Ioan Petru Gârda efemer

Inventând apa rece, ca inginer...”

Sau (vorbind de Simona Halep)

„Copilul stelar şi cum mai rar îşi merită vacanța,

Deşi e timid cu lintea-n blid,

Dar e candid în splendid,

În tenis e trimbulind

După Nichita, un foe verde de albastru”

Personal, nu sunt de acord cu foe în loc de foaie, dar  poate că autorul vrea să sublinieze extragerea inspirației sale din bogatul folclor autohton, lucru iar evident pe tot parcursul cărții.

Închei seria citatelor cu unul definitoriu pentru o bună parte din carte:

„Simfonic scriind avem un profund

Din afund de cer de izvor

Cu rădăcini de stejar în frumos suntem o culme prin ce avem: o culme Hristos

Cu profunzime şi limpezime Eminescu,

Iubire şi fericire PATRIE LIMBA ROMÂNA

Cu îndemână de pace şi pâine-adăpost la înălțime

Tras cu iscusință conştiință-n mâine.”

(IUBIRE ŞI FERICIRE)

Ca o concluzie, consider că acest nou volum arată un progres față de precedentul ca exprimare și ca redactare, deși mai sunt unele scăpări (ex: proprii – articulat, în loc de propriii).

Succes și spor în scrierea volumului următor!

Petru-Ioan Gârda

Academicianul Gheorghe Păun, despre globalizare:

Academicianul Gheorghe Păun, despre globalizare:

„Există o foarte mare inerţie în poporul român, în sensul bun al cuvântului“

28 septembrie 2018, 04:17

De Cristina Stancu

Academicianul Gheorghe Păun Gheorghe Păun, membru al Uniunii Scriitorilor şi membru titular al Academiei Române, a acordat un interviu ziarului „Adevărul”, în care vorbeşte despre avantajele şi dezavantajele globalizării pentru români.

Fiecare ţară are dreptul de a apăra cultura şi graniţele... Gheorghe Păun (67 de ani) este matematician, informatician şi om de cultură român, membru al Uniunii Scriitorilor şi membru titular al Academiei Române. Este inclus de Thompson Institute for Scientific Information (ISI) în categoria "highly cited researcher". Academicianul român locuieşte la Curtea de Argeş şi a participat recent la Colocviile Municipiului Piteşti, unde a vorbit despre fenomenul globalizării, într-un interviu pentru „Adevărul”.  

Adevărul: De ce spuneţi că noi, românii, am fi  mai vulnerabili decât alţii în faţa fenomenului globalizării?  

Academicianul Gheorghe Paun: „Am ajuns la masa democraţiei nepregătiţi. După 45 de ani de societate închisă, nu avem informaţie, nu avem antrenament să ne prezentăm în faţa agresorilor. Suntem vulnerabili, pentru că suntem o ţară bogată. Avem prea multe tentaţii, iar în jur avem trei imperii care sunt resurecte, care de-a lungul istoriei ne-au ocupat administrat etc. Dar principalul motiv e ăsta: suntem o ţară bogată, iar noi nu suntem pregătiţi să facem faţă acestui joc al globalizării, al manipulării.  

Şi totuşi românii par a nu fi chiar dispuşi să se adapteze la cerinţele globalizării. Dacă luăm chiar un exemplu dat de dumneavoastră, cel al regulilor „asomării” porcului, vorbim despre reticenţă.  

Din fericire, românul are şi o mare rezistenţă în faţa acestei globalizări. Uitaţi-vă câte oi se cresc în România. Am fost uimit. Am mers cu autobuzul până în Moldova. Pe toate dealurile vezi oi. Dar în toate pădurile, până acum o jumătate de an, erau mormane de lână aruncată, pentru că lâna nu nu se prea foloseşte în România. Nici măcar nu arde şi, cu toate acestea, oierii nu se leapădă de oi. I-am întrebat pe oieri de ce fac asta. Ştiţi ce mi-au spus? „Dragă domnule, eu nu pot altfel!”. Răspuns mai puternic decât acesta nu văd. Există o foarte mare inerţie în poporul român în sensul bun al cuvântului. Pentru că, în lume, de foarte multă vreme, izmele care se schimbă în fiecare an – cumpără, foloseşte, aruncă - sunt lucruri bolnăvicioase. Dacă originalitatea e considerată criteriu de valoare, ar trebui să ne aşteptăm la orice bazaconie. 

Nu e normal să fim influenţaţi de alte culturi?  

Lumea joacă în zona asta cu influenţe hollywoodiene, cu  influenţele Şcolii de la Frankfurt, cu multe altele. Nu discut. Poate că e normal să fie aşa la vârsta aceasta a umanităţii. Noi am rămas şi influenţaţi de geografie, de păduri, sol, de rămânerea cumva în urmă – benefică din punctul meu de vedere. Ortodoxia, spre exemplu, e mult mai consrvatoare decât catolicismul... Şi atunci, toţi factorii ăştia ne ţin mai reticenţi la inovaţie. În discursul de recepţie la Academia Română al lui Lucian Blaga - Elogiu satului românesc - sunt nişte pasaje formidabile, în care satul este comparat cu oraşul. Oraşul este foarte deschis la inovaţie, foarte gelos pe oraşul vecin , cosmopolit, cu tendinţa de a se nivela... De aceea, oraşele tind să semene unul cu altul. Satele , nu! Fiecare sat vrea să fie diferit de satul vecin , fără emfază, fără aroganţă, de la cusăturile pe ie, la toate celelalte, satul are acel ceva: „Decât al doilea la Roma, mai bine primul în propriul sat.... Satul român are o inerţie istorică ce s-ar putea să aibă legătură şi cu substratul  dacic.  Nu cad în dacomanie, deşi abia aştept să ajung din dacofob ce sunt, dacoman, asta dacă găsesc un dacolog care să-mi spună  lucruri realiste.    

Dacă am sta departe de globalizare, nu am fi oare condamnaţi să nu mai progresăm?  

Globalizarea are foarte multe paliere. Eu vorbesc de globalizarea culturală. Împotriva globalizării culturale/spirituale sunt. Altfel, suntem globalizaţi deja, iar circulaţia persoanelor, capitalului, oamenilor sunt lucruri bune. Despre Europa au vorbit de bine de la Napoleon, la Eminescu şi mulţi alţii. Eu sunt pentru o Europă unită, a unor state naţiuni. Ştiţi că în Nordul Europei, copilul este un bun al societăţii? Mie să-mi lase, domnule, nepoţii! De asta spun că sunt foarte departe de o astfel de mentalitate. Să-şi vadă de treburile  economice, de lucrurile pe care eu le vreau.  

Deci, putem trage concluzia că globalizarea economică este de dorit, cea culturală - nu prea?  

Şi globalizarea culturală are părţile ei bune, e bine să ştiu şi culturile altora, dar să mă lase să cânt la fluierul meu, să nu-mi impună cimpoiul irlandez, pentru că se fac încercări din astea., de la nivelul familiei , până la nivelul Halloween-ului.  Să mi-l dea , dar să nu mi-l impună. pentru că eu, citesc că acolo e un mod insidios prin care mi se aruncă  în derizoriu ideea de moarte. Pentru mine, asta e o zonă solemnă (deşi, aici mă contrazic, dacii mergeau voioşi la moarte. Să nu aruncăm asa în derizoriu. Balanţa între lucrurile acestea trebuie ţinută mai cu grijă.  

Românii mai sunt patrioţi?  

Sper că mai sunt patrioţi, deşi li se inoculează de multă vreme că patriotismul e desuet ş.a.m.d. De ce nu ne punem întrebarea dacă germanii sunt patrioţi, dacă francezii sunt patrioţi. Francezii au o lege pentru protecţia limbii franceze, sintagma „interes naţional”  e mult mai populară la ei . Vorbiţi-i unui francez rău despre Franţa să vedeţi ce reacţie va avea!  

Vorbiţi-i unui român rău despre România. Ce reacţie va avea?  

Depinde. Dacă îmi vorbiţi mie, va fi o reacţie nu agresivă, doamne fereşte... dar va fi! Sunt foarte mulţi snobi, proşti - nu că nu sunt informaţi  sau cultivaţi - ci în sensul că raportul efect/efort e total în defavoarea lor, Prostie în sensul că fac acţiuni care sunt în defavoarea lor. A face ceva împotriva ta e semn de prostie. A denigra ţara e semn de prostie, în sensul ăsta.  Nivelul tău de trai şi al copiilor tăi , în ţara ta, depinde de atitudinea ta faţă de ţară aici e nevoie de apăratrea interesului naţional, de apărarea suveranităţii. În apelul academicienilor  se vorbeşte de identitate, suveranitate, unitate. Vreau să pot să decid la mine acasă ce fac cu lemnul, cu pădurile, să nu mi le mai bărbierească nemernicii, pentru că e o crimă ce se întâmplă în zona asta. Să pot decide eu, suveran, ce fac cu gazul din Marea Neagră.... Observaţi ce discuţii sunt, ce valuri de influenţe, câţi petrolişti au fost împrejurul Parlamentului, la momentul în care s-a discutat despre legislaţia în domeniu! 

 

De ce credeţi că nu suntem pregătiţi să facem faţă provocărilor?   

Politicianul român e de generaţie tânără. Nu e boier  de neam, cum era odată. Noi facem tabula rasa din politicieni, din elite. Am făcut-o după război, o facem şi după Revoluţie  (ruşii au făcut şi după revoluţia din 1917, francezii şi la Revoluţia Franceză, deci nu este un hobby românesc), iar asta ne face vulnrabili. Nu mai avem boieri de neam pentru că i-am trimis la Aiud, la Canal, Dumnezeu ştie unde ... Pe vremuri, politicienii mai întîi erau boieri, apoi făceau politică. Acum se încearcă invers. Pentru a produce un intelectual e nevoie de trei facultăţi: una a celui care devine intelectual, una a lui taică-su şi una a bunicului lui! Deci, abia după trei generaţii putem să contăm că  avem boieri adevăraţi.  

Aţi condamnat în discursul dumneavoastră nişte generalizări pe care le fac oamenii politici, reprezentanţi ai administraţiei locale sau centrale, de genul afirmaţiilor „În străinătate pleacă doar curvele” sau „Acasă au rămas doar, proştii şi leneşii”.  

Foarte multe fraze sunt toxice. S-a creat o psihoză a emigrantului, a omului care nu are altă şansă decât să emigreze. E fals, fals, fals! Am date precise că au început să vină oameni înapoi acasă. Vin mai puţini decât cei care pleacă, dar vin mult mai mulţi decât acum un an. Deja a devenit sistematică întoarcerea acasă.

Citeste mai mult: adev.ro/pfqr5u

COMENTARII:

Jean Maurer

Nu este vorba de inertie in fata globalizarii, ci de prostie crasa ! Suntem un popor muncitor condus de niste mafioti si de niste imbecili ! Si mai suntem si toleranti pana la o totala nesimtire !

Radu Mircea

Jean Maurer

Coane Jenica , ramin cracanat de floarea intelectualitatii romanesti , de '' Academicienii ''' ce ar trebui sa fie modele . Pai daca unchiasul asta inca se da pe spate de discursul lui Blaga la primirea in Academie ( care ATENTIE !!! a avut loc in 1936 ) si lauda inertia intelectuala a romanilor , ce sa mai zic de badea Gheorghe care a muncit la CAP toata viata si singura data cind a ajuns in Bucuresti , a fost cu autobuzul PSD la miting .

Citeste mai mult: adev.ro/pfqr5u

Cu respect,

Valentin-Nicolae Bercă

"România Magnifică" - www.romaniamagnifica.ro - un proiect cultural pentru unitatea şi bogăţia spirituală a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea valorilor spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi credinţă creştină, mereu mândru de istoria sa multimilenară  în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Alexandra Dogaru - Gandul zilei - 30 septembrie 2018

Alexandra Dogaru

Referendumul poate fi momentul de redeșteptare a poftei noastre de a face istorie!

Referendumul poate fi momentul de redeșteptare a poftei noastre de a face istorie!

29 septembrie 2018de Ion Coja Doctrină naţionalistă

Prezența la Referendum – un început de care avem nevoie

Aflu de la câțiva cunoscuți, tineri sau bătrâni ca mine, că ezită să meargă la Referendum. Chiar sunt deciși să n-o facă unii…

Cunoscuții mei sunt toți oameni de calitate, cărora le pasă de ce se întâmplă în jurul lor! Nu le este indiferentă soarta societății românești! Dar unii dintre ei nu văd nicio legătură între referendum și așteptările lor, nicio legătură cu nemulțumirile lor, nu văd cum rezultatul referendumului ar schimba cât de cât direcția proastă în care ne duce clasa politică.

Cunoscuții mei sunt oameni care, în mare, iar deseori și în detalii, gândesc ca mine. Și asta nu de ieri, de azi, ci de ani de zile, de zeci de ani unii… Cei mai mulți mi-au spus că, desigur, vor merge la vot, mai ales că ține două zile… Alții, cum ziceam  mai sus, ezită…

Pentru toți, indiferent ce decizie au luat deja, inclusiv pentru cei indeciși, pentru toți românii, îndeosebi pentru cei pe care nu am avut plăcerea și onoarea să-i cunosc, am de făcut aceeași recomandare:

să uităm pentru o clipă care este miza referendumului, care este întrebarea la care trebuie să punem ștampila pe DA sau pe NU, și să vedem evenimentul de-a dreptul extraordinar care se petrece:

s-a găsit un motiv care să solidarizeze 3 milioane de români! Și s-au găsit printre noi 3 milioane de concetățeni care să uite de tot ce-i desparte și să-și dea mâna, să se unească într-un gând, într-un răspuns, același, pe care să-l dea la o întrebare care, în sine, sună cu totul altfel decât pe buletinul de vot.

Repet: nu contează atât de mult întrebarea, ci faptul că în ciuda dezbinării noastre proverbiale, 3 milioane dintre noi au găsit de cuviință să se constituie, sub semnătură, în acceașie entitate. În aceeași echipă! Au căzut de acord 3 milioane de români asupra unui punct esențial din „Proiectul deȚară” la care să aspirăm. Au semnat și de câțiva ani de zile 3 milioane de români se luptă cu birocrația din Parlamentul României, din Guvern, de la Cotroceni. Sunt mai departe împreună, consecvenți în aspirația care i-a adunat sub aceeași lozincă, sub același stindard! Nu mă interesează cum sună lozinca! Sunt mulțumit și mi se pare un lucru extraordinar că s-au adunat deja trei milioane de suflete, de inimi! Făcându-le să bată la unison! Nu credeam că se pot aduna la un loc 3 milioane de români ca să facă ce și-au pus în gând! Un gând care îi adună la un loc pe milioane de români! Păi asta nu credeam că este cu putință!

Asta ce înseamnă? Înseamnă că acești 3 milioane de români au găsit anti-dotul la dezbinarea care macină societatea românească! Înseamnă că se poate! Se poate să ne unim forțele, să nu stăm pasivi, paralizați de lehamite, de suficiență sau de deznădejde. Nu mai ai dreptul la disperare când vezi că alături, în cetate, ai tăi fac, făptuiesc, realizează ceva pentru viitorul cetății! Al Țării! Nu mai ai dreptul să le reproșezi ceva celorlalți, dacă ai ezitat ori chiar ai refuzat să li te alături! Înseamnă că nu ai fost la înălțimea momentului istoric!

De ce numesc istoric acest moment, al Referendumului?

Pentru că dacă se împlinește cvorumul cerut de lege, dacă îl depășim cu mult, asta ne va dovedi că putem, că putem ataca și alte „subiecte” care pretind unirea noastră, unitatea noastră de aspirații. Vom avea dovada că și altor probleme le putem da rezolvarea pe care o vom decide noi! Noi, cei 3 milioane de semnatari și cei 4-5 milioane care se vor adăuga la Referendum!

Reușita Referendumului va însemna reușita spiritului civic de care au fost animați cei 3 milioane de semnatari, a spiritului civic viu și puternic în sufletul celor ce se vor prezenta la vot, indiferent cum vor vota! Prezența la Referendum va fi un recensămînt al românilor cărora le pasă! Al românilor care sunt capabili să se mobilizeze pentru un Proiect de Țară, atunci când acesta va apărea!

Nu putem lăsa la voia întâmplării viitorul nostru ca persoane, ca familie, ca Neam. Participarea la Referendum, indiferent cum vom vota, va arăta pe câți români putem conta, concetățeni capabili să se dedice cât de cât interesului comunitar! Prezența la Referendum va fi să sporească elanul nostru făptuitor și respectul de sine al nostru ca popor, ca nație!

Referendumul poate fi un nou început! Poate să pună capăt anilor post decembriști de dezamăgire și dezgust civic! Poate să ne redea încrederea în noi înșine, atât ca societate, cât și a fiecăruia dintre noi, ca individ!

Referendumul poate fi momentul de redeșteptare a poftei noastre de a face istorie!

Doamne, ajută!

Ion Coja

 Buriaș, 29 septembrie 2018

NISTOROIU - OMUL-ICOANĂ a VIEŢII sale religioase - Reflecţii marianice despre Maria

OMUL-ICOANĂ a VIEŢII sale religioase

                                        Reflecţii marianice despre Maria

                                                GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

  

   „Maria e un nume ce cântă! Chipul omenesc îndumnezeit

   a umblat odată în lume, a umblat cu noi, oamenii, în vremea

   când, încununată de durere, călca urma paşilor unui fiu nesupus.

   Maria a rămas între oameni: joacă merele de aur de-asupra leagănului,

   clădeşte sufletul mamelor întristate, stă cu noi la masă, deschide petalele

   trandafirilor seara, la rugăciune. Maria e un nume de icoană!”

                                            (ERNEST BERNEA)

   Dumnezeu a creat Omul: Bărbat şi Femeie, din acelaşi trup, cu suflarea de viaţă a Duhului Sfânt, în stare perfectă, care prin conlucrare cu harul divin poate ajunge la desăvârşire, la îndumnezeire, întrupând cununia comuniunii Familiei religioase.

   Persoanele care au atins desăvârşirea au fost Îngerii şi Sfinţii.

   Primul Om care s-a îndumnezeit şi a primit cea mai mare cunună cerească de Împărăteasă a Cosmosului şi Mamă a lui Dumnezeu este FECIOARA MARIA.

   Aşadar, Regele Creaţiei dumnezeeşti a fost pus Omul: Bărbat şi Femeie.

   Aceasta este regula firească, dumnezeiască: nici bărbat şi bărbat, nici femeie şi femeie. Pervertirea Creaţiei divine vine de la Diavolul-îngerul căzut prin propria mândrie, devenit marele înşelător şi distrugător al firii umano-divine a Omului religios.

   Omul religios este fiinţă şi persoană, nu personalitate.

   Viaţa prin natura ei existenţială aparţine ciclului trinitar: facere-desfacere-refacere, sau altfel spus: viaţă-moarte-înviere.

   Omul ca fiinţă şi persoană nu îşi aparţine sieşi, ci lui Dumnezeu, Atotcreatorul care i-a oferit din dragoste şi preţuire cerească Chipul Său divin ce se reflectă în viaţa celui creat prin iubire, adevăr, libertate, credinţă, frumos, armonie, luptă, creaţie, har.

   Omul creat care este un homo religiosus poartă în ADN-ul său pecetea genei religioase, ca un dat firesc, natural, ontologic, dar şi un dat ceresc, supranatural, transcendent, care împlinind, asumând şi întrupând virtuţiile cardinale şi cele creştine, în viaţa sa dăruită se desăvârşeşte ca Om religios, ca Om creştin ortodox se îndumnezeieşte întru Hristos, atingând astfel asemănarea prin har, creaţie, jertfă, dăruire, mistică, iubire cu Arhetipul său absolut-Creatorul.

   Atingând această axă crucială prin purtarea cu demnitate a Crucii sale: braţele laterale simbolizând toate suişurile şi coborâşurile soartei, iar axul vertical semnifică latura mistică a destinului său definitoriu ca finalitate a spiritului hristic, Omul creştin ortodox, trăitor şi mărturisitor în egală măsură îşi prefigurează Viaţa veşnică prin viaţa pământeană ca trăire harică, eroică, martirică, liturgică, duhovnicească.

   Cine renunţă la comuniunea cu Dumnezeu, cu lumea Lui cerească, renunţă la comuniunea cu semenii, la comuniunea cu sine, se dezumanizează devenind un ins oarecare şi evident că atunci îşi aparţine doar sieşi.

   Dumnezeu fiind Viaţa Veşnică a oferit Omului viaţa ca devenire întru Viaţa veşnică.

   În conlucrare cu Dumnezeu, Omul creştin ortodox ţese în inima sa frumuseţea sufletului său care-i va salva viaţa, contribuind astfel şi la salvarea lumii.

   El poate face din fiinţa sa un colţ de rai, iar prin persoana sa o demnitate cerească.  

   Suflarea de viaţă ancestrală a lui Dumnezeu a brodat la Actul Facerii divine, marea taină a Omului creat, apoi a omului recreat-creştin de Hristos prin Întruparea Sa dumnezeiască în Om, trăitorul ortodox devenind astfel prin viaţa sa liturgică, harică, mistică,  împărtăşire cu Dumnezeu, împărtăşire cu semenii, împărtăşire cu sine.

   Soarta rămâne între hotarele fireşti ale vieţii şi se împleteşte cu omul care rămâne doar ca fiinţă raţională impunându-se ca o efigie a încercărilor, a ipotezelor, a generozităţii, a comunicării, a neprevăzutului, a riscului, a hazardului, a neîmplinirii.

   Destinul însă este heraldica spiritului religios a persoanei, a omului tainic, al inimii ca veşmânt frumos, regal al duhului ce poartă sceptrul comuniunii, harului, creaţiei, cuminecării, ascezei, misticii, înălţării omului întru azurul spiritului serafic.

   Numai adevăraţii luptători, marii eroi, temerarii mărturisitori, cutezătorii isihaşti, nebunii întru Hristos care ating tărâmul metafizic al piscului mistic pot întrevedea, pot atinge, pot împlini destinul hărăzit vieţii lor, persoanei duhovniceşti de către cer.

 Omul este aşadar ca fiinţă o voinţă, un Dor natural, raţional, dar şi persoană ca Dar ceresc, spiritual, liturgic, dumnezeiesc. Un sublim al Frumosului şi al Iubirii!

   În general cei prea mulţi care trăiesc doar raţional sau iraţional, doar temporal, doar imanent sunt fiinţe autonome, insuficiente sau atotsuficiente loruşi, chiar dacă unii sau după unii ajung să fie numiţi personalităţi.

   Omul care rămâne doar la regnul de fiinţă, adică la cel de animal raţional, cum îl numeau savanţii raţionali ca să luăm sensul pozitiv prin accedere la spirit, întrevede o cunoaştere fie ştiinţifică, fie filosofică prin teze ori ipoteze formulate doar teoretic.

   În această conjunctură, omul rămâne conform gândirii savantului Alexis Carrel, acea fiinţă necunoscută... Sărmanul savant încătuşat în raţiunea sa ştiinţifică n-a putut sparge carapacea bio-etico-psihologică în care trăia alături de rudele sale, verii săi cum îi răsfăţa: „urangutanii, cimpanzeii şi gorilele”.

   Chiar dacă a întrezărit şi o evoluţie spirituală, n-a atins sfera spiritului religios, ca să devină tribun al libertăţii, ci a rămas tributar postulatului său evoluţionist: „Dintre toate animalele numai omul singur este capabil să contribuie voluntar la dezvoltarea propriei personalităţi.” (Alexis Carrel, Conduita Vieţii-Reflecţii-Rugăciunea. Trad. Petru-Atanasie Tănăsescu. Ed. Mănăstirii Crasna-Prahova-2013, p. 102-103)

   Savantul Doctor Alexis Carrel a tratat omul doar ca fiinţă a unui trup, văzându-i inima ca organ central bilogic, dar neobservând şi aura ei duhovnicească-sufletul, aşa cum au putut-o admira savanţi ai Ştiinţei divine, precum Dr. Nicolae Paulescu.   

   Omul creştin ortodox nu de personalitate are nevoie, ci de spiritul Persoanei.

   Omul creştin ortodox este mai presus de toate cele create, chiar şi de semenii săi bio-psihologici. Este o Persoană tainică! Este o Persoană umano-divină!

   Pentru Omul fiinţă-persoană, respectiv creştinului ortodox dacoromân mărturisitor cunoaşterea este teologică, iar trăirea sa metafizică, asumată este trinitară: întru Dumnezeu, întru aleşii lui Dumnezeu şi întru sine.

   Omul creştin care grăieşte tainic în inima sa este Persoana, Icoana în care se descoperă şi se bucură permanent Dumnezeu.

   Persoana este deasupra oricărei formulări teoretice, raţionale deci, şi se revelează sieşi prin sine întru Persoana divină absolută, pentru a rodi întru atributele dumnezeeşti care dau omenia şi demnitatea vieţii sale creştine autentice.

   Persoana-Inimă se naşte ca Odor ceresc, transcende peste toate hotarele pământului, fiind superioară legilor naturii şi neputând fi îmbrăţişată de cuvinte.    

   Persoana sau ipostasul se aseamănă celei mai frumoase flori, care-şi deschide sublimele petale, înmiresmând fiinţa noastră în adâncurile ei gingaşe.

   Inima fiind locul unde se arată omului Creatorul, se poate spune că în persoana sa se produc simultan şi divin: o renaştere şi o revelaţie!  

   Inima plină de har împărăţeşte peste tot trupul, peste toată fiinţa, peste împlinirea vieţii creştine cu sceptrul sublim al misticii sale făcândul pe trăitorul român ortodox Epistolă a lui Hristos scrisă cu duhul Mântuitorului  pe tablele serafice ale inimii, pe care o pot citi toţi cei care au sufletul pur şi frumos.

   Marea dramă a Omului creştin ortodox apare nu când durerea, sărăcia, suferinţa, răul, politicul, democraţia, nepăsarea, violenţa, trădarea, laşitatea abundă peste tot, ci când el numai este prezent nici în trecut, nici în prezent, nici ancorat în viitor.

   Darul şi harul creaţiei sale întru lumina Duhului şi cinstirea Vetrei Strămoşeşti, a Străbunilor îl fac pe Omul autentic creştin prezent!

   Prin gândurile sale înfiripate în mugurii înverziţi, prin cuvintele sale-flori înmiresmate, prin roadele faptelor binecuvântate, prin spiritul-mistic Omul creştin pogoară Cerul deasupra Patriei sale aprinzând lumina Învierii în sufletul frumos.

   Astfel, terapia creştină care se aplică realităţii epocii revoltătoare în care trăim trebuie să devină o paradigmă a reîncreştinării creştinilor, printr-o redevenire autentic ortodoxă, Hristică, Evanghelică, Apostolică, care reface comuniunea cu Dumnezeu, comuniunea cu Creaţia Sa, comuniunea cu semenii care împlinesc Doxologia divină, comuniunea cu sine prin Cruce care trezeşte conştiinţa misiunii Omului prezent ce urcă de la principiul traco-dac al kalocagatiei la esenţa sofianică a trăirii filocalice întru Hristos.

   Adevărul-Libertatea-Iubirea sunt Trinitatea Frumuseţii absolute.

   Nobleţea trăirii mistice trebuie să devină tiparul autentic al caracterului frumos.

   Dumnezeu-Frumuseţea absolută nu poate locui decât în sufletul Omului frumos.

   Astfel se întâmplă şi când Bunul Dumnezeu se aşează într-o inimă mare, curată.

   El o slăveşte scriindu-Şi lumina bucuriei cu razele dumnezeieşti ale Duhului Sfânt.

   Cei care îşi coboară mintea în inimă prin practica rugăciunii isihaste, rugăciunea lui Iisus, asceţii de pildă, pătrund taina adâncă a înţelepciunii Sfântului Duh, aşa cum ne îndrumă Arhimandritul Sofronie: „Prin rugăciunea curată, ascetul învaţă marile taine ale Duhului. El coboară în adâncurile inimii sale, mai întâi în inima sa trupească, şi apoi în adâncurile care nu mai sunt ale cărnii; acolo îşi află inima sa cea adevărată. Atingând miezul metafizic al fiinţei sale şi contemplându-l pe acesta, ascetul constată că existenţa omenirii nu îi este nici străină, nici exterioară- ci este în mod inestricabil legată de propria sa fiinţă” (Arhim. Sofronie Saharov, Sfântul Siluan. Viaţă-Învăţătură-Scrieri, Paris, 1952, p.47)

   Mintea luminată de Sus, călăuzită de harul dreptei credinţe, descoperă simultan inima trupească şi pe cea duhovnicească, percepându-le existenţa, energia, muzica, farmecul, lumina, miracolul, ruga, cuvântul, cântul şi mărturisirea fiecăreia.

   Într-un nimb verzui auriu MARIA se aude cântând.

   E cântec angelic sau lumină cerească?

   E rugă serafică sau mărturisire divină?

   E făptură umană sau Dumnezeu întrupat?

   În graiul melodios, heruvimic ne caută pe noi, Fiii Ei să ne dăruiască dragostea.

Ochii Ei sorb albastrul de Voroneţ al cerului bucovinean, iar părul de astru dă strălucire sufletului meu.

 Viersul Crăiesei suie crestele Carpaţilor, iar Ecoul tresaltă peste limpezimea apelor.

 Surâsul Ei dumnezeiesc alungă norii curioşi, înmiresmând seninul Daciei Mari.

  Păsările, oamenii, pădurea, apele, munţii, florile, fiinţele, pământul şi cerul cântă.

  E mărturisire, rugă, lumină şi cântec, ca la ancestralul areal Carpatin început!

  

Razele aurii ale lunii SEPTEMBRIE :

1.09.1915, Filon Verca, scriitor, erou, d.p.r.; 3.09.1930, Atanasie Iordache, monah, d.p.r.; 3.09.1942, Mihai Cimpoi, om. politic, de cultură; 7.09.1953, Mariana Stamate-doamna ilustrului General-locotenent dr. Grigore Stamate; 11.09.1923, Teofil Mija, doctor în Științe Medicale, scriitor, erou, ctitor, d.p.r.; 11.09.1923, Mircea Vlad, preot, erou, d.p.r.; 12.09.1910, Marcu Dumitrescu, monah, scriitor, d.p.r.; 13.09.1899, Corneliu Zelea Codreanu, av., dr. în Drept, erou, martir, pedagog al Neamului; 14.09.1882, Traian Brăileanu, dr. în Filosofie, gânditor creștin, mb. al Academiei de Științe Politice Columbia University-New York; 14.09.1911, Ion Boboc, preot, scriitor, publicist, d.p.r.; 14.09.1919, Ion Paragină, poet, erou, d.p.r.; 19.09.1885, Vasile Militaru, poet, d.p.r.; 21.09.1905, Pimen Bărbieru, ieromonah, ctitor, erou, d.p.r.; 24.09.1913, Grigore Zamfiroiu-monahul Andrei, profesor, erou, poet, d.p.r.; 27.09.1914, Iosif Niculescu, eminescolog de marcă, publicist, d.p.r.; 27.09.1922, Viorel Gheorghiță, poet, publicist, mb.USR, d.p.r.; 29.09.1910, Arsenie Boca, pictor, teolog, medic-terapeut, înainte văzător, făcător de minuni, scriitor, unul dintre cei mai mari duhovnici ai Ortodoxiei, sfânt încă necanonizat; 30.09.1896, Ștefan Partenie Ciopron, episcop, dr., General-maior.