Al Florin ŢENE
ÎN
LITEARATURA ROMÂNĂ AU ÎNVINS SCRIITORII CANONIZAŢI DE REGIMUL COMUNIST
(În bătălia
recanonizării au învins activiştii din sistemul propagandei PCR)
Imediat după evenimentele din
decembrie, potrivit unei dialectici în relaţie valoare- autoritate, deviată de
la traseul indicat de propaganda PCR, la o dezbatere, mai degrabă o bătălie a
recanonizării. Operaţia de re(canonizare) nu înseamnă în spaţiul literaturii,
altceva decât selectarea, ierarhizarea şi consacrarea scriitorilor, mai precis
pătrunderea şi supravieţuirea valorilor în memoria colectivă, cu toate
avantajele sociale, chiar politice, material, care decurg de aici. Acest
fenomen a fost teoretizat în cartea lui Harold Bloom, intitulată „The Western
Canon”, folosită ca armă a discriminării inverse, de rasă, de sex, de etnie,
astfel că acest proces de canonizare este manipulate în scopuri
extra-extetice.
În ţara noastră, după 1989,
s-au constituit, de la început, două grupări şi şi-au disputant notorietatea în
faţa unui public dezorientat. Elitiştii s-au declarat minoritari, în timp ce
oportunişti „apolitici”, care fuseseră activiştii culturali ai regimului
criminal comunist, s-au regrupat în jurul unor port-drapele aparţinând
generaţiei 1960-1980, obedienţi faţă de Puterea comunistă, care în prezent fac
jocurile celor proveniţi din FSN, interesaţi să păstreze ierarhiile
prestabilite de regimul comunist, şi acum menţinuţi în falsele ierarhii în „istoriile”
de doi bani semnate de N. Manolescu şi Alex Ştefănescu.
Pe cele două grupări le uneşte
sindromul minoratului, datorită faptului că sunt conştienţi că au scris cărţi
care nu au fost bune nici pentru prezent, dar ce să mai vorbim de viitor? Toţi
scriitorii veniţi din structurile regimului comunist s-au sprijinit unii pe alţii,
fiindu-le teamă şi azi de fenomenului jocului de domino. E de-ajuns să cadă o
carte şi se năruie totul. Ei niciodată nu au scris cărţi bune. Vina lui
Manolescu şi Ştefănescu este că au menţinut în lista lor ierarhică cărţi şi
autori ce au promovat realismul socialist, promovând astfel nonvaloarea şi
chiar pornografia.
Datorită acestor doi critici,
şi a altora, cititorul a fost împins să rămână captiv unor mituri create în
jurul lui D.R. Popescu, A. Buzura, celor proveniţi din generaţia echinoxistă,
optzecistă, cum este Ion Mureşan, colaborator al Securităţii comuniste, etc,
chiar a mitului „Micul Paris”, expresie dâmboviţeană a reprezentării bovarice
şi, simultan, a resemnării singulare. Puţinele înfăptuiri având atributele
monumentalităţii sunt supuse, periodic, acţiunilor demolatoare ( Vezi opera lui
Eminescu sau Istoria lui Călinescu), cea din urmă devine, într-o astfel de
împrejurare, o construcţie utopică, inadecvată literaturii noastre, născută ca
supracompensare a unui complex de inferioritate al miticilor Manolescu şi
Ştefănescu.
Atunci când se discută despre
Eminescu, imediat se inflamează spiritele hrănite la şcoala etnicismului
europenist, perorând că „Poetul nu avea dinţi în gură” (Sabin Gherman ), că a
plagiat, că era antisemit ,etc, etc... Datorită acestor manipulatori de
conştiinţă unica enciclopedie, la nivel mondial, cum este cea dedicată ideii de
literatură, semnată de Adrian Marino, este marginalizată şi privită ca o
ciudăţenie, deşi reprezintă singura formă reală de dialog cultural cu
lumea.
Trăim într-n stat mic, în
ţărişoara lui Trahanache, într-o cultură mică, ne spun Pleşu şi Patapievici, cu
o remuneraţie tot mică, după buget, datorită faptului că au furat tot, cei ce
strigau „Nu ne vindem ţara!”, cum spune un ilustru personaj. Aşadar, să fim
cuminţi, să poată fura în continuare cei ce au pus mâna pe ciolan, inclusiv
ciolanul ierarhiei „valorice”. Pentru a se înfrupta din banul public şi din
premiile primite, date între ei prin rotaţie.
Totuşi, trebuie să remarc în
acest sens, citându-l pe Titu Maiorescu, marele critic, avertizând în legătură
cu primejdia minoratului încă de la 1867: „Când
se află diminutive în fiecare strofă, şi la fiecare ocaziune, când gura este
mică, piciorul mic, Maria mică, Ioniţă mic, garoafa mică, atunci e mic şi
poetul, mică şi literatura şi toate se află în decadenţă...”. Până la
ratare nu mai este decât un pas. Pentru că ratarea destinului istoric, cum
spunea Cioran: „se exprimă în
satisfacerea cu un rol mediocru cu o respiraţie lipsită de amploare şi un ritm
lent”.
Pe parcurs, în anii ce au urmat
evenimentelor din 1989 au început luptele şi combinaţiile recanonizării în plan
literar. Orgoliile s-au aprins la maximum, interesele au căpătat contururi
precise, stimulate de economia de piaţă, starea de beligeranţă s-a extins la
nivelul tuturor aşa-numitelor „generaţii”, fenomen inventat de Laurenţiu Ulici.
În special nouăzecişti întradevăr ca nou veniţi, se agită cu mai multă ardoare
într-un conflict dirijat strategic din centrele universitare, cum ar fi
Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi.
Unul îl reprezintă diaspora,
fiind de înţeles dorinţa celor eliminaţi, (de aparatul de propagandă p.c.r, din
care făceau parte mastodonţii promovaţi de Manolescu şi Ştefănescu în istoriile
lor), decenii la rând, din corpul viu al culturii române, de a reveni şi de
a-şi revendica un loc. Dar, în „armonie“ cu specificul neaoş al dezbinării
(bahluiene, someşene, alutare etc. ), viaţa literară este percepută ca
parte-pris-uri, prin lentilele deformatoare ale mass-media care confundă voit
Budapesta cu Bucureştiul, capodopera cu telenovela, aberaţiile şi pornografia
poeziilor lui Mihai Gălăţanu şi I. Mureşan şi poezia bună, izbânzile spiritului
cu subcultura de cartier, valoarea cu succesul, autoritatea cu intoleranţa! (Vezi
răutatea din cronicile lui Alex. Ştefănescu). Vaşnicii apărători ai demnităţii
intelectuale se simt frustraţi, părându-li-se că sunt lipsiţi de un drept pe
care şi l-au arogat în exclusivitate o bună perioadă: libertatea de
obţiune.
Alt centru de coordonare a
bătăliei recanonizării se află în mediile universitare, cum ar fi Bucureşti,
Braşov, Cluj-Napoca, Timişoara, care influenţează jocul la bursa valorilor,
fără valoare, acaparând presa, televiziunea, editurile, şcoala, prin programe
şi manuale alternative, construite pe criterii de eficienţă financiară, şi
încercând să impună nulităţile generaţiei 1980, snobi, intoleranţi, fără operă,
şi care au făcut jocul regimului comunist-criminal.
Fiinţe năzuroase, posomorâte cu
aer fals academic şi irascibile se repet asupra conştiinţelor culturii
româneşti, atacându-le într-un mod stupid şi nedemn. Revărsarea de vorbe
sufocate, indignarea mimată nimicesc un adversar inexistent şi închipuit,
pentru că judecata dreaptă aparţine doar timpului.Sunt nişte credincioşi fără
religie, stareţi răi şi clevetitori la mitocul fraţilor refuzaţi de
istorie.
În lipsa autorităţilor
autentice şi a criteriilor de competenţă, este cert, competiţia valorilor a
fost înlocuită de luptele subterane pentru succesorat canonic. Domnilor,
Manolescu, Ştefănescu şi ceilaţi „corifei” ai criticii româneşti sunteţi în
eroare! Doar timpul va impune valorile şi nu subiectivismul dumneavoastră, a
unora şi a altora!
Al Florin ŢENE
Cluj-Napoca
23 decembrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu