Constantinopol versus Moscova
1030 de ani de la Botezul poporului Rus in apele Nistrului,
la porunca Marelui Cneaz Vladimir cel Mare si Sfant (978-1015), cel asemeni
Apostolilor (Владимир Святославич), cu prilejul căsătoriei sale cu Ana, fiica
împăratului bizantin Romanos al II-lea, e in acest an o mare sarbatoare.
Simfonia dintre Tarul pravoslavnic si Biserica sa, Rusa, a fost inlocuita in
anul revolutionar 1917 cu o simbioza cu statul marxist-leninist,
ortodoxo-comunist, al Sfântului Proroc Amos (sec. VIII î.d. Hristos) din
Vechiul Testament si emulii sai atei din sec. XIX-XX, Marx, Engels, Trotzki,
Lenin, Stalin, o pseudo religie cu promisiuni de rai milenar pe pamant.
Dupa 1989 rusii, condusi de vizionarul Mihail S. Gorbaciov,
renunta la marxism-leninismul inspirat de la Prorocul Israelului Amos si sub
presedintele Federatiei Ruse Vladimir Putin, patriarhul Kirill al Moscovei si
al Intregii Rusii se intalneste cu papa Francisc in februarie 2016 la Havana
unde ei dau un Comunicat comun istoric, fara precedent de la Marea Schisma, din
anul 1054.
Patriarhul rus si papa constatata in „Relațiile reciproce
dintre Biserici, problemele esențiale al fraților noștri și perspectivele de
dezvoltare a civilizației umane“ ca „Nu suntem concurenți, ci frați.“ In
aceasta atmosfera Putin e intampinat la Sfantul Muntele Athos ca urmas al
imparatilor bizantini, el ii depaseste pe toti, de la Sf. Vladimir la Boris
Ieltin, de aceea patriarhul Kirill il numeste pe Putin „o minune dumnezeiasca“,
piatra de temelie a refacerii unitatii crestine. Asta influenteaza fireste si
Sinodul Bisericilor Ortodoxe din iunie 2016.
In Ucraina, care își declara 1990 independența în Uniunea
Sovietică, reapare conflictul a cinci orientări crestine: cei din vest sunt cu
Roma, cei din est cu Moscova, unii pentru Constantinopol, alți pentru America,
sau autocefalie la Kiev. Patriarhul grec de la Constantinopol, Bartolomeu
depasit de avântul lui Putin si Kirill, tergiversează soluționarea disputei
dintre Biserica ucraineană din cadrul Patriarhatului Moscovei si cererea de
autocefalie, fundament al unui naționalism de rău augur, cum vedem deja la
procesiunea (крестный ход) a 250.000 de moscoviti șicanată la Kiev.
O retrospectiva
Principatul lui Vladimir cel Mare si Sfant are 17
mitropoliti, din care 15 greci, poate de aceea slavi traia intr-o „dubla
credinta“, pravoslavnica dar si cu vechiile credinte. Invazia mongola, tatara
din 1237 distruge Kievul si ii supune pe rusi pana in 1480. In acest timp
mitropolitul rus se muta la Vladimir, apoi Moscova, devine mai important ca
principele, pentru ca avea privilegii si garanta fidelitatea fata de Marele Han
al Hoardei de Aur, care scutea Biserica Rusiei Mari de impozit. In vest,
principele Galitiei obtine de la Constantinopol o Mitropolie a Rusiei Mici, pe
langa cea a Rusiei Mari de la Moscova. Aceste Mitropoli au constituit doua
puncte de plecare in dezvoltarea religioasa a slavilor din vechiul popor Rus.
In acest timp papa de la Roma indemna la cruciade inpotriva
tatarilor care au imbratisat Islamul. Asa ca Polonia elibereaza Galitia in anul
1349, dar aceste lupte de eliberare erau umbrite de disensiunile dintre
ortodocsi si romano-catolici, ultimii proclamau suprematia ritului latin,
conform Conciliului de la Lateran IV. Lituanienii elibereaza Volhynia, Kievul,
Cernigovorul, o parte din Smolensk si restabilesc Mitropolia veche de la Kiev
cu mitropolitul Roman (1355-1362).
Stapanirea lituanienilor de la Marea Baltica la Marea Neagra
incurajeaza Moscova. Sf. Sergius de Radonetz indeamna la lupta si binecuvanteza
pe Dimitrij Donskoi 1380, inainte de lupta de la Kulikovo Pole, care deschide
moscovitilor ofensiva inpotriva tatarilor. Astfel s-au format pe de o parte
doua orientari religioase, iar pe de alta parte dorinta de unitate in lumea
slavilor orientali, ceea ce s-a realizat la Conciliu de la Florenta. Dar scurt
timp, pentru ca Vasilij II il alunga pe mitropolitul Izidor, respinge Unirea si
pune Moscova pe picior de razboi cu Roma si Constantinopolul.
Marele Cneaz Vasilij II,
a cărui lungă domnie (1425–1462) a fost afectată de cel mai
mare război moscovit din istoria veche rusă, e cap nu numai al Bisericii Ruse
ci si al Ortodoxiei adevarate, al intregii Crestinatati. De atunci mitropolitii
sunt numit de Marele Cneaz al Moscovei. Ivan II se declara Tar (Caezar) si de
la casatoria cu Irene Paleologul si succesor al Imparatilor Bizatului.
Ordinul Teuton recunoaste titlul de Tar in 1473. Asa se
ajunge la Moscova ca „a treia Roma“ si ca Tarulul „seamana cu toti oamenii,
insa prin puterea sa el se aseamana lui Dumnezeu. El e vicarul lui Dumnezeu, e
Capul suprem al Statului si Bisericii“, dupa Iosif de Volokolmsk. Ruperea de
Roma si Constantinopol voita de Vasilij II nu era insa urmata de slavii
orientali de sub stapanirea polono-lituaneana, care primesc de la Roma un
Mitropolit, care nu e recunoscut de Moscova si fiecare teritoriu ramane cu
Mitropolitul sau.
Asa apare ideea unui Patriarhat slav care sa uneasca aceste doua
Mitropoli. 1576 aparuse la Roma chiar ideea transferarii Patriarhatului de la
Constantinopol, ajuns sub sultanul turc, la Moscova, o cale de inoire pe linia
Conciliului de la Florenta. Un sinod la Constantinopol 1590 confirma
Patriarhatul Moscovei c pe al cincilea scuan al Bisericii Ortodoxe, dar „Rusii
albi“ sau „Rusii mici“, adica ucrainienii, au decis in Sinoade episcopale la
Brest-Litovsc, 1595/6, sa se desprinda de Constantinopol Sultanului si
patriarhului sau grec si sa se uneasca cu Roma, luand de baza unirea
Conciliului Florentin.
Moscova n-a stat pasiva la aceasta orientare spre vest si a
mobilizat adeptii Constantinopolului si mai ales pe cazaci. Asa a aparut in
regatul polono-lituan doua Biserici a slavilor orientali, una orientata spre
Roma si alta spre Moscova si spre Constantinopol. Atat Regele Poloniei cat si
Tarul Rusiei se confruntau mereu cu contestatari. In Polonia uni voiau spre
vest, Roma, alti spre est, Moscova. In Rusia uni voiau spre sud, Kiev,
Constantinopol, alti nici nu voiau sa auda de asa ceva.
Treptat fascinatia culturii occidentale determina rusii in
sec. XVIII sa se deschida mai ales germanilor protestanti. La sfârșitul sec. al
XVII-lea și la începutul sec. al XVIII-lea, Biserica Ortodoxă Rusă se extinde.
In 1688 Mitropolia Kievului e transferată de sub jurisdicția Constantinopolului
sub aceea a Moscovei. În următoarele două secole, eforturile misionarilor ruși
s-au întins de-a lungul Siberiei până în Alaska și mai apoi în Statele Unite.
Protestantismul era anticatolic, asa ca nu numai ca nu era primejdios pentru
ortodocsi, ci se puteau imprumuta arme impotriva Romei. Tarul Petrul cel Mare a
mers pe acesta linie modernizatoare fara occidentalizare si a degradat
Patriarhatul la rang de Mitropolie, careia i-a creat un „Regulament
duhovnicesc“ dupa sistem protestant, care prevedea ca Biserica sa fie condusa
de un Sfant Sinod, astfel Biserica Ortodoxa Rusa a devenit un Departament al
Statului.
Tarina Ecaterina II ocupa Polonia, ii persecuta pe unitii cu
Roma, tolereaza insa pe romano-catolici si ocupa Crimeea, Noua Rusie si
deschide dupa Pacea de la Kuciuk Kainargi, 1774, pretentia de a-i inlatura pe
turci la Constantinopol. Vezi Proiectul Grec si Chestiunea Orientala. „A treia
Roma“ cunoaste in sec. XIX un nou avant in vremea Tarului Alexandru I dupa
Napoleon, a Congresului de la Viena si Sfantei Aliante. Curente noi cu radacini
in Occident: traditionalistii, occidentalizantii, slavofilii.
Politica ortodoxa a Tarului Nicoai I a fost rigida fata de
ucrainienii si bielorusii uniti, a caror dioceze au fost suprimate in 1829.
Romano-catolicii sunt tolerati, dar supusi presiunilor in vederea reorientarii
spre Ortodoxie. Dar cand expansiunea Moscovei parea in stare sa ajunga la
Constantinopol si chiar mai mult decat atata, occidentul se trezeste si in
Razboiul Crimeei ii convige pe rusi ca merg pe o cale gresita.
Razboiul Crimeei
1953/6 s-a dus si in sfera spirituala, de o parte erau
slavofilii iar de cealalalta catolicii si protestantii. Refuzul violent al
Conciliului de la Florenta i-a astfel sfarsit la rusi. Tarul Alexandru II
aboleste sclavia taranilor si egalitatea tuturora in fata legii. Apar
nihilismul si ideile socialiste. Traditionalistii, slavofilii si discipoli lor
au continuat pe linia apologetica a Rusiei si Bisericii Ortodoxe,
antiocidentale. Intelectualii sec. XIX cauta sa depaseasca decalajul est-vest
prin performante creative. Dostojevski, Tolstoi, dar mai ales Solovev,
construeste o punte intre Ortodoxie si Catolicism, renunta la combaterea Romei
prin reveninrea la recunoasterea Constantinopolului, dar si a Romei, caci
accepta unirea cu Biserica Romei.
Tarul Nicolai II ramane pe pozitii, in numele lui Dumnezeu,
impotriva oricarei inoiri, pana cand in 1917 este detronat Tarismul si Biserica
Ortodoxa Rusa revine sub V.I. Lenin la Patriarhat. Antioccidentalismul
ortodoxo-comunistilor si a Bisericii ruse ramane insa nealterat, mai ales ca
s-a instalat o noua pseudo religie, superioara Revolutiei Franceze si Lumii
Noi, America. Moscova rosie nu numai ca nu renunta la ideea celei de „a treia
Roma“ si a Imparatiei Universale, ortodoxo-comunismul, ci visa la o Imparatie
universala, ce depasea cu mult planul tarist. Occidentalii raspund cu o
politica cunoscuta deja din Razboiul Crimeei.
Fara indoiala Rusia trebuie sa revina in Europa crestina.
Asta se intampla cu „perestroika“ si „glasnosti“, renuntarea la
marxism-leninism si la Lagarul ortodoxo-comunist, dar SUA, e depasit de
evenimente. Dupa prabusirea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice apar
bisericile nationale, a ortodocsilor bielorusi, din Kazagstan, din Moldova,
toate fidele patriarhatului moscovit. Numai estnii se rup de Moscova. După
eşecul de dupa 1989, când lumea aştepta refacerea unităţii creştine, a urmat o
perioadă de lehamite şi de promovare, fără tragere de inimă, a unităţii
tehnico-economice mondialiste, fără Dumnezeu: modernizare (laică) fără
occidentalizate (religioasă). Ăsta e mărul discordiei, nu conflictele
politico-religioase din Ucraina ne asigură Putin.
După 1990, când Ucraina își declara independența în Uniunea
Sovietică, am avut ocazia să fiu martor in Ucraina, la Cernautz, direct și
personal la conflictul a cinci orientări religiose atunci incompatibile, care
au generat situația tensionată de azi, cei din vest, Lwiw, Lemberg, catolicii,
sunt cu Roma, cei din est, sunt rușii pravoslavnici, cu Moscova, unii
Pravoslavnici sunt pentru Constantinopol / Istanbul, alți pentru o mitropolie
din America / Canada, fara a-i uita firește pe ultra-naționaliști autohtoni,
care vor ca centru religios al tuturor ucrainenilor, un Kiev autocefal.
2018
7 sept., Vladimir Legoida, purtătorul de cuvânt al Bisericii
Ruse, a postat pe rețeaua Telegram un mesaj în care numește trimiterea
emisarilor dinn SUA si Canada la Kiev ca fiind „nimic mai mult decat o invazie
brutală, fără precedent, a teritoriului canonic al Patriarhiei Moscovei”,
urmând cu amenințarea că „acestă acțiune nu poate rămâne fără răspuns”.
Conducătorul Departamentului de Relații Externe, Mitropolitul Ilarion Alfeyev, a declarat
că Sinodul Bisericii și-a exprimat protestul și cea mai adâncă indignare față
de numirea la Kiev a episcopilor chemați din Occident de către Patriarhia
Ecumenică din constantinopol.
Decizia a fost luată fără consimțământul Patriarhiei Ruse și
astfel constituie o grava violare canonică, fiind interzis ca o Biserică
ortodoxă să intervină in afacerile interne ale alteia, a mai spus mitropolitul
rus: „Patriarhia de la Constantinopol
este acum în mod deschis pe o cale a războiului. Și nu este un razboi doar
împotriva Bisericii Ruse, nu doar împotriva poporului ortodox ucrainean; este
de fapt un răzoi împotriva unității întregii ortodoxii.”
Mitropolitul Ilarion Alfeyev a vorbit împotriva modului „rău
și perfid” în care este derulat proiectul autocefaliei de către Patriarhia
Ecumenică, iar din acest motiv, „Biserica Ortodoxă Rusă nu va accepta această
decizie. Vom fi nevoiți să ieșium din comuniunea cu Constantinopolul, apoi
Constantinopolul nu va mai avea dreptul să pretindă întâietatea în lumea
ortodoxă.” În momentul de față se vorbeste deschis la Moscova despre ruperea
relațiilor cu Patriarhia Ecumenică, dacă aceasta din urmă va proclama
autocefalia Bisericii Ortodoxe a Ucrainei.
Bartolomeu, patriarhul grec de la Constantinopol / Istanbul,
cetatean turc, e pus oarecum in umbra de avântul ruso-pravoslavnicilor Putin si
Kirill și a tergiversat soluționarea disputei dintre Biserica ucraineană si
Patriarhatul Moscovei și a întregii Rusii. Sinodul Bisericilor Ortodoxe din
Creta, 16-27 iunie 2016, precedat de întâlnirea dintre papa Francisc și patriarhul
Kirill, Havana, 12 februarie 2016 si comunicatul lor comun privind „Relațiile
reciproce dintre Biserici, problemele esențiale al fraților noștri și
perspectivele de dezvoltare a civilizației umane“, sunt cadrul în care poate fi
soluționat și acest conflictul. Declarația papei și a patriarhului Moscovei,
unica și fără egal în ultimul mileniu, constanta lapidar „Nu suntem concurenți,
ci frați.“ Dacă asta îi unește pe catolici și ortodocși, cu atât mai mult ea
este valabila pentru descendenții Fericitului Vladimir cel Mare si Sfânt.
https://www.academia.edu/2…/Viorel_Roman_Europa_Crestina.pdf
http://www.logossiagape.ro/…/12/viorel-roman-ucraina-si-ru…/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu