Sfântul Ioan Botezătorul vindecă un
copil îndrăcit
În anul
mântuirii 1919, econom al metocului Vozina era bătrânul Nifon, avându-l ca
ajutor pe monahul Leontie, iar chelar era monahul Lazăr. Într-o dimineaţă de
martie, s-au auzit nişte strigăte puternice în curtea metocului. Cei doi monahi
tineri, aplecându-se peste balcon, l-au văzut pe ciobanul Dimitrie Bobotan cum
îl trăgea cu sila pe fiul său, Ioan, care avea în jur de zece-doisprezece ani.
Dintr-o dată, copilul a început să tremure, să facă spume, să scoată ţipete
sălbatice şi să facă diferite mişcări ciudate, aşa cum fac cei care sunt
cuprinşi de înrâurirea diavolească.
Sărmanul
cioban şi femeia lui nu mai ştiau ce să facă. „Bre, Ioane, ce ai? Ce ai
păţit?”, îl întrebau, dar copilul nu putea să le răspundă la întrebări, ci
continuă să facă nebuniile lui. „O, ceas rău!”, a început ciobanul să strige.
„Ah, copilul meu! Vai, nenorocitul de mine, ce am păţit!”.
Într-o
astfel de stare de tulburare şi nemăsurată mâhnire şi-a adus aminte de icoana
făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul şi îndată l-a luat pe copil şi
a pornit spre biserică, ca să-l ducă înaintea icoanei Sfântului. Însă, cu cât
înaintau şi se apropiau de biserică, cu atât copilul, aflat sub lucrarea
demonului, se sălbăticea, striga, se împotrivea să meargă spre biserică, se
trăgea înapoi aşa încât, la un moment dat, scăpând din mâinile tatălui său, a
luat-o la fugă. Dar tatăl lui a alergat mai repede şi, prinzându-l, l-a adus
înapoi.
Între timp,
monahii de pe balcon urmăreau tragica scenă dintre tată şi fiu. Apoi au coborât
şi, luându-i pe tată şi pe copil, i-au dus în biserică şi l-au pus pe copil
înaintea sfintei icoane. Erau mâhniţi pentru copil, dar mai mult pentru faptul
că nu exista acolo niciun preot care să-i citească exorcismele, aşa cum se
obişnuieşte în astfel de situaţii.
După ce au
trecut cinci minute de tăcere, monahul cel mai tânăr a spus:
– Frate, de
vreme ce nu avem preot, dacă vrei, hai să cântăm singuri un paraclis la Sfântul
Ioan, căci puterea lui este mare. Şi, să se facă ce va binevoi el.
Celălalt
monah a fost de acord şi au început paraclisul. Copilul a fost cuprins de
nelinişte şi a început să se tăvălească pe plăcile de piatră ale bisericii.
Ciobanul devenise alb ca varul şi inima i se zdrobise cu totul. Totuşi, se ruga
în taină Sfântului Ioan, ca să facă milă cu el.
Paraclisul
se apropia de sfârşit. Când a început cântarea a şaptea, copilul s-a liniştit.
Când au terminat cântarea a opta, copilul s-a ridicat şi a stat în picioare
înaintea icoanei, cu multă smerenie. La sfârşitul paraclisului, copilul era cu
totul sănătos, spre nespusa bucurie şi uimire a celor care erau de față. După
ce copilul, părinţii lui şi cei de față s-au închinat Sfântului Ioan până la
pământ, au plecat bucurându-se împreună cu tatăl copilului.
Datorită
credinţei şi evlaviei sale faţă de Sfântul Ioan Botezătorul, ciobanul a izbutit
să dobândească vindecarea copilului său.
(Monahul
Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de
Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu–Sfântul Munte Athos, Editura
Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 152-154)
DUMNEZEU CUNOAȘTE, DAR NU PREDESTEAZĂ
(I)
Problema este răul, pe care Ortodoxia
îl explică într-un chip minunat; nu există altul mai bun. Explicația pe care o
dă este următoarea: Răul există și provine de la diavolul. Înlăuntrul nostru
este și duhul cel rău și duhul cel bun și se luptă între ele. „Fie pe unul îl
va urî și pe celălalt va iubi, fie de unul se va lipi și pe celălalt îl va
disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona”. Adică înlăuntrul
nostru se dă o luptă între bine și rău. În această luptă însă omul este liber
să hotărască ce să aleagă. Prin urmare, nu Dumnezeu este Cel care predestinează
și hotărăște, ci libera voință a omului.
Dumnezeu în
atotștiința Lui cunoaște cu multă acrivie mai înainte de întemeierea lumii că
cineva va face, de pildă, la vârsta de 33 de ani o crimă. Dar omul în
libertatea voinței sale – dar pe care l-a primit de la Dumnezeu, însă l-a
pervertit – acționează în deplina sa libertate.
Nu Dumnezeu
este cauza, nici nu ne destinează pentru acest scop. Atotștiința Lui nu ne
îndatorează. El respectă libertatea noastră, nu o anulează. Ne iubește, nu ne
face robi, ne dă valoare. Dumnezeu nu intervine în libertatea noastră, ci o
respectă, ne dă libera alegere. Prin urmare suntem răspunzători, fiindcă facem
ceea ce vrem noi. Nu ne obligă Dumnezeu. Lui Dumnezeu Îi este cunoscut că tu
vei ucide pe acest om, dar nu este rânduit de Dumnezeu ca să săvârșești
aceasta.
Cum este cu
putință ca Dumnezeu, Care ne-a creat din negrăită dragoste și El Însuși este
Dragostea absolută și voiește numai dragoste, să vrea să te conducă la răutate
și la ucidere? Îți dă libertatea și apoi ți-o ia? Tu ești cel care acționează
în deplină libertate, tu hotărăști ceea ce Dumnezeu cunoaște de mai înainte,
fără să te silească; de aceea și ești răspunzător.
Aceste
subiecte sunt foarte delicate; este nevoie de luminare dumnezeiască, pentru ca
omul să înțeleagă. Sunt taine. Lucrul bun în firea sa este o taină. Nu este
frumoasă o floare cu diferite culori, ce te atrage și te face să o iubești? Te
apropii de ea și are o mireasmă atât de nobilă, de fină, încât te face să o
iubești și mai mult. Acesta este binele. Da, dar oare nu este și aceasta o
taină? Cum s-au format aceste culori, cum s-a format această mireasmă? Același
lucru putem să-l spunem și despre păsări, despre animale, despre viețuitoarele
din apă. Toate exprimă bunătatea lui Dumnezeu.
Dumnezeu a
dăruit omului tot ce este mai frumos și mai bun. L-a menit să devină
desăvârșit. I-a dat însă și libertatea și astfel i se dă posibilitatea să
urmeze binele sau răul. Pe de o parte dragostea lui Dumnezeu, iar pe de altă
parte libertatea omului. Dragostea și libertatea se împletesc. Se unește duhul
cu Duhul. Aceasta este viața mistică. Când duhul nostru se unește cu Duhul lui
Dumnezeu, atunci facem binele, devenim buni.
Pentru patimile
noastre este răspunzătoare voința noastră. Dumnezeu nu vrea să îngrădească
libertatea noastră, nu vrea să ne silească. De noi depinde ce vom face și cum
vom trăi. Fie vom trăi pe Hristos și vom avea trăiri dumnezeiești și fericirea,
fie vom trăi în melancolie și întristare. O stare intermediară, de mijloc nu
există. Fie vei fi, fie nu. Fie una, fie cealaltă. Firea se răzbună, urăște
răul. Orice poate să fie astfel, dar poate și să nu fie. Sărutatea, de pildă,
poate fi sfântă, dar poate fi și vicleană. Dar tocmai aceasta are valoare, ca
omul să acționeze liber. Dumnezeu l-a făcut pe om să ceară el singur să devină
bun, să-și dorească singur aceasta și să devină, într-un oarecare fel, ca și
cum ar fi izbânda sa, în vreme ce în realitate provine de la harul lui
Dumnezeu. Ajunge mai întâi în punctul de a-și dori aceasta, de a o iubi, de a o
dori și apoi vine dumnezeiescul har și o săvârșește.
Dumnezeu
este dragoste, nu este un simplu spectator al vieții noastre. Poartă de grijă
și Se interesează ca un Părinte al nostru ce este, dar respectă și libertatea
noastră. Nu ne silește. Noi să avem nădejde în Pronia lui Dumnezeu și, de vreme
ce credem că Dumnezeu ne poartă de grijă, să avem curaj, să ne încredințăm
dragostei Sale și atunci Îl vom vedea neîncetat lângă noi. Nu ne vom teme ca nu
cumva să pășim alături.
Câte ace are
fiecare pin? Dumnezeu le cunoaște și fără voia Lui niciunul nu cade jos. La fel
și perii capului nostru, toți sunt numărați. El Se îngrijește de cele mai mici
amănunte ale vieții noastre, ne iubește, ne ocrotește.
Noi trăim ca
și cum nu am simți măreția dumnezeieștii pronii. Dumnezeu este foarte tainic.
Nu putem să înțelegem lucrările Sale. Dumnezeu este făr de greșeală. Cine este
în esență Dumnezeu, noi nu cunoaștem. Sfaturile lui Dumnezeu nu putem să le
aflăm.
Când
Dumnezeu ne dă harisma smereniei, pe toate le vedem, pe toate le simțim. Atunci
Îl trăim pe Dumnezeu foarte intens. Când nu avem smerenie, nu vedem nimic.
Dimpotrivă, când ne vom învrednici de sfânta smerenie, atunci pe toate le vom
vedea, ne vom bucura de toate. Îl vom trăi pe Dumnezeu, voi simți Raiul
înlăuntrul nostru, Care este Însuși Hristos.
GEOMETRIE - Sfantul Ioan din Kronstadt
Pentru
cel ce crede cu adevarat în Dumnezeu, orice lucru din câte exista pe pământ și
în toate lumile vizibile parcă n-ar fi, dispare; nu exista nici măcar un singur
punct sau o singură linie imaginare în spațiu fără Dumnezeu; pretutindeni îi
apare în minte o singură, infinită Ființă – Dumnezeu. Își închipuie că ori de
câte ori trage aer în piept Îl respiră pe Dumnezeu; pentru el, Domnul este
pretutindeni și este totul, făpturile parcă n-ar fi și el însuși dispare,
imaginar, pentru a-i face loc să lucreze în sine Unicul Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 99.
CÂNTECUL FĂPTURII - Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Pe Adam Îngerii l-au învățat să cânte. Toată creatura cânta. Cânta
soarele și luna, cântau stelele și lumina. Întreg spațiul răsuna de o armonie
sfântă, pe care urechea noastră nu o poate cuprinde. De o miraculoasă simfonie
este plin tot universul. Pentru că în univers nu domnește haosul, ci ordinea și
disciplina. Toate, cerul și pământul, când ascultă de legile date de Creatorul
lor, formează în spațiu o desăvârșită simfonie. Deși s-ar părea că dincolo de
atmosfera Pământului domnește întunericul și tăcerea, nu este așa. Aceasta este
numai aparent, pentru că organele pe care le avem noi, urechea și ochiul, au o
putere de percepere limitată. În afară de ceea ce auzim sau vedem noi, există o
infinită bogație de sunete si culori, care vibrează mereu și cântă. Tăcerea și
întunericul absolut domnesc numai în iad, care este numit de Hristos
întotdeauna „întunericul cel din afară, unde este plânsul și scrâșnirea
dinților” (Matei 25, 30). Acolo niciodată nu se aud cântece armonioase și
frumoase. Acolo sunt sunete haotice care chinuiesc și înspăimântă permanent. Nici
lumina nu este acolo o lumină care mângâie și încălzește, ci este o lumină
moartă, neîntâlnită în spațiul creat de Dumnezeu, unde și lumina și sunetul
sunt create ca să provoace fericirea și o liniște desăvârșită tuturor
credincioșilor.
Arhiepiscopul Iustinian Chira,
Acolo-n sus in vremea aceea, Ed. Mânăstirii Rohia, Rohia, 2010, p. 7-8.
Sursa: Pr.
Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu