“Masca” lui Schopenhauer-paradisul pierdut al nefiinţei
Întreaga filosofie a lui
Schopenhauer se învârte în jurul unui pardox pe care îl ia drept teză:
”nostalgia nemărginiă către paradisul
pierdut al fiinţei”(Arthur Schopenhauer,Sammtliche
Werke in sechs Banden. ). Filosoful se închipuie un neobosit călător în spaţiul
virtual al moralităţii purtând masca pesimistului fără leac şi, precum Hamlet
cu craniul lui Yorick în palmă, gândeşte amurgit asupra inutilităţi vieţii şi
infinitului morţii. Însă în cugetările lui Schopenhauer descoperim o flagrantă
nepotrivire contradictorie: înclinarea sa de a
sfredeli genunile înspăimântătoare ale durerilor vine, asemeni unei măşi puse
pe faţa unui om, în contrazicere cu sfaturile lui echilibrate şi filistine,
adică făţarnice, vesel împrăştiate în întreaga-i operă, ca semenii să nu-şi
răscolească situaţia chinuitoare şi dureroasă a norocului, căci asemenea
gândurilor alimentează durerea şi îi prefac în proprii lor călăi, „heautontimorumenos”( ibidem,Band lV,p.484). Însă, cercetând mai adânc ne dăm
seama că nu este singura “mască“ a
filosofului, el folosid multe astfel de accesorii în gândirea lui. Între
acestea, dezarmonia dintre traiul său îmbelşugat, excentric, şi propovăduirea ,
să-i zicem ipocrită , a ascezei, nu este
o “mască” rar întâlnită, a folosito şi moralizatorii: Seneca , Marx şi Engels. Această mască interpusă între biografie şi operă, exterioară , a deformat profilul esenţial al operei filosofice,
care mai aşteaptă să fie aduse din tainiţele textului original în conul de
lumină. Schopenhauer prin această mască
a dorit să convingă că meditaţia sa, fals pesimistă, vibrează de un patos al sincerităţii provenit
din nefericirea sa, dar tot filosoful a dorit să convingă că în existenţa tuturor oamenilor se desfăşoară o
comedie ipocrită, incifrată în” hieroglifa
bucuriei”, un fel de bal mascat jucat pe scena lumii ce se încheie la
teribilul sfârşit prin scoaterea măşti. Sub această zodie burlescă de carnaval
filosoful se simte în apele lui. Pentru el toţi oamenii spun neadevăruri şi
disimulează. Dar se pune fireasca întrebare: dacă toţi semenii lui
poartă „masca arlechinului,”atunci, prin logică, oare numai el alesul, face excepţie de la regulă, să
fie marele mag al supremului adevăr care predică zadarnic în pustiul minciunii? Acest paradox îl prinde
în cursa sa. De fapt cu el trebuie să înceapă diferenţierea ceea ce este cineva şi ceea
ce reprezintă cineva,(disjuncţie operată de
filosof în Aforisme asupra înţelepciunii
în viaţă, ca aplicare în câmpul moralei a tezei sale fundamentale lumea
este reprezentarea mea.) În această situaţie ,de
la mai bine de un veac de la dispariţia sa, filosoful ne apare ca un gânditor
în faţa oglinzii, obsedat să se reprezinte într-un fel în ochii posterităţii-
adică să-şi picteze un autoportret cu o mască
schimonosită de o durere eternă.O mulţime de comentatori- apologeţi din veacul
al XIX-lea l-au decretat pe Schopenhauer”fondatorul pesimismului modern”(James Sully,
Pessimism.A History and A Criticism, second edition, 1891,p.74), găsind în
ecuaţia lui neobijnuită”a trăi înseamnă a voi iar
a voi înseamnă a suferi” psihologia pesimismului , spunând că este “pesimistul cel mai sincer
şi cel mai hotărât pe care lumea l-a văzut după Timon din Atena”, fapt ce l-a influenţat şi pe M.Eminescu. Descoperind o
descendenţă spirituală din Mefisto.(Friedrich Paulsen, Schopenhauer, Hamlet,Mephistopheles.Drei zur
Naturgeschichte des Pessimismus.Dritte
Auflage, Stuttgart und Berlin, 1911).Sub această mască
şi în ciuda ei, filosoful a meditat în voie, cu o exuberanţă descătuşată,
despre fericire, despre veselie, despre optimism şi bucuria de atrăi, despre
hedonism. Despre acesta a scris mai mult punându-i o etichetă eudemonistă. În
acest context, contradicţiile din opera lui Schopenhauer ascunde şi o
întorsătură de gând, cheia sufletului său.Opera lui ascunde un travestit
romantic, aplecată cu o exagerare orientală asupra răului, şi se ascunde
într-un sofism al fericirii. Dincolo de jocul teatral al maledicţiunii,
transpare optimismul blând al filosofului care, gândeşte mereu pentru a căuta
fericirii un cosmos luminos, şi surâde când masca cea tristă îi cade...
Al.Florin ŢENE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu