NAE IONESCU
NAE
IONESCU
Nicolae Liana – Mereudoina – Adrian
Botez – Valeriu Dulgheru – Isabela Vasiliu-Scraba
NICOLAE LIANA
mai trist ca năluca
nici zi nu avem
duhul ne poartă acasă în
plânsul neplânsul
uitatule neuitat
sănătos nesănătos
glorie neglorie
fericire ignoranță
drumul dispare dansând
Dumnezeu ne controlează
nu ne este teamă
de hățișul deșertului
din timp și așteptare
e făcută iertarea
de n-ar șterge careva
vorbele nevorbele
și crucile uitate...
MEREUDOINA
Sunt departe
sunt departe, pe stâncile de iubire,
aici soarele nu apune, nu răsare,
doar zâmbet se așează într-o candelă
și lumea întreagă dă în floare.
tu strânge-mă în brațe ca atunci.
să-ți simt fiecare fibră tresărind,
fiecare por deschis să mă cuprindă.
ca atunci... atunci...
ca și-acum, căci nimic nu s-a
zdrumicat,
ziua asta-i lungă cât viața mea,
cu tine-o duci, duci,
cu tine îmi bate în același dangăt
inima.
și toaca inimii îmi pune în palmă
șoapta
și visul meu mă ține printre suspine,
adu-mă, adu-mă și mai lângă tine.
apropierea ta aminte aduce parfum
și pe munții din calea serii mă
răzbun
și-i iubesc atunci cu fire de om
ce piatra ar ști și nu, mă fur în
somn,
și nu aud pietrele cum cântă pădurii
de pustiul sărman al desfrunzirilor.
te aștept să-mi murmuri ca ieri
la ureche , să-mi săruți dorul tău de
mine
ca să știu de tine, pe o coardă
țintuire.
stânca se desface,vioara se dedă
cântării
piatra tresaltă punându-mi-te
dinainte.
mi-e bine, acum mi-e bine,
cine cețurilor să te dea, cine?
mă cheamă în treaz sălbatic munții
spălați în zeamă aspră și tare de
stânci
acolo de-adevărat o să m-aștepți,
dansăm dansuri ungare lângă Brhams,
deodată mă porți în tine, în
vals-balans.
pe creste de munți, iacă, cuiburi
erau de păsări din vânt sau de clipe
căci timp năștea pui cu duiumul.
și ce păcat! Deodată pendula moare!
ard orele în flacără albă, stele
înghit fumul.
strâns am durere țeapănă pumnul,
pe palma deschisă cât marea apoi,
doar mângâierile dintre noi.
pământ în despicare i se văd
viscerele
din lavă incandescentă arzând
nefericirea.
luna stinge lumea și ție privirea
ochii stau închiși către mine
poate pe dinăuntru vezi alte... alte
nenumărate.
pe povârniș cobora zvelt un mesteacăn
se pusese pe drum spre Țara Fagilor
prin văi întomnate se ciorovăiau clăi
de fân,
o Babă aprigă țesea la Țara
Vrăjitoarelor.
vino, cum stai într-un loc ce n-ar
fi,
vino în lunca împărățită de vechii
nuci...
aici ciorchinii simțurilor cresc ca-n
vie,
deși parcă nu mai duci drumul, nimic
nu duci,
te-așteaptă vârfuri ascuțite
în cer de mai ieri înfipte.
și ce-a fost ieri printre ieri?
ieri mă ține de vorbă, tu neliniștea
închei,
ca pe o haină o porți neterminat de
lungă
sub priviri străine, peste ochii-ți
glugă.
îți dau ochii, gura și părul
de le-ai lua... poate le vrei...
gânduri se născocesc prin frunze
răscolite
căci vânturi se surpă peste noi,
încă suntem amândoi!
simt sărutul aprins
de nestins
ceva mă arde necontenit
e posibil să te fi munților iubit!
vezi, mâinile tale peste umerii mei
priviri le ții dăruire în ochii-mi
și ce bine mi-e, ce bine mi-e!
și mă ascund de zi, de noapte,
pe o bancă printre frunziș toamnei
stau.
am plecat din dezvelită de viață
gară,
mă dau vândută ruginii tăcerii,
vântului c-un flaut mă dau!
eu cânt din viorile ruginite cu
frunza
ele te cheamă și acum pe nume,
te
cheamă de nu știu când..
roua plânge pe fir de pământ.
când ai să apari?pe mâine poate
dar până atunci citesc povestea rând
de rând.
pe lângă munții iubind cer stâncos
cu creste lustruite de timp
și scrijelite de întâmplare,
zărindu-te... nemaipomenit fior
inimii înfipt.
dar nu... freamătul ăsta s-a
petrecut.
munții iubirii mă strâng în brațe
nesfârșit.
arcușul cântă pe vioara stâncii
neoprit.
nespus de neoprit...
ADRIAN BOTEZ
Doina mea
(29 August 2018)
frunză verde salamastră
legătură de Măiastră
şuieră vântul pe coastă
şuieră şi-mi aminteşte
cum în stele se citeşte...
tare-i greu – o – tare-i greu:
nu mă-ngădui măcar eu...
ciuguli-m-ar ciorile
...se-nchid trecătorile...
stau şi cânt şi plâng cucută
nime-n lume nu m-ascultă :
oi fi blăstămat şi eu
ca tot neamul ist al meu...
stau şi cânt şi plâng pe rană
nime nu mă ia în samă
mi să tâmplă numai mie
c-am uitat de omenie...
stau şi cânt şi plâng răzleţ
coşcovit de vechi tristeţi
mi-au rămas să fac răsipă
mărăcinii de pe râpă...
aşa macin în gol eu
necetind pe Dumnezău...
am lăsat să cânte cucul :
ştie rostul – ştie crugul...
cântă el – trezeşte lumea :
eu m-am dat cu spurcăciunea...
am plecat prin ceţuri dese
lumii de mine nu-i pese...
fost-am umbră – nici atât
cenuşă mi-i vorba-n gât...
trec prin ape – nu-s nici vaduri
n-am ştiut asculta sfaturi...
s-a stins lumina din urmă :
mi-a plesnit ultima strună..
Abatele şi visul
...Dau o pagină mai departe, la
„Întâmplările ciudate, la răscrucea dintre lumi” –
şi citesc notaţie (unică, în felul
ei...) a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara:
„...Era la o noapte, după plecarea la
ceruri a fratelui meu multiubit, Ambrosio, pe care-l simţisem, în viaţa
monahală, de la abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes…îl simţisem ca pe
părintele şi preceptorul, maestrul meu spiritual…da, acum îmi aduc aminte…era
iarnă, la Toledo…iarna anului 1592…Trist, zdrobit de gânduri şi regrete (că
n-am apucat să întreb mai multe, să ispitesc mai adânci taine ale lumii…), am
aţipit…nici nu ştiu cât…o clipă, un ceas…
Am visat că eram conquistador, că
aveam de cucerit, PE ÎNĂLŢIME, pământuri multe, lucruri şi miracole fără de
număr, neimaginate vreodată, de vreun om…
Visam că mă reped, cu rasa
franciscană pe mine, ca o hlamidă grea, pe nişte trepte ale lumii…lumea mea nu
era alcătuită, ca de obicei, din munţi şi văi, ci dintr-o clădire labirintică,
precum Turnul Babilonului…şi mă repezeam, cum vă spun, să urc patru-cinci
trepte dintr-odată…gâfâiam cumplit, ştiam că, din pricina focului negru al
lăcomiei mele, fără hodină, voi crăpa, voi face un infarct, ceva…dar mă
repezeam, ca o fiară, tot mai cumplit gâfâind…tot mai cumplit umplut de lăcomia
Cunoaşterii şi jafului unor alte lumi, situate la înălţimi pe care nu aveam cum
le bănuì, de la caturile, pe care le străbăteam, în salturi de bestie flămândă…
La un moment dat, simţii că mă
duc….că mă sting…gâfâiala îmi sfâşia, îmi sfârteca pieptul…simţeam că am gura
plină de sânge…cât al meu, cât al unor victime nevăzute, pe care le
sfârtecasem, în năvala şi goana mea, verticală…
Se terminase cu mine, mă răpusese
lăcomia, fără saţ, a Cunoaşterii în sus...în sus, însă, nu mai erau stele, ci
erau numai nori de cenuşă, cenuşă pe care, ca pe o lavă, o azvârleau propriii
mei plămâni...orbeam şi gâfâiam...şi, deodată, când am simţit că Spiritul meu o
ia, neabătut, pe o altă cale decât cea a lavei şi cenuşii, zării o platformă.
Nu cu ziduri în jur – ci, pur şi simplu, o Stâncă plată, cât să-mi încapă
gâfâiturile şi sângele în flăcări...
Jur-împrejurul Stâncii – nimic! Nici
un sprijin, nici un perete: o platformă suspendată...şi atât...o platformă
provizorie, care se putea prăvăli, în hăuri, în orice clipă...şi o voce...o
voce puternică...o voce blândă, aproape înduioşată, ca de părinte...poate vocea
fratelui Ambrosio, de dincolo...îmi strigă, fără să-l facă vizibil şi pe
stăpânul ei.
-Frate abate, vezi ce înseamnă
lăcomia? Bestialitatea? Până şi în Cunoaştere, ne azvârlim precum fiarele
înfometate, înnebunite de nesaţ...şi nu ne gândim! - o clipă, măcar, nu ne
gândim...dacă prada cunoaşterii, PRADA-TAINĂ, asupra căreia ne azvârlim,
sângeroşi, foloseşte cuiva, sau dărâmă lumi...aprinde păcate şi pofte, noi şi
nemaiîncercate...Frate abate, frate abate...de mii de ori ţi-am zis, am grăit,
cu răbdare, către tine: întâi discernământul Binelui şi Răului – şi, abia după
aceea, Cunoaşterea...dar o Cunoaştere înţeleaptă, treptată, blândă...nu una
hămesită, cu bale de sânge, scurgându-se, greţos, pe la marginile gurii tale
nesătule...Frate abate, frate abate...astâmpără şi TU stăpâneşte CUNOAŞTEREA şi
CONSECINŢELE EI...fii înţelept, nu fi lacom de ştiinţă, poate inutilă, poate
periculoasă...poate asasină...nu fi orgolios...nu fi orgolios...nu...
...Şi vocea se stingea...şi stânca se
clătina...eu, încet, îmi reveneam, din durerile somnului...dar stânca se
clătina tot mai tare, şi aproape treaz fiind eu...şi simţeam, în nări, tot mai
insistent şi tot mai puternic, PUTOAREA NEANTULUI...
...Mă trezii de-a binelea...şi
călătoriile mele, în sus şi pe coclaurii platoului pământesc, scăzură...se
făcură mai dulci şi blânde, nu mai aveau iz de pradă, pe care o înhăţam, egoist
şi orb, şi o sfârtecam...meditaţia, imaginarea călătoriilor, discernământul
călătoriilor...crescură, crescură tot mai mult. Mergeam numai acolo unde slabii
ochi ai Spiritului meu nu aflaseră prea multe, despre rană şi despre strigătul
de ajutor, ascultat, cu spaimă cutezătoare, în toate nopţile şi zilele...în
fiecare ceas şi clipire a genelor fiinţei mele, din naştere răstignită...fără
să ştie...fără să ştie despre toate golgotele şi cavourile Învierii Lumii...
...Mi-era teamă, de cel pe care-l
iubisem cu mult mai mult decât pe mine: ştiam că fiinţa mea este în custodia
lui cerească.
...Abia de atunci am început să văd
Pomii Înfloriţi şi Grădinile Marginilor de Lume...Grădini clădite, cu socoteală
şi Milă Adevărată: DUPĂ Durere şi
ÎNAINTE de Cântec”.
VALERIU DULGHERU
În Basarabia, mama lichelelor este
veșnic însărcinată
Este un
trist adevăr. Probabil după numărul lichelelor raportat la mia de locuitori ar
trebui să intrăm în Cartea Recordurilor. Aceste „vietăți” au proprietatea de
a-și schimba stăpânul, fiind întotdeauna cu puterea. Am avut destule pe timpul
guvernării lui Voronin care, în urma declinului pcrm, au trecut la Dodon. Nu
neapărat intrând în partidul lui. Fac acest lucru prin intermediul unor clone
gen „Urmașii lui Ștefan” care vrea „să protejeze Moldova de unionism”, „Voevod”
ș.a.
Una din
explicațiile acestui fenomen periculos ar fi că acest colț de țară pre nume
Basarabia s-a aflat de peste 2000 de ani în calea tuturor relelor, vorba
cronicarului. Valuri de barbari sălbatici au trecut peste noi: avari, pecenegi,
huni, slavi, unguri, tătari, turci. Fiecare din aceste popoare barbare lăsau
după ei în sângele strămoșilor noștri câte o picătură de sânge otrăvit cu gene
sălbatice. Însă, probabil, cea mai adâncă urmă, cea mai nocivă influență, au
avut sălbaticii contemporani din est – rușii. Pe parcursul a peste 200 de ani,
la început imperiul țarist cu falsa cruce ortodoxă eliberatoare folosită în
calitatea de par de hotar, apoi imperiul roșu comunist cu steaua satanică în
frunte ne-au tot „eliberat” de toate: de bunăstare, de liniște sufletească, de
credință, ei fiind creștin ortodocși doar cu numele. Strămoșii noștri s-au
creștinat în mod natural chiar de la începutul creștinismului. Strămoșii
rușilor au fost creștinați forțat prin ukazul kneazului Vladimir în secolul al
X-lea.
Ei (rușii)
ne tot spun (și astăzi!) că ne-au eliberat, ne-au civilizat (ei, veniți din
fundul Asiei cu o istorie de o mie de ani pe noi care, geografic, ne aflăm
chiar în centrul Europei și avem o istorie multimilenară (cel puțin 5000 de
ani!), ne-au încălțat, ne-au îmbrăcat, iar noi, nerecunoscătorii nu apreciem
această „binefacere”). Ca să vorbești de civilizarea cuiva, de culturalizare,
trebuie singur să ai această cultură, această civilizație. Să vedem ce valori
naționale are acest popor estic cu veleități civilizaționale și eliberatoare? Această
națiune (astăzi de fapt însuși rușii recunosc că nu mai este o națiune ci un
conglomerat de națiuni numit „rossiane” care și-a pierdut identitatea, rușii
reprezentând în acest conglomerat doar apr. 8%!) are un trecut (dar și viitor!)
plin de incertitudini. Deoarece nu puteau să-și formeze de unii singuri un stat
al lor au apelat la serviciile unor scandinavi, care au fondat în a. 862 prima
dinastie la tronul cnezatelor rusești – dinastia Rurik (de menționat faptul că dacii, strămoșii
noștri, au avut regii lor (de același sânge!) cu o mie de ani înainte –
Burebista, Decebal ș.a.!) și care s-a stins în a. 1598 odată cu moartea țarului
Fiodor. În a. 1613 prin urcarea lui Mihail Alexeevici pe tronul Rusiei a fost
fondată prima dinastie rusă – dinastia Romanovilor. Ultrapatrioții ruși declară
că Romanovii au domnit apr. 300 de ani. În realitate, spun istoricii ruși, a
durat doar puțin peste 150 de ani (1762) și s-a întrerupt cu domnia lui Petru
al III-lea (Karl Peter Ulrich von Schleswig-Holstein-Gottorf), nepotul lui
Petru I cu Ecaterina I, asasinat de soția sa Sofia de Anhalt-Zerbst devenită
ulterior Ecaterina II). Astfel, din 1762 până la Revoluția din februarie din
1917, Imperiul Rus a fost condus de cinci generații din linia Casei de
Oldenburg, toate soțiile țarilor fiind de origine germană.
Și
neoimperiul rus sovietic, rebotezat URSS, nu a fost condus de ruși: la început
de rusul evreu V. Lenin, urmat de georgianul evreu I. Stalin, ucrainenii N.
Hrușciov și L. Brejnev. Și cultura rusească, în mare parte e de împrumut,
făcută, în special, de evrei. Știința – de asemenea. Doar mcele două metropole
– Moscova și Sanct Petersburgul sunt relativ europenizate și asigurate cu de
toate. La doar vreo sută de kilometri de la Moscova întâlnești adevărata
realitate rusească: sate părăsite (se vorbește despre 70000!); căsuțe de lemn
înnegrite de timp gata să se năruie, iar în jurul lor nici pomină de gard,
grădini. Ne vorbesc despre cel mai ortodox ortodoxism rus, despre a treia Romă.
Dar ce s-a întâmplat în Rusia ortodoxă la 1917. Unii ruși vorbesc că de vină au
fost conducătorii bolșevici – sataniștii Lenin, Stalin, Troțki ș.a. Trebuie
însă de menționat că peste 80% din Armata Roșie erau țărani, țărani ortodocși,
care însă nu i-a împiedicat să distrugă zeci de mii de mănăstiri și biserici,
să ucidă zeci de mii de clerici, nemaivorbind de milioanele de mireni
lichidați. Atunci despre care civilizație rusească putem vorbi.
Iar tocmai
acești ultimi nomazi estici au contribuit major la deformarea sufletului
basarabeanului. Anume aceștia au plodit cele mai multe lichele, promovând pe
toate căile nemeritul. Cele mai josnice apucături rusești și-au găsit sol
fertil la lichele: beția, lenevia, curvia, antihrismul ș.a. Râsurile satelor
basarabene din perioada interbelică au fost aduse de regimul de ocupație
sovietic în fruntea lor. Cele mai urâte metehne au devenit „virtuți” apreciate
de ocupanți. Ei au întocmit listele deportaților, incluzând în ele pe cei mai
buni gospodari pentru a le lua bogățiile. Ei au măturat podurile bieților
țărani basarabeni, luând ultimul grăunte, sortind la pieire bătrâni, femei,
copii. Ei i-au băgat pe bunicii și părinții noștri în sclavia kolhoznică (sora
mea Elena nu a putut să continue studiile după opt clase fiindcă nu i-au dat
„spravca de la selsovet” pentru a pleca în satul vecin!). Astăzi în fruntea
acestui pseudostat se află odraslele acelor lichele. Și aceștia ne învață pe
noi ce istorie avem, ce limbă vorbim. Ei, acești mari stataliști care au luptat
cu arma în mână împotriva acestui stat în a. 1991, își permit obrăznicia
fiindcă noi, cei mulți, dar proști, le permitem, fiindcă nu suntem uniți.
Liderii de dreapta sunt surdo-muți și lipsiți de elementara mândrie națională,
lăsându-se călcați de tot soiul de râsuri. Când oare vom scăpa de s(c)lavul din
noi.
Deunăzi, un
mucos cu caș la gură, D. Roibu, președintele făcăturii dodoniste „Urmașii lui
Ștefan” (să vadă marele Ștefan cum acești ipocriți îi terfelesc numele capul
le-ar sta unde le stă picioarele!), un agramat care ne învață ce istorie avem,
ce limbă vorbim, cum să fim „patrioți adevărași ai lui Dodon”, se indigna de
niște standuri informative „cu propagandă antistatală” care îi lezau amorul
propriu statalist. Este vorba de niște standuri care cuprind informații despre
geneza poporului român (istoria Basarabiei fiind privită ca parte integrală a
istoriei întregului neam), despre Centenarul Unirii (ei, acești pavlici
morozovi au serbat centenarul puciului bolșevic!), despre avantajele unirii,
totul corect sub aspect istoric. Mă uitam cu milă la copiii trimiși de șefii de
la postul de televiziune NTV să-i stigmatizeze pe cei care au îndrăznit să aibă
alt punct de vedere. Îi întrebam: ce nu e corect scris pe aceste standuri? Este
o opinie subiectivă care are dreptul la viață, dacă considerăm că trăim într-o
democrație. Ei, care au vreo trei televiziuni proprii și alte vreo zece
televiziuni rusești, prin intermediul cărora „minciunesc poporul” cu eroziile
lor despre istoria Moldovei, au cheltuit milioane de lei pentru editarea unor
false istorii în zeci de mii de exemplare distribuite gratis în biblioteci,
zeci de pancarte au împânzit orașul care
promovează acest iz stalinist de „statalitate moldovenească” (știm noi unde a
fost născocită această istorie!), ne vorbesc despre antistatalism! Ei doresc ca
toată lumea să accepte aiurelile lor despre Istoria Moldovei din sec. al
XI-lea. Desigur, conform minților lor bolnave de s(c)lavism, moldovenii nu
puteau să apară înaintea rușilor, despre care pentru prima oară s-a scris și
vorbit în sec. al IX-lea, și aceea erau frații lor mai mari – ucrainenii. Noi,
moldovenii, eram încă cățărați pe copaci. Cu astfel de nerozii îmbuibă ei
creierii tinerilor și a celor rătăciți.
Î-l priveam
deunăzi pe „pătimitul” Dodon (posturile rusești vorbesc despre un „atentat la
viața iubitului președinte”) participant la așa numitul „congres mondial al
familiei” care ne vorbea frumos despre familia tradițională (cine din oamenii
normali ar fi împotriva familiei tradiționale!). Să ne amintim însă despre
acțiunile mentorilor săi bolșevici, la care se mai închină acest Dodon (este
etalonul duplicității,în aceeași persoană întruchipând satanistul și
creștinul), care declarau la începutul erei bolșevismului despre necesitatea
lichidării familiei privită ca o recidivă burgheză, chiar și despre necesitatea
comunizării femeii. Și astăzi acest Dodon se dă mare apărător al familiei
tradiționale! Dacă ai devenit atât de cucernic (în fiecare an vizitezi Muntele
Sfânt, umbli pe la biserică, ești mare prieteni cu vârfurile clerice
(prorusești!) fă un pas, fie și formal: dezice-te de trecutul comunist,
înfierează-i pe sataniștii Lenin, Marks ș.a.).
Astăzi
lichelele se simt confortabil în acest colț de țară pe fundalul unei divizări
fără precedent a societății. Fiii și nepoții lichelelor de ieri, care ne-au
deportat bunicii și părinții în Siberii (1941, 1949, 1951), i-au lichidat în
foametea organizată din 1946-47, își bat joc de noi fiindcă suntem slabi,
dezuniți. Cât se mai poate de vorbit că doar uniți avem șanse de a le pune pe
aceste lichele la respect. Se apropie accelerat timpul alegerilor parlamentare,
iar stimații noștri liderași ai dreptei sunt calmi și liniștiți. Fiecare dintre
ei se vede buricul pământului, unic „salvator al unionismului”. Însă tot mai
mulți analiștii spun că separat, atât PL cât și PUN, vor lua sub 6%, deci nu
vor trece pragul. Unite, împreună cu alte partiduțe unioniste, cu o locomotivă
puternică, grație efectului de atracție
a polului unificator, au toate șansele să ia majoritatea din cele peste 30% de
voturi prounioniste. Este necesar de exercitat o presiune pe toate căile asupra
acestor liderași pentru a se uni.
Doamne,
luminează-le mințile, în caz contrar catastrofa în alegerile parlamentare din
24 februarie 2018 este inevitabilă.
ISABELA VASILIU-SCRABA
Concepte-cheie-la-Nae-Ionescu
Motto:
„Inițiat în isihie, poetul V. Voiculescu [martir al temnițelor comuniste]
depășea starea de extaz și se ridica la starea de înmănunchere a sufletului în
propriul său interior” (Valeriu Anania)
La vreo
câțiva ani după ce îi apăruse Cordula sau dovada ultimă (1966), Hans Urs von
Balthasar îi spunea lui Vintilă Horia că la baza crizei creștinismului ar sta
dezinteresul pentru mistică (pentru „viața contemplativă”) care este miezul
central al credinței creștine precum si sclerozarea teologiei moderne eșuată într-un
„raționalism înspăimântător” (V. Horia, Viaje a los centros de la Tierra, ed.
II-a, 1976, p. 115) ilustrat, de ex., de Rudolf Bultmann. Căzut în erezia
marcionistă (care nega divinitatea lui Iisus) a fost și darwinistul Ernest
Renan. La Biserica din Drăgănescu, Sf. Arsenie Boca l-a pictat pe Renan în
compania lui Nietzsche (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre mistica
luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca).
Spre a
evidenția autenticitatea trăirii revelației creștine, Urs von Balthasar
subliniase diferența dintre teologii moderni si unii Părinți ai Bisericii
(precum Sf. Maxim Mărturisitorul sau Sf. Grigore de Nyssa) a căror moarte
martirică a dovedit că „trăiau ceea ce gândeau”(
https://www.youtube.com/watch?v=m1ETPlqMCnA ). Scăpat cu viață după cele 14
luni de lagăr de exterminare (la Canalul ”morții”), călugărul mistic Arsenie
Boca trecuse în 1952 pe la Mănăstirea Sihastru. Cu experiența gulagului
comunist (de care a avut parte fără vreo condamnare judecătorească, vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr
ascuns), fostul stareț de la Prislop si de la Sâmbăta le-a spus atunci
tinerilor călugări că „mănăstirile nu mai pot da martiri, mucenici. Și nici
Biserica. Doar pușcăriile se vor transforma în catedrale”. Același lucru îl va
evidenția Mircea Eliade în romanul său Noaptea de Sânziene apărut la Paris
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul totalității la două personaje ale
romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie /Arsenie Boca și filozoful
Petre Biriș /Mircea Vulcănescu). Prin 1961-1962, martirajul creștin de după
gratiile închisorilor comuniste a fost transpus pictural de Părintele Arsenie
Boca în bolta altarului unei biserici din mijlocul capitalei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie
Boca).
Condiția
umană din perspectivă creștină a fost unul dintre subiectele predilecte ale
filozofului Nae Ionescu încă de când își pregătea doctoratul în Germania. E
drept că teza sa de doctorat fusese
axată pe critica pretențiilor identificării logicii cu matematica, a logisticii
de a se considera un limbaj universal, că bibliografia ei cuprindea nume ca
Russell, Whitehead, Bolzano, Hilbert ori Cantor, și că în final, Nae Ionescu
evidențiase presupozițiile intuitive ale logisticii, ruinând astfel pretenția
de fundamentare a priori a matematicii. Dar perspectiva în care știuse să
înfățișeze problema era, fără nici o îndoială, metafizică (vezi vol.: Isabela
Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare,
Slobozoa, 2000).
Întâmplarea
a făcut ca odată cu ieșirea României din neutralitate (august 1916),
doctorandul să fie reținut, până la terminarea primului război mondial, într-un
lagăr de intelectuali figurând ca prizonieri de război. ”În lagărele germane,
Nae Ionescu a cunoscut numeroși preoți catolici și protestanți de mare cultură,
printre care și monseniorul Vladimir Ghica. Întors în țară, acesta a vorbit
despre el ca despre o mare personalitate românească.” (vezi Octav Onicescu,
Memorii, vol. II, București, 1984). In discuțiile purtate cu teologii din
Germania, tânărul de 26-27 de ani va face dovada unei atât de impresionante
cunoașteri a problemelor religioase încât va fi recomandat să ocupe postul de
referent la o editură ce publica lucrări de profil religios (ibid.).
Din
Germania, după susținerea tezei (în 1919), Nae Ionescu se întoarce în țară
doctor în fundamentele logice ale matematicii, dar și în subtile probleme de
filosofia religiei. Poate de aceea el își va ține cursurile de logică
-înfățișată în cele mai recente perspective ale ei (de pildă, “Filosofia
gramaticii ca introducere în logică“, 1923-1924; “Logică cu specială privire
asupra științelor exacte“, 1926-1927 sau “Logica colectivelor“)-, în paralel cu
prelegeri de filosofia religiei, sau cu renumitele sale cursuri de metafizică
construite în ideea unei contraponderi pentru ratarea mântuirii. Tematica
religioasă se putea însă regăsi chiar și în cursurile de logică, de istoria
logicii, sau de teoria cunoștinței. Ceea ce l-a făcut pe Cioran să scrie în
1937 despre acel “plâns de clopote” rătăcit într-un tratat de logică (vezi
vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor-Nae Ionescu prin
discipolii săi: P. Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și
Vasile Băncilă, Slobozia, 2000). Metafizicianul Nae Ionescu abordează probleme
religioase și în bogata sa activitate de jurnalist, nu numai în calitatea sa de
universitar făcând faima Universității bucureștene. Asemenea probleme, apărute
colateral în prelegerile sale, erau -nu de puține ori- regândite cu ocazia
scrierii câte unui articol pe teme religioase.
În cadrul
metafizicii ființei pe care o înfățișează la cursul din 1936-1937, Nae Ionescu
ajunge la un moment dat să se preocupe de natura omului după cădere,
evidențiind ideea dezechilibrării
ordinii firești a lumii în care inițial omul a fost pus de Dumnezeu în rând cu
celelalte făpturi ale Sale.
In cea de-a
XVI-a prelegere a ultimului său curs de metafizică, Profesorul încearcă să
delimiteze cel mai omenesc “loc în existență”. Vorbind de pe pozițiile unui
gânditor creștin, inițiatorul Școlii trăiriste va face ca totul să graviteze în
jurul interpretării mitului biblic al păcatului originar. În primul rând, Nae
Ionescu prezintă studenților săi care ar fi sensul interdicției omului de a
mânca din pomul cunoașterii. După interpretarea de atunci, mitul biblic nu ar
povesti doar cum Dumnezeu l-a făcut pe Adam, a făcut-o pe Eva, i-a așezat în
grădina Raiului și le-a spus să nu mănânce dintr-un anumit pom de acolo. Ci cum
Dumnezeu, după ce l-a făcut pe Adam, după ce i-a dat și soție, ar fi zis: “Dar
ia să-i pun și o lege!”. Cu umorul său propriu, subtilul metafizician ridică
următoarea problemă: oare Dumnezeu a făcut legea pe care a făcut-o pentru “a-i
face mizerie lui Adam?” (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937,
București, 1999, p.158). Răspunsul, desigur, nu poate fi decât negativ. Numai
că soluția acestei probleme a făcut să difere între ele toate interpretările
care s-au mai dat mitului biblic al păcatului originar.
Cu
profunzimea de gândire atât de admirată de contemporanii săi, filozoful oferă (și
de astă dată) un răspuns surprinzător: prin legea pe care a pus-o după ce a
creat primii oameni, Dumnezeu ar fi exprimat însăși condiția umană. Pasajul în
care își expune noua interpretare este atât de viu și atât de caracteristic lui
Nae Ionescu încât merită să fie citat în întregime: “Dumnezeu nu a spus:
<<N-ai voie să faci cutare lucru>>. Dumnezeu a spus cu totul
altceva: Mă omule, tu trebuie să știi că asta nu e de nasul tău, asta nu e
natura ta. Dacă tu faci asta, tu nu calci legea mea, calci legea ta. Vrei să
treci peste condiția ta!” (p. 159)
La începutul
prelegerii vorbise despre opoziția dintre om și existență care este pornită din
necesitatea omului de a ști. Profesorul subliniase caracterul neutru al
opoziției apărute numai întru cât problema cunoașterii presupune un subiect și
un obiect de cunoscut.
Acum, odată
ajuns cu interpretarea mitului la nesocotirea “legii omului”, filozoful
anulează caracterul neutru al cunoașterii, prin care cunoașterea figura ca
simplu raport subiect-obiect. Înaintând în interpretarea mitului biblic, Nae
Ionescu arată că mâncând din fructul oprit, omul nu numai că trece peste
condiția lui, întrucât face “un act de împotrivire față de el însuși”, dar,
atacând problema cunoașterii, omul face și un act dușmănos, odată cu actul „de
împotrivire față de Dumnezeu” (p.159).
Pentru a
explica de ce problema cunoașterii are, prin ea însăși, un caracter dușmănos,
Nae Ionescu se oprește la structura actului de cunoaștere. Cunoașterea ar fi,
dincolo de polaritatea subiect-obiect, un act de „luare în posesie” a
obiectului de către subiect, o mânuire, după bunul plac al subiectului, a tot
ce poate deveni obiect de cunoaștere, a tot ce există nu numai în afara
subiectului, dar și în opoziție cu subiectul, ca intrând în câmpul de cunoaștere
al subiectului.
Prin
cunoaștere, s-ar mai întâmpla însă ceva: omul ajunge să își creeze pentru sine
o situație cu totul specială. Așa este nesocotită ordinea naturală, omul
împotrivindu-se față de Dumnezeu și față de ordinea firească. Ceea ce-i spusese
șarpele Evei, când a ispitit-o să mănânce din măr, anume că mâncând din măr
omul va ajunge asemenea lui Dumnezeu s-a întâmplat: “Procesul cunoașterii
creează pentru om o situație specială, de aceeași natură ca poziția pe care
Dumnezeu o ocupă față de existență (…) Cine l-a pus pe om aici? Dumnezeu nu l-a
pus (…) Din acest moment apare tragedia umană, prin această rupere, această
smulgere, care se întâmplă prin om și pentru om, în momentul în care intervine
procesul de cunoaștere.” (pp.161-166).
Ordinea rațională
pe care omul o introduce în lume își are izvorul în păcatul originar, va scrie
Nae Ionescu și într-un articol publicat în același an (Limitele criticei
teologice, în “Predania”, anul I, nr.5, 5-15 aprilie 1937). Prin procesul de
diferențiere în care omul, ca subiect cunoscător, se instituie pe sine deasupra
celorlalte realități, se anihilează omogenitatea creației, se produce o
ierarhizare a existenței, o oarecare dependență -de om- a existenței obiective,
“cel puțin sub raportul cunoașterii”.
O primă
consecință a păcatului originar va fi așadar instituirea unei deosebiri dintre
creație și om. În ordinea firească, dinainte de păcat, toate erau, nu existențe
proprii, ci “existențe în funcție de Dumnezeu” după cum era vrerea lui
Dumnezeu. Nici omul, nici celelalte făpturi ale lui Dumnezeu nu erau “existențe
autonome”. A doua consecință este însuși conflictul în care se pune omul cu
Dumnezeu, a treia decurgând din conflictul dintre om și existența pusă în
contradicție cu natura ei, în măsura în care ea devine condiționată de ceva
diferit de “sursa ei firească”.
Care ar fi
concluzia care se poate trage de aici? Să renunțe omul la cunoaștere,
cunoașterea fiind un păcat? Așa cum arată mitul biblic, ceea ce s-a întâmplat,
s-a întâmplat. Mai mult încă, ceea ce s-a întâmplat, nu putea să nu se
întâmple. Dar raporturile care au început să existe și care nu erau atunci când
fiecare împlinea legea lui Dumnezeu, au creat o dezordine ireversibilă în
univers, iar în om au creat sentimentul unei ruperi a legăturilor sale organice
cu Creatorul său, un sentiment de înstrăinare, o neliniște.
Ordinea nou
creată, chiar „obiectivă” cum devine ea, nu este, “pentru aceasta, și
firească”. Chiar dacă omul raportează la el întreaga existență, crezându-se
stăpân, existența rămâne ceva “care niciodată nu a intrat în capul oamenilor”
(Tratat de metafizică, 1936-1937, p. 169).
Omul nu este
capabil să depășească falsificarea și sărăcirea lui prin cunoaștere, fiindcă
însăși procesul cunoașterii aceasta implică, atâta vreme cât în cunoaștere omul
se socotește pe sine ca termen ultim al existenței, rațiunea umană
instituindu-se în același timp “judecător și lege”.
Sentimentul
însingurării care-l copleșește pe omul “instalat ca scop al lumii acesteia” nu
ar avea alt leac decât dăruirea persoanei proprii, topirea ființei umane în
altceva, căutarea unui echilibru printr-un punct de sprijin în afara omului
(ibid., p.171). Cam aceasta ar însemna ca omul să existe după cum l-a făcut
Dumnezeu: să trăiască după cum “a vrut Dumnezeu atunci când l-a făcut” și nu la
voia întâmplării.
Activitatea
metafizică întotdeauna a tins înspre “dăruirea persoanei tale, înspre topirea
ființei tale în altceva”(Ibid.). În felul acesta, însăși cunoașterea îl poate
scoate pe om din impas. Dar nu cunoașterea-stăpânire, aflată sub robia
identității “Eu=Eu” la care se ajunge pe calea subordonării obiectului de
cunoscut la subiectul cunoscător, ci o cunoaștere izvorâtă din iubire.
În sistemele
metafizice cu preocupări etice, scria Nae Ionescu în “Funcțiunea epistemologică
a iubirii“(1919), iubirea și cunoașterea pot să se întâlnească, ba chiar pot să
ia naștere una din alta, sau să se ajute una pe alta. Filosofia budistă ar
considera iubirea ca “mântuire a inimii”, ca reflex emoțional al cunoașterii
“extrarealității”, ceea poate duce către urmarea că, sub raportul
primordialității, “iubire și cunoaștere sânt unul și același lucru” (Nae
Ionescu, Neliniștea metafizică, București, 1993, p.81). Pentru platonism,
iubirea ar juca rolul unui agent “în virtutea căruia cunoașterea are loc”. De
aici caracterul ei ontic și nu epistemologic. (p. 84)
Lui Nae
Ionescu îi părea că în formulele scolastice din filosofia intelectualistă a
Sfântului Thoma din Aquino esența creștinismului se pierde. Pentru că, pe de-o
parte, sub influența filosofiei grecești, “scolastica a desfășurat imaginea
unui Dumnezeu în repaus”. Pe de altă parte, Sf. Thoma a făcut din iubire “o
activitate separată a facultății de a voi”(p.88), căreia “trebuie să-i preceadă
un act al rațiunii”. Ordinea ar fi așadar: facultatea de a cunoaște și
facultatea de a voi cuprinzând, ca activitate separată, iubirea.
La Sf.
Augustin s-ar găsi singura “fundare filosofică” în care este înțeleasă esența
creștinismului. Pentru că, în opinia lui Augustin, Dumnezeu creează prin
iubire. In om ar exista iarăși primatul iubirii, întrucât iubirea precede atât
cunoașterea (reprezentarea) cât și facultatea de a voi. Nae Ionescu subliniază
valoarea și adâncimea concepției Sfântului Augustin făcând o paralelă cu o
constatare din domeniul psihologiei. Anume că cele cunoscute despre un anumit
obiect sunt cu atât mai complete cu cât interesul și iubirea pentru obiectul de
cunoscut este mai mare.
Revenind în
1937 la tema iubirii ca act de cunoaștere, inițiatorul unicei Scoli filozofice
românești va arăta că nu numai iubirea, dar însăși cunoașterea, poate fi,
într-un fel, privită ca “identificare” a subiectului cu obiectul. Cunoașterea,
departe de a fi o “fotografiere”, este identificare a unui obiect din afară cu
o imagine din conștiința noastră, identificare prin însăși imaginea pe care noi
o proiectăm în afară. “Nu vezi ceea ce este, vezi ceea ce ști tu” ar fi un
adevăr datorat misticii: “pentru ca să vezi ceea ce este, trebuie să devi întâi
tu ceea ce este” (vezi Nae Ionescu, Iubirea-act de cunoaștere, în “Predania”,
anul I., nr. 12-13 din 1-15 noiembrie, 1937).
Și de
această dată Nae Ionescu pornește de la premiza că funcțiunea fundamentală a
iubirii ar fi cunoașterea. Înțelegi mai bine pe cineva iubit, pentru că prin
iubire între cei doi poli puși în prezență s-a stabilit o identificare. Dar,
între monopolaritatea iubirii, interpretarea imanentă a iubirii (în care
subiectul se iubește pe sine și ignoră necesitatea de a trece dincolo de el) și
considerarea iubirii ca act tranzient, act în care se petrece o transfigurare a
realității trăită în funcție de celălalt, se cască o adevărată prăpastie.
Fiindcă, pe
de-o parte, în interpretarea imanentistă se ajunge la destrămarea individului,
la panteism, la confundarea subiectului cu întreaga existență. Iar, pe de altă
parte, “orice soluție care nu contează cu conștiința existenței tale, nu este o
soluție metafizică, pentru că duce la nihilism, la distrugerea omului”(Ibid.).
Teoria
iubirii ca act de cunoaștere, așa cum am văzut, apăruse prima dată în lecția
inaugurală din 1919 prin care Nae Ionescu și-a început strălucita sa carieră
universitară. Mircea Eliade, fostul său asistent, chiar remarcase o anumită
constanță cu care această temă era regândită fie în prelegerile ținute la
Universitate, fie în câte un articol publicat în “Cuvântul” sau în altă parte.
În articolul
Iubirea ca act de cunoaștere (1937), Nae Ionescu își structurează pe câteva
nivele gândirea asupra funcției gnoseologice a iubirii. La început va arăta
structura și funcția metafizică a iubirii, lăsând de-o parte aceea interpretare
care consideră că iubirea ar fi în exclusivitate o acțiune creativă, asemenea
interpretare situând iubirea în domeniul activității voinței și creațiunii.
Doar pe urmă el face diferența între “iubirea ca act de cunoaștere” și “iubirea
ca impuls creator”, care își găsește indestularea în el însuși. Aceasta îl va
ajuta să plaseze contemplația, în care iubirea este drum (metodă), posibilitate
de a te depăși, impuls, în sfera iubirii ca act de cunoaștere, contemplația
având “ca ultim termen înțelegerea, cunoașterea realității”.
Între cele
două funcțiuni ale iubiri, cunoașterea și acțiunea, prima ar fi
precumpănitoare, deoarece însăși filosofia științifică, încercând să explice
cum are loc cunoașterea, a căzut peste adevărul conținut de acel dicton mistic:
“nu vezi ceea ce este, vezi ceea ce ști tu”.
În
următoarea treaptă aduce precizarea că “bipolaritatea actului de iubire este
hotărâtoare pentru putința întrebuințării iubirii ca drum înspre cunoaștere”
(op. cit). Apoi arată că “iubește pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta,
din tot sufletul tău, din toate puterile tale și din tot cugetul tău,
însemnează că nimic din ceea ce simți și din ceea ce gândești să nu fie
îndreptat în altă parte decât înspre Dumnezeu; …încordarea ta de fiecare clipă
să tindă numai înspre Dumnezeu, înspre acest centru de orientare a tuturor
puterilor tale spirituale”. Or, în măsura în care o asemenea trăire este
traductibilă în formule conceptuale, ea este cunoaștere: “prin urmare,
-concluzionează Nae Ionescu, identificarea cu Dumnezeu prin ajutorul iubirii,
este cunoașterea lui Dumnezeu” (Ibid.).
Dar în
creștinism, care a apărut ca o doctrină a iubirii, “începutul și desfășurarea
procesului cunoașterii stă la Dumnezeu. Este anume voia unui Dumnezeu plin de
iubire, ca noi să ne mântuim cunoscându-L, și nu o acțiune spontană a noastră,
intreprinsă de noi, din motive stabilite de noi” (Nae Ionescu, 1937).
Reforma lui
Luther și gândirea modernă de după Renaștere au separat rațiunea și credința,
lăsându-le apoi separate, într-o totală lipsă de legătură între ele. Aici
ambele au greșit, observase cu justețe Hans Urs von Balthasar. Profesorul Nae
Ionescu (inițiatorul Scolii trăiriste) unește credința creștină cu rațiunea
traducând trăirile mistice în forme conceptuale, parcă prevăzând repunerea
problemei transcendenței în termeni cât se poate de reali: Cum a fost, de
pildă, ivirea lui Iisus în celule atestată de mulți deținuți politici
martirizați de regimul polițienesc comunist.
REPERE BIBLIOGRAFICE
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul
literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7.
https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=184s .
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi, în rev. „Acolada”, Satu
Mare, anul X, nr. 6 (103), p. 10;
https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/ .
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Primatul spiritualului în naeionesciana ‘iubire ca instrument
de cunoaştere’, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII) nr.5 (311) mai
2008, p.22.
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste;
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ; o
primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. „Arges”,
Pitești, Anul VII (XLII) nr.6 (300)
iunie 2007.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Eliade. Partea I-a în revista “Convorbiri
literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, nr. 2(62), februarie 2001 p.39. Partea
a II-a, în “Convorbiri literare”, nr. 3,(63), martie 2001 p.31.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”,
București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu:
https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/ .
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. “Asachi”, Piatra
Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, p. 9-11.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Cu Mircea Eliade în Europa, în rev. “Viaţa Românească”,
București, Anul XCII, nr. 5-6 / 1997, p. 157-158.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, “In strictă perspectivă istorică”(despre Mircea Eliade), în
rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004,
p.62.
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a
Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr.
255/2013, pp.9-10, sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia
Mare, nr. 2 (93), februarie 2011;
http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu si Părintele Arsenie Boca ; în rev. „Acolada”, Satu
Mare, anul VI, nr. 12 (63), p. 7;
https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Elemente pentru o topologie a prezentului, în rev.
„Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade, pe
hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014,
pp.15-16; https://www.scribd.com/document/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu ;
sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-PlesuEliade10.htm .
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și gândirea occidentală contemporană, în rev.”Viaţa
Românească”, București, Anul XCV, nr. 3-4, martie-aprilie 2000, p. 103-108 ;
https://isabelavs2.files.wordpress.com/2017/04/187354528-isabelavscrabanaeoccident.pdf
.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu
al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12
(318), dec. 2008, p. 36;
https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade ; si în
„Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17;
http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010,
pp. 74-78; sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica
; si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, si
https://fr.scribd.com/doc/226206379/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCuliBeletristica
.
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite
tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si
nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html
; sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu
.
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe
hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm .
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de
ani de la moarte;
http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/
; eseu având 1878 accesări, iar rev.„Asymetria” (Paris);
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1178
având 1540 accesări.
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu
omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014,
p.15; sau on-line în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXIV, mai 2014;
http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx
; sau https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori
; o variantă mai elaborată din site-ul personal,
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm .
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda
literară”, Focșani, Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe
hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5;
http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/isabela-vasiliu-scraba-ceva-despre.html
; sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm .
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Vasile Băncilă : în revista “Convorbiri
literare”, Iași, Anul CXXXIV, Serie nouă, nr. 7, iulie 2000, p.43;
p.39.https://www.scribd.com/doc/190102734/IsabelaVScrabaNaeBancila?irgwc=1&content=10079&campaign=Skimbit%2C%20Ltd.&ad_group=&keyword=ft750noi&source=impactradius&medium=affiliate
– Isabela
Vasiliu-Scraba, O inedită perspectivă asupra timpului (Nae Ionescu), în rev.
“Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 135, mai 2000, p. 7.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Constantin Noica. Partea întîi, în rev.
“Asachi”, Piatra Neamț, nr.136, iunie 2000, p. 9-10. Partea II-a, în nr. 137,
iulie 2000, p.12.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Unitatea fiinţei. Un obscur pasaj din discursul platonic asupra
«unului» şi consideraţiile lui Nae Ionescu despre «nimic», în rev. “Asachi”,
Piatra Neamț, Anul IX, nr. 138, august 2000, p. 5-6 ;
https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0 .
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (I). Robia identităţii EU=EU şi cunoaşterea
izvorîtă din iubire. Partea I-a, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr.
139, sept. 2000, p. 5-6; Partea a II-a, în nr. 140, oct. 2000, p.5.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (II). Semnificaţia ontologic-metafizică a
principiului creştin al iubirii, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr.
141, nov. 2000, 6-7.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (III). Deosebirea, cu valenţe mitice, dintre
două atitudini în faţa vieţii. Partea I-a în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul
IX, nr. 142, dec. 2000, 6-7, Partea II-a, în nr. 143, ian. 2001, p. 7.
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe
hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50;
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm ; , sau
varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri;
http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/
.
-Isabela
Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de
ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev.
„Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26;
https://www.scribd.com/doc/167095578/IsabelaVasiliuScrabaEliadeSergiuAlGeorge :
sau
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm
.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa
individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe
hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013,
pp.20-21; sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa
.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Academicianul M. Eliade și neo-iobăgia ideologică
post-decembristă;
http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade ; pe hârtie
în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 aprilie 2016., nr. 326/2016,
pp.24-25;
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ .
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”,
Satu Mare, anul VI, nr.10 (61), octombrie 2012, pp. 18-19;
https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=118s .
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare,
Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000;
http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439
.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului,
Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002;
http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .
– Isabela Vasiliu-Scraba,
Filosofia lui Constantin Noica, între fantasmă şi luciditate, Ed. Ecodava,
Slobozia, 1992,.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Inefabila Metafizică, Slobozia, 1993.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile şi Ideile
Platonice, Ed. Fundaţiei “Ionel Perlea”, Slobozia,1995 ;
https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/sub-pretextul-unor-zvonuri/ .
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Isabela, Despre Existenţă, Fiinţă şi Esenţă, Ed. Mirisa,
București, 1996.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Isabela, Filosofie acroamatică la Platon, Ed. Star-Tipp,
Slobozia, 1997.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos (Eseuri), Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu, Ed. Star-Tipp,
Slobozia, 1998.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed.
Star-Tipp, Slobozia, 1999.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi:
Petre Ţuţea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi
Vasile Băncilă, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2000.
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați; în rev.
„Acolada”, Satu Mare, nr.1 (110), ian. 2017, p.17;
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ .
– Isabela
Vasiliu-Scraba, La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu: ciudățenii
cripto-comuniste; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.9 (60), 2012, p.19;
on-line
https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/ .
– Isabela
Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai profesorului Nae Ionescu:
Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca,
anul XV, 1-15 decembrie 2016., nr. 342/2016, p. 10 și p.31;
https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/ .
– Isabela
Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Nae Ionescu și ale lui Eliade, pe
hârtie în rev. „Biblioteca Seprentrionalis, Baia Mare, an XXV, nr. 1 (48),
iunie 2017, pp. 84-88;
https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ .
Cuvinte
cheie:istoria filozofiei; „inițiatorul Școlii trăiriste”; „concepte
cheie”; „Isabela Vasiliu-Scraba”; „Nae Ionescu”,
Hans Urs von Balthasar.
Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf
https://georgeanca.blogspot.com/2018/09/nae-ionescu.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu