PRIETENUL BIHOREAN
Miron Pompiliu – Gheorghe Apetroaie –
Ioan Miclău-Gepianu – Nicolae Luca – Alex Ștefănescu – Ionel Novac – Isabela
Vasiliu-Scraba
MIRON POMPILIU
Oltenii în Iași
În primele ediții ale operei lui Ion
Creangă, poezia i-a fost atribuită lui
Ce răsună? Ce s'aude?
Ce glas dulce românesc?
Ce flăcăi ca bradul verde,
Ochii noștri îi uimesc?
Sunt Olteni, scăparea noastră,
Bucurați-vă Ieșeni!
Voi cu inima creștină,
Cumpărați dela Olteni!
Oltul falnic prin copiii-și
Zice Prutului scârbit:
– Dulce frate, fii în pace,
Steaua ta a răsărit!...
La cel glas de mângâiere
Geme sufletu'n dușmani.
Voi cu inima creștină,
Nici un ac dela Jidani!
Mică e lumina încă!
Dar credința 'n Cel de Sus,
în părintele dreptății,
Și'ntunericu-i răpus!
Soarele frumos luci-va...
Bucurați-vă Ieșeni!
Voi cu inima creștini,
Cumpărați dela Olteni!
Iazmele otrăvitoare,
Duhul rău și necurat,
Vai! destul ne-au supt puterea
Și vieața ne-au secat.
De pe ochii voștri rupeți
Pânza'ntinsă de dușmani
Voi cu inima creștină,
Nici un ac dela Jidani!
Frații certe-se 'ntre dânșii,
Fiii cu părinții lor!
Dar blăstăm cu foc s'ajungă
Pe acel cutezător,
Care fără de iubire
S'ar uita la cei Munteni!
Ascultați Români cuvântu-mi!
Cumpărați dela Olteni!
Și atunci vieața noastră,
Precum râul cristalin,
Se va scurge, limpezită
De otravă și venin.
Morții noștri n'or mai plânge
Sub călcâie de dușmani.
Sus dar inimile voastre!
Nici un ac dela Jidani!
GHEORGHE APETROAIE
El, LABIȘ
Era atunci, când El, pe codrii arși
ai Suhei, împărat,
vorbea cu fagii însetați, din
uscăciunea frunzei…,
izvoarele naiadelor se prelingeau în
adăparea ciutei
și-o stea-n galop pe cer topit, de
arma tatălui atinsă,
cădea pe ocoliș de munți în pajiştile
dogorâte!..
De -atunci, se -ncing în luminări la
creste, focuri -
sudori cu iz de vâsc şi mosc din
maldăre de cetini
și ciute trec în cavalcade pe-alama
feţelor agreste
la șuvoirea din izvoare, purtate în
beții stelare –
amiezi caniculare, satanice în duh,
în inelări barbare…
Copil, ochii-i scruta lazurul pietrei
muntelui încinsă
din flisul ametist din despicarea-n
secetă a stâncii...
al Stânișoarei miez vulcanic reaprins
în ochii astrei,
dansa cu el în apa Suhei și cu poieni
prinse în arce,
prea temătorul sfinx căzut în cerul
din fuiorul Parcei ..!
Îl văd ca și atunci, pe obârşie -
nfrățit cu linxul,
cu brazii retezați de vânt la „crucea”
din răscruce
cu fagii groși, căzuți și de țapini
conduși înspre uluce,
tot suferind de prăvălirea lor în
irizări năluce,
spre poale ce se-ntorc în cer, la
vânătoarea ciutei…!
E-n retrezire muntele în El, din
crestele lui, ruptă,
în văl de soare-ncins, în Labiș, duh,
se-aprinde
o altă stea căzută în abis, cu chip
de căprioară...,
din apa limpede a Suhei, prea
însetată bea, să piară
de clonțul cel de fier al pasării cu
aripi reci, atinsă…
Pe-aceleași locuri dragi, la nou
altar de cer îi cântă
codrii adânci cu vântul, pe lunci de
fluturi înroite…
Tu, mergi la locul sfânt, al lui, ca
să-l urmezi sălbatic
la auz de clopote cu limbi
însângerate-de furtuni purtate,
jelind la inima din ne-nceput a
ciutei, sub Talionul Crucii,
de-al pasării cu clonț de fier ucisă:
un zbor fatal
al glonțului din pușcă…!
IOAN MICLĂU-GEPIANU
Idilisme și moderne
(versiune
nouă)
Confrerie,
Entropie,
Superfluu să treacă vremea !
Lumini,
Adunări,
Istorii, cum să ne mărim averea!
Idiom,
Idiomatic,
Ierarhie, după melițat din gură,
Idei,
Idealizare,
Vorbe capricioase vântur file de
literatură!
Sertar,
Sectar,
Vot de re-emancipări
Umoristici,
Patinaje,
“Ab hoc et ab hac”* – cântări!
Fideism,
Gelivitate,
Pân’ ce praful se allege !
Critici,
Săpunari,
Nerodnici, cavaleri de tristă lege!
*
Țăran !
Înger !
Grâu cu chipul Maicei Sfinte !
Copiii cu râs în soare!
Calea bună,
Mintea,
Munca,
A ființelor sfintire !
*
Deseori:
Cârciume…!
Brotel…!
Și furturi…!
Vai de biata omenire !
* de ici si de colo.
NICOLAE LUCA
Incă o zi de
tratament şi da, e adevărat că durează ani de zile înainte să ne simţim în
viaţă... în tot acest timp petrecut cu efectele secundare ale chimioterapiei,
radiaţiilor şi altui medicament care ajută organele să se recupereze, dar nu
s-au mai
întors; foarte probabil din cauză că sistemul imunitar s-a înrăutăţit, a
devenit slab şi lipsit de putere.
Desigur, în
cele mai dificile momente ale vieţii, îţi vei da seama cine sunt prietenii tăi
adevăraţi şi cei care te apreciază, chiar şi pe această mică listă a unor
membri ai familiei.
Din păcate,
la fel ca majoritatea prietenilor, prietenii de pe Facebook nu scapă de această
realitate, sunt mai uşor de pierdut în mijlocul poveştii tale. Ţi se spune
"dragă prietene", însă din păcate nu ţi-au citit mesajul când au
văzut că e lung. Mai mult de jumătate s-au oprit din citit. Unele dintre aceste
persoane pot fi deja în următorul mesaj în noutăţi.
M-am decis
să postez acest mesaj pentru mine şi de asemenea, să sprijin familiile prietenilor
şi familiei care au luptat cu cancerul, această boală teribilă care îi
afectează pe cei care suferă şi pe cei dragi care urmează până la sfârşit...
Acum mă
întorc la cei care au timp pentru a citi acest mesaj până la sfârşit... un mic
test - dacă este aşa, doar pentru a vedea cine citeşte şi cine îl împarte fără
să citească.
Dacă ai
citit totul, sper că Dumnezeu te va ajuta şi-ţi va proteja fiecare moment din
viaţa ta.
Cancerul
este un inamic foarte invaziv şi distructiv pentru corpurile noastre. Chiar şi
după încheierea tratamentului, corpul rămâne în şanţ, pe o parte a vieţii,
pentru a încerca să repare şi să trateze daunele cauzate de tratamentul bolii.
E un proces dureros şi foarte lung. Este un proces si o încercare ce îți
testează toate fărâmele de credință: în capacitatea propriului organism de a se
reface, în propriile gânduri, in abilitățile medicului, in alte persoane, dar
mai ales în Dumnezeu. Si fiecare trebuie să decidă in cine să își pună
nădejdea...
Te rog, în
onoarea unui membru al familiei sau a unui prieten care a murit de cancer, sau
care continuă să lupte cu această cumplită boală , copiază şi lipeşte acest
mesaj ca pe o postare pe peretele tău.
De câte ori
i-am auzit pe alţii spunând: "Dacă ai nevoie de ceva, nu ezita să mă suni,
eu voi fi acolo să te ajut". Dar un bolnav de cancer este deja umilit de
această boală și nu mai poate să se umilească cerând ajutorul. Deci, dacă
într-adevăr vrei să ajuți, fă - o fără să ți se ceară.
Pot doar să
sper că majoritatea celor care au văzut acest mesaj și l-au citit până la
sfârşit, l-au postat pe peretele lor, pentru a-şi arăta sprijinul pentru
familia / prietenul care poate încă luptă.
Dacă ai
făcut-o, încheie cu a copia şi a lipi acest mesaj pe peretele tău; nu distribui
acest mesaj.
Aş dori să
ştiu cine este capabil să investească un minut din ziua sa şi să citească până
la sfârşit.
Dacă ai
terminat, scrie "FĂCUT!" în comentarii pentru ca să-ţi pot mulţumi pe
peretele tău.
ALEX STEFĂNESCU
Scripta manent – Farmecul
antologiilor de altădată
A trecut
vremea când o antologie era expresia dorinţei unui cititor pasionat (eventual
profesionist) de a da şi altora ocazia de a citi poeziile care l-au încântat pe
el. Acum o antologie se alcătuieşte din ambiţia unui critic literar de a se
prezenta în faţa opiniei publice ca o instanţă supremă sau din nerăbdarea unei
noi generaţii de poeţi de a se impune, după înlăturarea necruţătoare a celei
dinainte.
Ceva din
farmecul culegerilor, crestomaţiilor, florilegiilor de altădată s-a pierdut.
Aproape că-mi vine să mă adresez, copleşit de nostalgie ca Eminescu în
Epigonii, predecesorilor noştri: „Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi
cu idealuri;/ Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”.
„Toată
povestea – explică Daniel Ioniţă – a început de fapt foarte modest. Intenţionam
să traduc câteva poeme pentru copiii mei, nepoţii şi nepoatele mele şi alţi
câţiva prieteni mai tineri. Numitorul comun al acestora era faptul că, deşi
stăpâneau la nivelul de conversaţie limba română, nu erau capabili să guste
poezia românească. Nu erau capabili, cred eu, să pătrundă minunata ei adâncime
– un pastel unic, dar variat, o voce deosebită printre marile valori poetice
ale lumii.”
Ce frumos ar
fi dacă şi autorii de antologii profesionişti ar da dovadă de atâta candoare şi
bună-credinţă în întreprinderile lor! Dacă i-ar avea în minte, ca destinatari
ipotetici ai versurilor selectate, pe propriii lor copii!
Munca de
traducător, care este, într-un fel, şi o muncă de critic literar, l-a format,
treptat, pe Daniel Ioniţă, astfel încât el are acum, se poate spune, o
conştiinţă estetică. Dovada cea mai convingătoare o constituie o antologie
(bilingvă, românoengleză) a poeziei româneşti moderne, „Testament”, pe care a
dus-o la bun sfârşit cu un efort ieşit din comun, dar, în mod paradoxal, şi cu
plăcere. Daniel Ioniţă nu doar a selectat, ci – după cum reiese din confesiunea
din care am citat – a şi tradus poeziile, lucrând la traduceri cu o seriozitate
demnă de dat ca exemplu. Totodată, a avut parte de consilieri de elită: Ana
Munteanu, de la Editura Minerva, şi Eva Foster şi prof. dr. Daniel Reynaud de
la Avondale College of Higher Education.
Prima
remarcă pe care o putem face parcurgând sumarul antologiei este ignorarea
inocentă a obligaţiilor pe care le are (sau crede că le are) un specialist.
Daniel Ioniţă nu vrea să ilustreze curente literare şi nici să includă în
cartea sa poezii cu valoare de documente de epocă. Scopul său este acela al
fluturelui, care zboară din floare în floare: să culeagă nectar liric cât mai
dulce şi mai înmiresmat. Selecţia, fiind dezinteresată, netendenţioasă, este,
în acelaşi timp, drastică. Din fiecare poet, autorul reţine o singură poezie,
uneori două şi, în mod cu totul excepţional, trei.
Poeziile
alese sunt, în general, dintre acelea care plac încă de la prima lectură. Drept
urmare, pot fi citite pe scenă, pot fi puse pe muzică şi, mai ales, pot fi
folosite pentru înduplecarea unui vorbitor de engleză, care poate nici n-a
auzit de România, să citească literatură română.
Eliberat de
obligaţii neliterare în ceea ce priveşte selecţia, Daniel Ioniţă şi le-a asumat
cu toată răspunderea pe cele privind calitatea traducerii.
Alt merit: a
recurs la un mod simplu şi elegant de construire a cărţii. Textele sunt aşezate
în ordine cronologică, după anul naşterii poeţilor.
Vasile
Alecsandri, primul din sumar, este prezent cu un „pastel” binecunoscut, plin de
o voioşie care se transmite cititorului: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii
de zăpadă/ Lungi troiene călătoare adunaten cer grămadă/ Fulgii zbor, plutesc
în aer ca un roi de fluturi albi/ Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri
dalbi.ş...ţ Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare/ Străluceşte şi
dizmiardă oceanul de ninsoare/ Iat-o sanie uşoară care trece printre văi.../ În
văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.” (Iarna)
Urmează
Eminescu (bine a făcut autorul selecţiei că n-a început cu Eminescu, ar fi fost
un mod convenţional şi neconvingător de a-i evidenţia valoarea). Din opera lui
poetică Daniel Ioniţă a ales cu un instinct artistic sigur sonetul „Trecut-au
anii” şi „Glossa”. Sonetul este esenţă de eminescianism şi, în acelaşi timp,
este povestea pe scurt a unei vieţi în care se poate recunoaşte oricine. Glossa
îşi păstrează cadenţa de metronom gnomic şi în versiunea engleză: „Time is
passing, time comes yet,/ All is old, and all is new;/ What for good or ill is
set/ You can ponder and construe;/ Do not hope and do not worry,/ What is wave,
will wave away;/ Though enticing with a flurry,/ Cold remain to all they say.”
Aproape
niciun poet român important nu lipseşte din sumar. După Vasile Alecsandri şi
Eminescu urmează Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Octavian
Goga, Ion Minulescu, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ion Barbu,
Lucian Blaga, Radu Gyr, Magda Isanos, Mihu Dragomir, Ştefan Augustin Doinaş,
Ion Caraion, Irina Mavrodin, Nora Iuga, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Nichita
Stănescu, Nicolae Labiş, Grigore Vieru, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar
Ivănescu, Ana Blandiana, Virgil Mazilescu, Adrian Păunescu, George Ţărnea,
Nicolae Dabija, Leo Butnaru, Leonida Lari, Liliana Ursu, Mircea Dinescu,
Daniela Crăsnaru, Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Daniel
Bănulescu şi alţi câţiva, mai puţin cunoscuţi.
Din Tudor
Arghezi, Daniel Ioniţă a ales, inspirat, „Testament”, din George Bacovia –
„Decembre” şi „Plumb”, din Ion Barbu – „Riga Crypto” şi „Lapona Enigel”, din
Lucian Blaga – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” şi „Risipei se dedă
Florarul”.
Cu puţina
engleză pe care o ştiu îmi dau seama că celebrul poem al Radu Gyr, „Ridică-te
Gheorghe, ridică-te Ioane” nu are aceeaşi forţă în traducere, din simplul motiv
că numele Gheorghe şi Ion, la vocativ, elemente de bază în construcţia
poemului, sunt inevitabil lipsite de rezonanţă afectivă în conştiinţa unor
străini.
Ştefan
Augustin Doinaş figurează în sumar cu (probabil) singurul său poem scris într-o
stare de graţie, „Mistreţul cu colţi de argint”. Nichita Stănescu este
reprezentat de două poeme sentimental-abstracte, foarte nichitastănesciene,
”Luna în câmp” şi ”Poveste sentimentală” şi de un simpatic poem scris în argou,
din tinereţe, ”Balada motanului”. Daniel Ioniţă a ştiut ce să aleagă: poezii nu
numai încântătoare, ci şi traductibile: „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai
des./ Eu stăteam la o margine-a orei,/ tu – la cealaltă,/ ca două toarte de
amforă.” Etc. – „Later on we met more often./ I stood on one side of the hour,/
you on the other,/ like two handles of an amphora.” Etc.
Exact cum
speram, din antologie nu lipseşte Nicolae Labiş. Poemele sale „Moartea
căprioarei” şi „Dans”, scrise cu spectaculosul său talent, îi vor încânta, n-am
nicio îndoială, şi pe cititorii de limbă engleză.
Din Grigore
Vieru aş fi ales una sau două dintre emoţionantele poezii pe tema mamei;
autorul antologiei a preferat „Basarabie cu jale”, care îl prezintă pe Grigore
Vieru ca pe un poeta vates, ceea ce este justificat.
În afară de
Nichita Stănescu, generaţia ‘60 mai cuprinde, în antologia lui Daniel Ioniţă,
nume bine alese: Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Ana
Blandiana, Virgil Mazilescu, Ioan Alexandru şi Adrian Păunescu.
Fiind
bilingvă, antologia îi va interesa, fără îndoială, şi pe cititorii români, ca
pe o gală a poeziei româneşti moderne. Va fi, fără îndoială, şi contestată
(tocmai pentru că nu se bazează pe raţiuni de politică literară), dar cu greu
se va putea face abstracţie de ea.
IONEL
NOVAC
Miron Pompiliu, prietenul bihorean al
lui Mihai Eminescu
Între
apropiații și marii prieteni ai Poetului nepereche, așa cum au fost Ion
Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, Samson Bodnărescu, Alexandru
Vlahuță, Alexandru Chibici-Revneanu, Veronica Micle și alții, un loc de frunte
îl ocupă bihoreanul Miron Pompiliu.
Moise
Popovici, pe adevăratul său nume, s-a născut la 20 iunie 1848, în Ștei, în
apropierea Beiușului, ca fiu al preotului Nicolae Popovici și al Anei Popa. A
urmat școala primară în satul natal, pe care a continuat-o la școala nemțească
de la Băița și la liceul din Beiuș (clasele I-V liceale). În 1862 pleacă la
Oradea, pentru clasele VI-VII, dar în toamna anului 1865 revine la Beiuș, unde
își dă examenul de bacalaureat “cum prima eminentia”. În toamna lui 1866 începe
studiile la Universitatea din Budapesta și în același an este ales membru
onorific al “Societății de leptură a junimei române studioase la Academia de
drepturi și Archigimnaziul din Oradea”.
Ștei. Casa în care s-a născut Miron
Pompiliu
În 1868, urmare a unui conflict cu
autoritățile ungare (datorat refuzului de a se înrola în armata ungară, în urma
intrării în vigoare, în 1867, a regimului dualist, prin asocierea de către
Austria a Ungariei la guvernare), e silit să treacă in Regat, unde mai întâi se
oprește la București, dar din cauza situației financiare precare alege să se
stabilească la Iași, unde se înscrie în anul III al Facultății de Litere. După
mulți ani, pe la 1886, nebănuind ce-l aștepta, trece pe acasă, pe la Stei, unde
pretorele de Vașcău îl urmărește și îl arestează. Miron Pompiliu va petrece
două săptămâni în închisoare și va fi eliberat doar în urma intervenției și
stăruințelor populației române din Beiuș.
La Iași,
după ce termină studiile universitare, trăiește multă vreme ca ziarist și
profesor la diferite institute din oraș, se alătură grupării de la “Junimea“,
la ale cărei ședințe lua rar cuvântul și nu se angrena în discuțiile cu carcter
polemic sau anecdotic (motiv pentru care fusese numit de Iacob Negruzzi drept
șeful “Caracudei”, grupul celor care tăceau). Colaborează la publicațiile
“Convorbiri literare”, unde a debutat în 1868 sub pseudonimul Moise Popiliu și
unde va ajunge chiar redactor supleant (conducător efectiv al treburilor
redacționale în perioadele în care Negruzzi lipsea din Iași), “Albina”,
“Concordia”, “Albina Pindului”, “Traian”, dar în același timp continua legătura
și cu “Familia” lui Iosif Vulcan. În 1895 se căsătorește cu profesoara
Gheorghiu, proprietara unui pension de fete din Ploiești, dar în această
căsătorie nu găsește întelegerea așteptată și va divorța în scurt timp. Din
această cauză și nemaiputând suporta atacurile boalei de nervi, pricinuite de o
insomnie ce-l mai chinuise odată, prin
1881, precum și de teama să nu ajungă ca bunul său prieten Mihai Eminescu, la
14 noiembrie 1897 își trage un glonte în cap. După câteva zile de agonie, în
ciuda tuturor eforturilor depuse de doctori, încetează din viață la 20
noiembrie și este înmormântat la 2 decembrie1897, în cimitirul Eternitatea.
Poet,
prozator, folcorist, traducător, autor de manuale, Miron Pompiliu este cunoscut
în epocă mai ales ca prieten al lui Mihai Eminescu. Dar, așa cum afirma
Constantin Pavel, „Miron Pompiliu n-a fost numai un prieten devotat al lui
Eminescu, ci, prin cunoștințele sale de poezie și limbă populară, prin
solicitudinea omului superior pentru marele poet, a contribuit mult și la
desăvârșirea formei în care au luat ființă unele din nepieritoarele creațiuni
ale acestuia”.
Prima
întâlnire a viitorilor prieteni este posibil să fi avut loc în paginile
ospitaliere ale revistei “Familia”, care găzduise în 1866 debutul ambilor
tineri poeți. Prima poezie a lui Miron Pompiliu apăruse în “Familia“ nr. 2 din
15/27 ianuarie 1866 și se intitula “Ghicitura”. La a doua poezie, “Ecouri și
suspine”, apărută în nr. 18 din 25 iunie/7 iulie 1866), Iosif Vulcan îi face
prezentarea generoasă cu care îi obișnuia pe tinerii debuntanți: “Atragem
atențiunea onor. public asupra acestui talent frumos carele acuma pășește
întâia oară în publicitate”.
Miron Pompiliu Mihai Eminescu
Mihai
Eminescu, căruia Iosif Vulcan, în numărul 6 al “Familiei” din 25 februarie/9
martie1866, prin publicarea poeziei „De-aş avea”, îi deschisese „cu bucurie
coloanele foaiei noastre”, cu siguranță că auzise și îl citise și el pe Miron
Pompiliu. Însa cei doi tineri se vor cunoaște abia la București, în cadrul
societății “Orientul”, ai cărei membri erau (societate înfiinţată de către Gr.
H. Grandea, ce avea ca scop stimularea vieţii intelectuale “prin discutii,
lecturi, comunicări intime şi publicaţii”). De acum încolo, Eminescu și
Pompiliu vor lega o prietenie durabilă, bazată pe afinități temperamentale, pe
pasiunea comună pentru literatură și folclor, ca și pe înclinația lor către o
boemă fără excese, o prietenie care va dura până la trecerea Poetului la cele
veșnice.
După cum se
cunoaște, intrat, în toamna lui 1868, ca sufleor la Teatrul Național, Eminescu
a apărut o dată pe scenă, în efemerul rol al ciobanului din “Răzvan-vodă“ al
lui Hașdeu. Straiele țărănești îi veneau tare bine și prietenii, întâlnindu-l,
îl felicitară care mai de care. Miron Pompiliu, prieten bun încă de pe atunci,
glumeț din fire, prefăcându-se nemulțumit, îi zise: “Se vede, măi, că n-ai fost
păcurar cum am fost eu, că-mi venea să sar pe scenă, să-ți iau bâta și traista
din spate, să-ți arăt eu cum se calcă ciobănește, cu bâta și traista pe umăr”.
Stabilirea
lui Pompiliu la Iași nu l-a îndepărtat de Eminescu, cei doi, deşi aflaţi în
oraşe diferite, vor rămâne în continuare prieteni devotaţi și vor mentine o
strânsă legătură. Ba mai mult, în cursul călătoriilor pe care Poetul, aflat la
studii în străinătate, le-a făcut la Iași în 1872 și 1873, gazde i-au fost de
fiecare dată bunii săi prieteni, Miron Pompiliu și Samson Bodnărescu, momentele
petrecute cu aceștia fiind înmiite de bucuria revederii.
Lipsit de
ambiția diplomei și a încadrării universitare (aflat încă la Berlin, Titu
Maiorescu îi ceruse să-i relateze stadiul examenelor pe care le mai avea de dat
și dacă s-a hotărât să treacă doctoratul, condiție necesară pentru a-l putea
titulariza la catedra de filozofie de la Universitatea din Iași), Mihai
Eminescu se întoarce în țară și se stabilește în capitala Moldovei, unde este
numit director la Biblioteca Centrală. O vreme acesta “locui la Bodnărescu, cu
Pompiliu, într-o odaie fără foc, se vârau sub o saltea și tremurau de frig
amândoi”, așa cum va mărturisi mai târziu Tincuța Vartic, soția lui Creangă.
Peste puțin timp, aici va poposi și Ioan Slavici, care își va aminti că “luam
din când în când ceaiul la Matilda Cugler, atunci încă soția bunului nostru
prieten Burlă, și petreceam totdeauna ceasuri plăcute împreună. Deoarece toți
patru eram “burlaci”, tânăra doamnă Burlă ne socotia oameni necăpătuiți, care
își petrec viața aruncându-le toate claie peste grămadă” și nu mai zicea nici
“la școala normală”, nici “la Trei Sfetite”, ci la “balamuc” – ceeace greu
mi-ar fi să zic că nu se potrivea”.
Tot în
această perioadă, cei patru participă la ședințele de lectură “fie la doamna
Burlă, ba într-un rând am fost și la doamna și domnul Miclea” (Eminescu o
cunoscuse pe Veronica în 1872, la Viena, fiindu-i recomandat să o însoțească
prin capitala austriacă), iar vinerea luau parte cu regularitate la ședințele
“Junimii”. Toți patru au participat și la aniversarea “Junimii”, în septembrie
1874, eveniment pentru care Titu Maiorescu a venit special de la București.
Carte
poștală: Mihai Eminescu și Miron Pompiliu.
Fundal: Liceul Samuil Vulcan din
Beiuș
După cum se știe, Eminescu obișnuia să scrie
zile și nopți la rând, fără să comunice cu cineva sau să spună ceva despre ceea
ce scrisese. După ce ajungea la forma finală, îl punea pe Pompiliu să-l asculte.
Eminescu, tolănit pe pat ori pe o sofa, citea cu fața aprinsă și-l întreba din
când în când pe “bunul Mirune” (nume atribuit acestuia de Vasile Pogor, la
ședințele “Junimii”), care de obicei se plimba prin cameră, dacă merge. “Mihai,
asta nu merge; o cam împiedici. Voi fi nărăzind eu ce vreai să spui, dar vezi,
nu este drept”.
Eminescu se
supăra și începea a-l “miruniza” din greu, nu fără oarecare aluzie la ardelenii
cei greoi. Adeseori ajungeau chiar la ceartă în toată legea, Eminescu numindu-l
“crudul Pompilie”. Dar nici acesta nu se lăsa mai prejos și îl chinuia și mai
tare: “Mihai, un cântec ce trebuie parafrazat, nu-i cântec. Gândiri noi,
originale, adânci și atât de omenești, de ce le strâmbi, de ce le închircești?
Lasă-le, Mihai, să cază calde pe inimă”.
Viaţa
literară prosperă a celor doi prieteni se va curma în 1876, când Titu Maiorescu
va fi nevoit să demisioneze din funcţia de ministru al instrucţiunii publice şi
protector al culturii noastre (şi implicit al celor doi amici scriitori). La 1
martie 1876 Miron Pompiliu este destituit din funcţia de secretar al
Universităţii din Iaşi, iar la 1 iunie 1876 revizorul școlar Mihai Eminescu are
o soartă similară. Acesta va lua calea tristă a Bucureştiului, începând
chinuitoarea muncă de la redacţia ziarului “Timpul”, iar Miron Pompiliu va
rămâne mai departe la Iaşi, ca profesor la Şcoala Centrală de fete.
În iunie
1883, Eminescu a venit, în calitate de corespondent al gazetei “Timpul”, la
Iași, unde s-a ținut o mare serbare pentru inaugurarea statuii lui Ștefan cel
Mare, ridicată în piața Curții Domnești. Poetul și-a regăsit atunci “prietenii
săi intimi, pe Creangă, pe Miron Pompiliu și pe ceilalți, cu care a colindat
câteva zile cât stătu acolo știutele crâșme”, fără a se mai duce la
festivități.
Revenit la
București, mintea lui Eminescu se clătină și Poetul suferi o primă cădere,
motiv care o determină pe soția lui Slavici să-i ceară sprijin lui Titu
Maiorescu, pentru că “dl. Eminescu a înnebunit”. După tratarea la sanatoriul
doctorului Obersteiner de la Ober-Dobling (Viena) și călătoria în Italia
(pentru a cărui susținere s-a întocmit o listă de contributori, Miron Pompiliu
aflându-se printre primii înscriși), Poetul era hotărât să rămână în București,
deși n-ar fi vrut să dea ochii cu Slavici. După o ședere de câteva săptămâni,
în așteptarea găsirii unui rost, hotărî să se stabilească la Iași, unde va
locui tot cu Miron Pompiliu: ,,nu s-a găsit alt adăpost mai bun decât casa lui
Pompiliu, care locuiește într-o singură odaie și primește cu plăcere
ospitalitatea care i se cere”, în realitate fiind o odaiță în centrul orașului.
Numit în
postul de bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași, Eminescu fu nevoit să
se mute după puțin timp,” fiindcă se dădea cu chirie odaia ce o ocupa alăturea
cu Pompiliu. A fost mutat la Burlă”, apoi într-o șură de piatră din curtea
hanului lui Bacalu (atunci Hotel “România”, mai apoi “Pastia”). Cu sănătatea
zdruncinată, Poetul scăpa adeseori de supravegherea atentă a “Junimiștilor” și
dispărea ca-n vremurile bune prin crâșmele mărginașe, o dată Miron Pompiliu
trebuind să-l aducă cu birja de la Socola, unde îl răpiseră amici.
Pe la
sfârșitul lui noiembrie 1884, Eminescu a alunecat și și-a fracturat piciorul
drept. “Era în după-amiaza unei zile calde, când Miron Pompiliu, galben la față
și tremurând, urcă scările spitalului Sf. Spiridon. Doctorul Rus Senior,
medicul-șef al secției chirurgicale, lipsea. Atunci, explicând în câteva
cuvinte doctorandului de serviciu nenorocirea ce se întâmplase lui Eminescu,
acesta luă în grabă cele trebuitoare și în câteva minute fură lângă suferind.
După o minuțioasă examinare, tânărul doctorand făcu diagnoza: fractura ambelor
oase ale gambei drepte spre mijlocul ei, pe care i-o expuse lui Pompiliu,
insistând a fi adus chiar atunci imediat la spital… Cu toată dragostea
covârșitoare de care era înconjurat, și pe
care i-o arăta cu prisosință, cel mai întâi Miron Pompiliu, apoi Humpel
și Burlă, cari și ei veneau aproape zilnic și stăteau cu el, menajându-l ca pe
un copil, totuși el rămânea trist, descurajat”. După șaisprezece zile, Eminescu
este externat, printre cei veniți să-l însoțească fiind și bunul său prieten,
Pompiliu, care îi adusese bastonul, “împreună cu alte lucruri ce-l rugase să i
le aducă de acasă”.
Ștei –
Statuia lui Miron Pompiliu (foto: internet)
Prietenia
lui Miron Pompiliu cu Eminescu devine mai strânsă ca niciodată, episodul prin
care trecuse el însuși în 1881, făcându-l să fie din ce în ce mai atent față de
sănătatea Poetului. Încă de la 14 mai 1886, într-o scrisoare către Titu
Maiorescu, după ce descria starea de decădere a lui Eminescu, Miron Pompiliu
propunea “să fie trimis într-un stabiliment de cură, spre a fi supus unui regim
potrivit releleor de care suferea“. Mai târziu, la 1887, când Eminescu
recidivează, tot Miron Pompiliu îl avizează pe Titu Maiorescu despre starea
poetului: “Judecând dar atât starea sufletească, cât și lipsa de mijloace
îndestulătoare, e groaza minții omenești ca să se gândească în ce hal și la ce
soartă poate să ajungă cu timpul. Deci vă rog pe d-voastră cu toată stăruința
să închipuiți vreun mijloc ca să fie dus într-un stabiliment unde să fie liber,
dar priveghiat de aproape de către medic și suspus unui regim de cură potrivit
cu cele de care suferă”.
Dacă la
prima recidivă, prietenii bucureșteni ai poetului nu nutreau speranța
tămăduirii, în schimb sora sa Harieta la Botoșani, Veronica Micle, Miron
Pompiliu și Ion Creangă la Iași, mai credeau în posibila lui însănătoșire și-și
puneau tot felul de întrebări și ipoteze. Adunaseră și ceva bani pentru
consultarea unui “medic renumit” din altă parte, dar nu se gândeau special la
unul anume, un tămăduitor miraculos care să-l redea societății și preocupărilor
sale.
Grăitoare
privind atașamentul lui Miron Pompiliu față de Eminescu este și graba cu care
acesta și Ion Creangă, abia întorși de la un congres didactic pe țară ținut la
Brăila, merseră a-l întâmpina și îmbrățișa în gara Pașcani, la plecarea sa de
la Mănăstirea Neamțului (la sfârșitul primei săptămâni din aprilie 1887). Deși
insistau să-l ia cu ei la Iași, Eminescu a stăruit să meargă la Harieta, la
Botoșani, unde-l aștepta și Aglae, sora venită din capitala Bucovinei să-și
reîntâlnească fratele.
Spre
sfârșitul anului 1887, Miron Pompiliu și A.C. Cuza, auzind că starea fizică a
lui Eminescu este foarte gravă și chiar că ar agoniza, luară trenul spre
Botoșani, unde îl vegheară câteva zile. Revenit la Botoșani, A. C. Cuza îl informa în scris pe
Iacob Negruzzi: “Astă seară m-am întors de la Botoșani, unde mă dusesem cu Pompiliu
ca să-l vedem pe bietul Eminescu, despre care se svonise că ar fi murit. L-am
găsit într-o stare de plâns; de opt zile nu mâncase și nu vorbise un cuvânt, în
urma unui nou acces al bolii vechi și care a început de astă dată cu amețeli…
Pompiliu a mai rămas o zi ca să caute un om și să mai reguleze ce va mai fi.”
Miron
Pompiliu va avea aceeași dragoste frăţească pentru Mihai Eminescu până la
tristul său sfârşit. Şi odată cu sfârşitul tragic al genialului Poet, începeau
anii de înnegurări și pentru Miron Pompiliu. El va merge, după cum relatează
Anton Naum, la 16 februarie 1889, într-o scrisoare către același Negruzzi,
,,tot pe această cale”, chinuit de insomnii, anxietăţi etc., în ciuda tuturor
îngrijirilor medicale acordate, până când, înfricoșat de sfârșitul sfâşietor al
marelui său prieten, va recurge la gestul fatal.
Bibliografie
1. George Călinescu – Viața lui Mihai Eminescu,
Ed. Cultura Națională, București, 1932
2. Iosif Negruzzi – Amintiri din “Junimea”, Ed.
Cartea Românească, București, 1943
3. George Panu – Amintiri de la “Junimea” din
Iasi, Vol. I, II, Ed. Remus Cioflec, București, 1942.
4. Constantin Pavel – Miron Pompiliu 1847-1897
Viața și opera lui, Ed. Doina, Beiuș, 1930
5. Augustin Z. N. Pop – Întregiri documentare la
biografia lui Eminescu, Ed. Eminescu, București, 1983
6. Ioan Slavici – Amintiri, Ed. Cultura
Națională, București, 1924
7. Ioan Simedre – Miron Pompiliu. Viața și opera
unui junimist, Ed. Buna Vestire, Beiuș, 1997
8. * * * – Miron Pompiliu 1848-1897, Comitetul
de Cultură și Artă al Județului Bihor, Oradea, 1968
(http://www.luceafarul.net/miron-pompiliu-prietenul-bihorean-al-lui-mihai-eminescu)
ISABELA VASILIU-SCRABA
Un eseist
preocupat de îngeri şi de vampiri: A. Pleşu
La un curs
din 1937 faimosul profesor de metafizică Nae Ionescu gândise un argument care
să probeze existenta lui Dumnezeu (si a domeniului transcendenţei) plecând de
la libertatea omenească. În dialogul despre sufletul uman comparat cu o
societate ideal guvernată, Platon, ca să ajungă la transendenţa lumii noumenale
înrudită cu partea raţională din om, pornise şi el de la domeniul socialului,
cel care “face posibilă libertatea omenească” (v.Nae Ionescu, Tratat de
metafizică. 1936-1937, Ed. Roza vanturilor, Bucureşti, p.150).
Acei
literaţi si filozofi dispreţuitori ai gândirii lui Nae Ionescu, dintre care nu
puţini predau studenţilor ceea ce nici ei nu ştiu, s-ar repezi să strige în cor
după dresajul mediatic post-comunist: iată o nouă dovadă că întâiul creator de
şcoală filozofică românească este “plagiator” (cf. Obs. Cult. febr. 2011). În
prelegerea a XV-a dintr-un curs pe care nu l-a scris şi nu l-a tipărit
niciodată, Nae Ionescu “plagiază” (din Politeia, în acest caz), şi-ar spune
unul altuia. Ar vorbi la unison cu politrucul Z. Ornea, “educat de oameni
formaţi în interbelic” (apud.Adrian Papahagi), precum Leon Tismăneanu, Paul
Cornea şi Chisinevski-, Ornea/Orenstein care la 27 de ani a dat pe ascuns
Securităţii un manuscris de-al lui Noica (v.Obs. cult. nr.20/277 din 14-20
iulie 2005). Şi-ar “promova cultura memoriei” repetând ce-au aflat despre
inexistenţa şcolii trăiriste din “lipsa de opere, de idei şi de sisteme
filozofice” (Obs. Cult. febr.2011) şi despre existenţa “filozofului fără
operă”, ei, literaţii şi filozofii de-o şchioapă, din care nici unul nu s-a
iţit deasupra celorlalţi vreme de două decenii, exact perioada în care
înflorise în intertbelic strălucitoarea şcoală de filozofie fondată de
profesorul de metafizică. E drept că şcolii trăiriste, şi excepţionalelor ei
întrupări ideatice din volumele publicate de discipolii lui Nae Ionescu le-a
fost negată valoarea, întâi de către ideologii ocupaţiei comuniste (Leonte
Răutu, Henry Wald, etc), apoi de către emulii acestora, beneficiari de burse
Humboldt în plină teroare ideologică. Cum să nu repete şi ei în 2011 ce li s-a
tot spus de la nivele atât de înalte? Desigur nu le vom strica mărunta bucurie
de a se crede, prin negarea originalităţii trăirismului, mai cunoscători în
filozofie decât Nae Ionescu şi cei din şcoala sa: Mircea Vulcănescu, Vasile
Băncilă, Constantin Noica, Mircea Eliade, etc, când doar cu astfel de fumuri
s-au tot hrănit şi se hrănesc “spiritual” de atâta amar de vreme.
Pornind de
la libertatea umană, exercitată într-o lume în care domneşte necesitatea, Nae
Ionescu intenţionase a explica studenţilor săi de atunci (Alexandru Dragomir,
Octavian Nistor, Părintele Arsenie Boca şi studenţilor de la teologie care-i
audiau în mod regulat cursurile) întrepătrunderea domeniului libertăţii absolute
cu domeniul de existenţă, care, doar prin îngrădirea libertăţii, face posibilă
adevărata libertate umană. Platon, de la exemplul armoniei sociale a unui stat
bine guvernat (v.Statul, vol.I-II, trad. Vasile Bichigean), voia să ajungă la
armonia ce domneşte între cele trei parţi ale suflelului unui om deplin,
ilustrat de un adevărat filozof. Nae Ionescu încercase la cursul său (tipărit
după căderea comunismului, într-un moment privilegiat al recuperării
capodoperelor de gândire românească) să explice că aici este si dincolo de
aici, în sensul că lumea despre care în mod simplificator se spune că
transcende domeniul realităţii, “nu este în lumea cealaltă mai mult decât în
lumea de aici” (v.Nae Ionescu, Tratat de metafizică,1936-1937; text inedit, Ed.
Roza Vânturilor, 1999, p.151).
Faimosul
logician (al cărui doctorat la Muenchen a rămas un model neîntrecut de gândire
originală de maximă conciziune) s-ar fi amuzat probabil dacă ar fi aflat (cine
ştie în ce chip misterios) cum prezintă aceste lucruri la Facultatea de
Filozofie ministrul culturii post-decembriste. Devenit peste noapte conducător
de doctorate în filozofie, lectorul Pleşu vorbea la cursul său despre îngeri
despre “expresia topografică” a lumii de dincolo care, ca să nu “sucombe în
abstracţiune”, trebuie să existe într-un loc, “chiar dacă locul ei e în afara
spaţiului” (v.A. Pleşu, Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175).
Mihail
Neamţu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor-IHR (Monitorul Oficial,
50/22.I.2008), reţinând chintesenţa eticii intervalului materialist-dialectic
profesată de directorul său Pleşu, va repeta (din perimata doctrină) ideea că
abordarea sistemelor teologico-metafizice nu trebuie să neglijeze dimensiunea
lor istorico-politică. Referindu-se la filozoful de şcoală trăiristă care a
reuşit să-şi vadă în comunism tipărite (şi după 20 de ani de la scrierea lor) o
bună parte din operele sale, M. Neamţu va consemna că “Noica a manifestat o
psihanalizabilă lipsă de curiozitate pentru dimensiunea istorico-politică (…) a
sistemelor teologico-metafizice” (v. M. Neamţu, “Dialectica vârstelor şi
practica înţelepciunii”, în vol. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori M.
Neamţu şi B.Tătaru-Cazaban, Ed. Humanitas, 2009, p.31). Specialistul IHR în
ortodoxia “oficială”, -pentru care “cărările confuziei”(M.N) duc la Prislop (la
mormântul Părintelui Arsenie Boca) -, s-a gândit că “orientarea eshatologică” a
ortodoxiei nu poate fi nici ea lipsită de o atare dimensiune. Aşa a ajuns să
creadă că “salvând mai întâi de toate persoana, iar nu o colectivitate
abstractă, ortodoxia are virtuţi politice libertariene” (Mihail Neamţu,
Ortodoxia, în “22”, Nr.197/4iulie 2006).
De la
modelul negativ al dezinteresului pentru dimensiunea istorico-politică pe care
l-a constituit trăiristul Noica* pentru comunistul Andrei Pleşu (nici azi
“reconciliat cu trecutul” său comunist), să ne întoarcem la modelul lui Mihail
Neamţu, la directorul său elogiat la şaizeci de ani în două masive volume
omagiale, care, din 22 aprilie 2009, au semnalat, prin simpla lor lansare, o faţetă
a activităţii primului an de funcţionare “sub cupola Academiei” a Institutului
de Istoria Religiilor (IHR), ai cărui salariaţi erau atât Mihail Neamţu cât şi
Bogdan Tătaru-Cazaban. După expunerea de idei din rezumatul în engleză al unui
amplu studiu, B.Tătaru-Cazaban pare convins că articolele cumulând 280 de
pagini strânse de sub titlul comun Despre îngeri, fiind “o remarcabilă exegeză
complementară” îi conferă directorului său un loc în vecinătatea Scriitorilor
bisericeşti, a lui Toma din Aquino şi a multor alţi autori medievali care s-au
ocupat de corpul îngerilor în vremuri patristice şi medievale
(B.Tătaru-Cazaban, op. cit. p.191). Nu am putut decât să regretăm inconsistenţa
argumentelor probând asemenea afirmaţie uimitoare.
Dar să vedem
cam ce-a scris exegetul Pleşu, cu degajarea sa de literat ignorând rigorile
limbajului filozofic, atunci când s-a arătat preocupat de îngeri (şi de
vampiri), de-a ajuns să fie pus alături de un Toma din Aquino şi de ceilalţi.
Aflat în posesia “intuiţiei anticipative a peisajului transcendent” (A. Pleşu)
el descrie o lume “fără sol fenomenologic”, dar cu o geografie, anatomie,
metabolism analizabil, şi “manifestări demonstrabile” (“Lumea spirituală”, în
vol. Despre îngeri, Humanitas, 2003, p.175-179). Când a trebuit să vorbească la
Lucerna la un festival de muzică, Andrei Pleşu a găsit cu cale să spună că vine
din Ţara lui Dracula (“Îngerii şi muzica”, op. cit., p.160), că evreii şi
nemţii ar avea acelaşi înger păzitor, pe Arhanghelul Michael (p.166), cu toate
că alte surse susţin că Dumnezeu ar fi avut grijă să distribuie fiecărui popor
în parte câte un înger păzitor – ceea ce lui, “ca bun valah” (p.111), i-a părut
indiciul unei exagerate democraţii -, şi că Dumnezeu, pentru sine, ar fi
păstrat responsabilitatea poporului Israel (p.165). În acest articol, care îi
evidenţiază calităţile de conferenţiar, a mai notat că naţiunile ar forma
deocamdată “un cor în derivă” ca efect al stridenţei naţionalismului fiecăreia,
dar că, “potrivit tradiţiei”, reunificarea planetară va fi să stea: fie sub
semnul muzicii celeste a corurilor îngereşti, fie sub semnul unei limbi vorbite
de toată lumea: ebraica (“Ingerii şi muzica”, op.cit., p.171). În “încercarea
sa de a reflecta cinstit asupra lumii spirituale” (A.Pleşu), partea de noutate
a discursului înregistrat în Elveţia şi publicat în “his insightful and
informative book On Angels” (B. Tătaru-Cazaban) i-au asigurat negreşit un loc
aparte în galeria scriitorilor bisericeşti care s-au ocupat înaintea sa de
problema îngerilor.
Posedat de
acelaşi demon interior cu misiunea strategică de a-i sugera să-l pomenească la
Lucerna pe mediatizatul vampir, fostul ministru de externe s-a ferit să
înfăţişeze România la acea deschidere a unui festival de muzică simfonică drept
ţara care i-a dat pe G. Enescu, S. Celibidache, Paul Constantinescu, I. Perlea,
Dinu Lipatti, Lola Bobescu, G. Georgescu sau pe Gheorghe Zamfir. Şi totuşi,
auto-sugestionându-se că vine din Ţara lui Dracula, informaţia oferită
elveţienilor s-a integrat perfect discursului său despre îngeri, model de
lăutărism cuprinzând pe ici colo derapaje conceptuale. Ioan G. Coman observase
că Eliade are în comun cu Nicolae Iorga “setea de cultură, sub toate aspectele,
informaţia temeinică, viziunea românească şi universală asupra lumii, dragostea
de frumos, de bine şi de armonie” (v.I. Coman în vol. Convorbiri cu şi despre
Mircea Eliade, Criterion Publishing, 2006).
Dacă am
încerca să găsim prin ce se caracterizează aportul adus de Pleşu la cultura
română, rămânem în mijlocul drumului în plină dilemă, sau, cum elegant s-a
exprimat C. Noica, în “interval”, din pricina lăutărismului contribuţiilor sale
aşa-zis filozofice, de istoria artei, sau de istoria religiilor: “În istoria
artelor nu se recunoaşte, în Germania nu a vrut să facă filozofie, Orientul, pe
care-l iubeşte, fără sanscrită nu-l poate obţine. O să se afle mereu în metaxe,
în interval” (Noica în Jurnalul de la Păltiniş, C.R., 1983, p.100).
Cât priveşte
derapajul conceptual, cu “manifestări demonstrabile”, pe acesta l-am găsit
chiar în pagina a doua a cărţii Despre îngeri, unde s-a tipărit
bio-bibliografia autorului. Căci fără a fi trecute ceva opere de istoria
religiilor (dar nici omise, fiindcă ele nu există), cititorului i se indică
faptul că Andrei Pleşu, preocupat de îngeri dreptaci şi stângaci ar fi nici mai
mult, nici mai puţin decât un “filosof al religiilor”. Dovada ar reprezenta-o
însăşi selecţia de scrieri intitulată Despre îngeri, neurmată de vreun alt
volum de angelologie care să o umbrească. Din bio-bibliografia sa rezultă că
“filosof al religiilor” ar fi devenit când, după 1990, a ajuns angelolog
debutant, concomitent cu uimitorul său debut în politica de vârf.
O altă probă
de derapaj conceptual găsim în afirmaţia sa după care Dumnezeu-Unul se
adresează multiplicităţii create prin intermediul altei multiplicităţi tot
create (Despre îngeri, p. 121). Un exeget mai atent cu redarea după ureche a
celor citite despre unu în raportul său cu pluralitatea, poate s-ar fi ferit de
o astfel de formulare lipsită de logică. Dar politicianul A. Pleşu nu s-a
ferit. Chiar s-ar putea ca simultaneitatea posturii de angelolog debutant cu
aceea de filozof al religiilor să se bazeze pe invocarea lui Platon care s-a
ocupat de Unu şi Multiplu. În colecţia sa de articole strânse în 2003, A. Pleşu
citează la un moment dat ce ar fi scris Platon despre îngeri, ştiut fiind că
Platon nu a scris niciodată despre aşa ceva. Pentru auto-declaratul profesor de
filozofie după 1990 (în comunista tradiţie a imposturii din domeniul
filozofiei), dacă Platon consemnează existenţa “daimonului” socratic, e aproape
sigur că la mijloc este ingerul păzitor al lui Socrate. Poate că tot despre
îngeri ar trata Platon şi când consideră că partea raţională a sufletului e
înaripată. Cum s-ar putea găsi o mai bună dovadă că Platon a fost şi el
angelolog? Dar când exegetul, preţ de 280 de pagini decorate în susul paginii
cu trei îngeri, pune la bătaie mulţime de alte informaţii din scrierile
platonice, din Guénon sau Rudolf Steiner, din Scripturi, din egiptologie,
neo-platonism, freudism, augustinism, tomism, iudaism, islamism, etc, poate
susţine cineva că nu este mare specialist în istoria religiilor?
Ca ministru
şi ca lector de istoria artei, A. Pleşu, predând în 1990-1991 “angelologia”, ar
fi predat (în opinia lui proprie, sau a editorului său) chiar istoria
religiilor. Cuprinzând şi mostre din cursurile sale din acei ani, cartea din
2003 lămureşte pe oricine că prelegerile sale de la Facultatea de filosofie nu
ţineau de domeniul filozofiei**. Din păcate însă, nu ţin nici de acea ştiinţă a
istoriei religiilor, strălucit reprezentată de Mircea Eliade. Ele sînt pură
literatură, nimic mai mult. Fostul asistent al lui Nae Ionescu, Mircea Eliade,
ca să ajungă unul din cei mai influenţi istorici ai religiilor de pe mapamond,
membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, cu
dotarea sa excepţională şi cu strălucitele sale studii de filosofie, de
indianistică şi de filozofia religiilor-, a trebuit să se formeze şi să se
afirme într-o ţară liberă şi într-o perioadă de mare efervescenţă culturală,
încurajat şi susţinut din tinereţe de renumitul profesor de logică şi de
metafizică Nae Ionescu. Dar, mai ales, lui Mircea Eliade i-au fost nespus de
necesare cele 40 de volume de operă ştiinţifică şi 20 de volume de operă literară.
Pentru a fi
răsplătit cu puzderie de titluri academice, – trecute cu grijă în fişa
bio-bibliografică a culegerii intitulate Despre îngeri (Humanitas, 2003) de
aceeaşi editură care uită invariabil toate onorurile academice primite de
Mircea Eliade când editează cărţile acestuia-, lui A.Pleşu nu i-au trebuit 40
de volume de istoria religiilor. Nici măcar 20 de volume de operă literară. Lui
i-a fost suficientă “înşurubarea” în politică şi o “divagaţie sprinţară” cu
îngeri dreptaci şi stângaci imortalizată în 280 de pagini***. Cum bine se ştie,
Mircea Eliade a avut şansa de a fi înconjurat de minţile strălucite ale
criterioniştilor şi ale tuturor celor care aveau să formeze împreună prima
şcoală de filozofie românească: Nae Ionescu, M. Vulcănescu, E. Cioran, C.
Noica, Petre Ţuţea, Vasile Băncilă, D. C. Amzăr, Octavian Vuia, Horia Stamatu,
G.Uscătescu si Vintilă Horia prin eseistica sa. In dorinţa lor de a distruge
cât mai grabnic si mai definitiv tot ce este valoare românească, comuniştii
s-au ferit să recunoască şi să integreze între valorile noastre culturale
şcoala trăiristă iniţiată de Nae Ionescu. Chiar după 1990, reciclaţi în
ideologi ai calomniei şi ai delaţiunii ei au păstrat aceiaşi politică
privitoare la valorile culturale care le depăşesc înţelegerea.
Neintegrarea
şcolii trăiriste a fost regretul cu care a murit filozoful trăirist Constantin
Noica, pe seama căruia au vrut mulţi să apară mai valoroşi decât îi înfăţişau
scrierile lor, confabulând la nesfârşit pe seama unei inexistente scoli de
gândire care n-a dat in domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de opera
filozofică a lui C. Noica. Petre Ţuţea spunea că Păltinişul a dat doar câţiva
asistenţi la Filozofie, rolul de profesor imaginându-l probabil pentru Noica,
pe care comuniştii nu l-au lăsat decât în două ocazii să conferenţieze, şi
atunci cu grija de a nu se afla de prezenţa acestuia, să nu se înghesuie prea
mulţi tineri să-l audieze. Radu Portocală, pus în situaţia de a tipări în
occident teza lui Pleşu pentru doctoratul în istoria artei, a constatat că
Pitoresc şi melancolie (1980) nu interesează editorii solicitaţi (R. Portocală,
Solidaritate împotriva trecutului, în “Ziua”, 28 aug.2007), deşi comuniştii tot
premiaseră cartea lui Pleşu, la vremea în care-l publicau cu greu pe Noica, ale
cărui cărţi au fost puse mereu în paranteză, ca neinteresante, de discipolul
săltat ministru (v. articolele noastre prilejuite de Centenarul naşterii lui
Noica în http://isabelavs.blogspot.com). Teza publicată în 1980 a fost tradusă
si tipărita în Franţa în 2007 cu o bogăţie de ilustraţii care plasează (asemeni
revistelor ilustrate) textul tânărului Pleşu în plan secund. “Festiv şi
glorios” (M.N.) resuscitată, M. Neamţu a vrut şi el să laude cartea pe care
“mizeria istorismului” (M.N) o făcuse atâţia ani să “băltească în sucul ei
propriu”(M.N.). Dar n-a reuşit decât să extragă din Pitoresc şi melancolie (Ed.
Univers, 1980) un amplu fragment şi să-i copieze trimiterile bibliografice, pe
care le-a completat şcolăreşte cu anii vieţii autorilor, înmărmurit de admiraţie
că-i vede în număr aşa de mare (M. Neamţu, “Dialectica vârstelor şi practica
înţelepciunii”, în vol. In honorem Andrei Pleşu, coordonatori M. Neamţu şi B.T.
Cazaban, Ed. Humanitas, 2009, p.27). Tot în 2007 Radu Portocală (fostul
director al Institutului Cultural Român din Paris) făcuse observaţia de bun
simţ că numărul de titluri de doctor honoris cauza primite de Andrei Pleşu
depăşea cu mult firava sa operă “ştiinţifică”(v. Radu Portocală, Prieteniile
păguboase ale ICR, 10 dec. 2007).
————————-
*v. Isabela Vasiliu-Scraba, “Ceva
despre viaţa şi opera lui Noica”, în vol. În labirintul răsfrângerilor. Nae
Ionescu prin discipolii săi:P.Ţuţea, E. Cioran, C. Noica,M. Vulcănescu, M.
Eliade şi V. Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000.
**De aici şi trimiterea pe care am
făcut-o la ideile filozofice din 1937 ale profesorului Nae Ionescu despre
acelasi subiect desprins din cartea lui A. Plesu. Pentru cei interesati de
gandirea unui filozof autentic, a se vedea si vol.: Isabela Vasiliu-Scraba,
Metafizica lui Nae Ionescu, în unica şi în dubla ei înfăţişare, Ed. Star Tipp,
Slobozia, 2000.
***Spre a mai prinde ceva consistenţă
(printr-un adaus cam de treizeci de pagini), eseurile din volumul Despre îngeri
(Humanitas, 2003) au fost completate în Addenda (p. 253-281) cu studiul
“Îngerii. Elemente pentru o topologie a proximităţii”, publicat iniţial în
Limba păsărilor (Ed. Humanitas, 1994). La acest studiu ne-am referit în
volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări, Ed. Star-Tipp, Slobozia,
2003, p. 33-48.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu