Florin George Popovici - OMUL în concepţia lui Blaise Pascal

OMUL în concepţia lui Blaise Pascal

de Florin George Popovici

I. INTRODUCERE

Omul este pentru Blaise Pascal o fiinţă a intervalului, suspendată între tot şi nimic: nimic în raport cu infinitul dar totul în raport cu neantul – avem de-a face cu o ambiguitate ontologică („infinit de îndepărtat de ambele extreme”). Dramatismul condiţiei umane rezultă din aceea că se găseşte la egală distanţă de cele două extreme ale existenţei, din faptul că în om se găseşte un câmp de luptă pe care se înfruntă agonic măreţia şi josnicia, gloria şi mizeria, fără ca bătălia să se termine într-o victorie totală a uneia dintre părţi. Tragismul mai rezultă din incapacitatea omului de a-şi putea determina cu exactitate locul pe care-l ocupă în univers, de a tranşa între cele două tendinţe contradictorii.  Putem spune că, în acord cu gândirea lui Pascal, omul poate fi gândit ca o fiinţă „atopică”, dacă putem spune astfel (de la a – fără şi topos –loc): nu ştie pe ce treaptă să se aşeze. Spectacolul grandios al universului îi provoacă o permanentă stare de nelinişte, izvorâtă din dorinţa şi totodată din incapacitatea funciară de a-l înţelege. Făptură firavă, vulnerabilă, dar de o complexitate extraordinară, amestec de lumini (raţiune) şi umbre (instinct), omul deţine un statut prin excelenţă contradictoriu: nici înger, nici bestie sau demon: „Nimic nu este mai straniu în firea umană decât contradicţiile pe care le descoperim în ea cu privire la mai toate lucrurile”. El este depozitarul unor calităţi şi afecte contrare, al unor seducţii contrare deopotrivă de puternice: simţire-raţiune, spirit-corporalitate. Omul nu înseamnă doar raţiune, ci şi afectivitate, voinţă, deprinderi, cutume, obiceiuri. Dacă spiritul are ordinea lui, guvernată de principii şi legi, în schimb, inima are logica ei pe care raţiunea adesea nu este capabilă să o înţeleagă.

Ce-i rămâne omului? Să caute să-şi înţeleagă condiţia, să descifreze ceea ce ţine de intervalul în care este situat, să renunţe la voluptăţile care-l condamnă la uitarea de sine, să tindă spre înălţarea spirituală, să dea creditul cuvenit verbului a fi mai curând decât celui de a avea…

II. FRAGMENTE DE TEXT

„Este periculos să insişti asupra egalităţilor omului cu vitele fără a-i arăta şi măreţia sa, după cum este periculos să-i arăţi cu prea mare insistenţă măreţia pe care o are fără a-l face să-şi vadă josnicia. Este însă şi mai periculos să-l laşi neştiutor şi de una, şi de alta. Însă este foarte avantajos să i le înfăţişăm pe amândouă. – El nu trebuie să creadă nici că este doar asemenea animalelor, nici că este asemenea îngerilor, şi nici nu trebuie să fie în necunoştinţă de cauză privind ambele, ci trebuie să le cunoască. Omul nu este nici înger, nici animal; nenorocirea este că cine vrea să devină înger, devine animal”.(Blaise Pascal, „Cugetări” în Scrieri alese, trad. în lb. rom. la Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967)

„La urma urmei, ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în comparaţie cu neantul, un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme; iar fiinţa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât din infinitul în care-i înghiţită. Puterea sa de înţelegere păstrează, în ordinea lucrurilor inteligibile, acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea naturii. Tot ceea ce poate face ea este de a descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor de mijloc, veşnic disperată că nu le poate cunoaşte nici principiul de bază, nici finalitatea. (…) Iată adevărata noastră stare. Este ceva ce limitează cunoştinţele noastre într-un fel de margini peste care nu trecem, incapabili de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut.” (Blaise Pascal, „Cugetări” în Scrieri alese, trad. în lb. rom. la Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967)

„Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de eroare; mărire şi lepădătură a universului. Dacă se laudă, eu îl cobor; de se coboară, îl laud şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles… Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit. Un copac nu se ştie nenorocit. Este adevărat că să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare dacă ştii că eşti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreţia sa. Sunt nişte nenorociri de mare senior, de rege deposedat… Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte”.(Blaise Pascal  „Cugetări” în Scrieri alese, trad. în lb. rom. la Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967)

III. SUGESTII INTERPRETATIVE

Lectura textului pascalian se poate desfăşura la trei niveluri:

(1). NIVEL DESCRIPTIV – Pascal încearcă să formuleze un răspuns la întrebarea: dintre toate tipurile de fiinţare, prin ce anume se diferenţiază omul?

Omul = trestie

apartenenţa omului la naturalitate (biologic) = nivelul de jos al lumii create

finitudine, precaritate, fragilitate, vulnerabilitate

omul este o fiinţă precară

limbaj vegetal – “trestie cugetătoare” + accent =  “cea mai slabă”

limbaj animal – “vierme de pământ” + accent = “imbecil”.

Omul = trestie cugetătoare – apartenenţa omului la spiritualitate nu mai indică locul pe care Pascal crede că îl ocupă omul între fiinţe spirituale:

apartenenţa la spiritualitate poate fi dedusă din predicatele logice atribuite de Pascal omului ca fiinţă spirituală:

a.  “judecător al tuturor lucrurilor” = capacitate judicativă/de raţionare

b.  “depozitar de adevăruri” = rezultate pozitive ale exercitării facultăţii de judecare

c. “îngrămădire de incertitudini” = rezultate negative ale exerciţiului de judecată

OM = a+b+c = fiinţă contradictorie

OMUL – aparţine atât naturalităţii, cât şi spiritualităţii

fiinţa – naturaliter-precară

spiritualiter-contradictorie

interpretare a caracteristicilor nivelurilor extremale

piatră unghiulară (puncte unificatoare) a lumii create

singura fiinţă creată ce intră în mişcare cauzal şi aspiraţional

confruntare dintre necesitate şi libertate

(2). NIVEL EXPLICATIV – Pascal răspunde la întrebarea Ce sunt oamenii?

Teză: omul este cea mai măreaţă dintre fiinţe

Argumentare: (a). pentru că deţine, în genere, conştiinţa nenorocirii lui (i. e. măreţie = conştiinţa propriei nenorociri); (b). în mod special, are conştiinţa nenorocirii considerate a fi cea mai mare = moartea.

Concluzie = superioritatea fiinţei umane în raport cu elementele naturale (vegetal, animal)

(3). NIVEL PRESCRIPTIV – recomandarea/sugestia lui Pascal:

Întrucât nu toţi oamenii au conştiinţa măreţiei lor (nu-şi conştientizează propria condiţie) Pascal invită la adoptarea unei atitudini contemplative, la reflecţie.

Îndemn la filosofie – prin discursul său, Pascal ne plasează într-o poziţie contemplativă, ne determină să reflectăm la specificul nostru, ca fiinţe umane.

IV. REFERINŢE CRITICE

„Pascal destituie filosofia din pretenţia ei de a cunoaşte omul şi de a întemeia pe această cunoaştere o artă de a trăi cum se cuvine. El pune în evidenţă mişcarea dialectică a conştiinţei, menită în chip firesc contradicţiei, sfâşierii. Opunând conştiinţa stoică, pătrunsă de grandoarea sa, conştiinţei sceptice, închinată îndoielii universale până la punctul de a se nega oarecum pe sine în sentimentul neputinţei sale, Pascal arată cum aceste două forme opuse şi inseparabile ale conştiinţei umane nu pot decât să se ciocnească, fără o reconciliere posibilă pe planul raţiunii care îşi interzice contradicţia.” (Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol.2 – Inventarea lumii moderne, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.293)

„Numai creştinismul face astfel posibil să gândim natura umană potrivit cu logica paradoxală care îi este proprie, care uzează de contrarietate pentru a face să ţâşnească această deosebire esenţială dintre natură şi graţie, care dă seamă, totodată, de înjosirea omului, atunci când naturii i se sustrage graţia, şi de înălţarea sa, atunci când aceasta vine să i se alăture. Istoria mântuirii este istoria acestei traiectorii verticale ce oscilează pentru fiecare de la cădere la ascensiune, de la greutate la graţie, de la mizerie la grandoare. Mântuire, graţie şi grandoare, neprimindu-se totuşi decât în umilinţă înaintea lui Dumnezeu (cunoaşterea mizeriei şi micimii — Pascal spune „josnicia”), în deposesia unui eu care se eliberează de pretenţia la centralitate şi nu în stăpânirea orgolioasă a voinţei. Umilinţa este aceea care ne face mari şi grandoarea aceea care ne face umili.” (Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol.2 – Inventarea lumii moderne, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.295)

https://floringeorgepopovici.wordpress.com/2011/09/26/omul-in-conceptia-lui-blaise-pascal/