Ioan Miclău-Gepianu - GREȘELILE NATURII!

 

GREȘELILE NATURII!

 

 

~*~

 

Din piscurile-nalte spălate de ploi reci,

Se sfarmă și se scurge nisipul pietrei seci,

Și-nspre duioase văi sălbatic vânt îl bate,

Secând izvorul molcom cu undele-i curate!

 

Și apele-nspumate alungă peste maluri,

Cu vuiet și mânie prădalnicele-i valuri,

Ai zice că natura-si pierdu eterna lege,

Lăsând în urmă foamea și boala, galben rege!

 

Străvechi civilizații în vremi se ruinară,

Deși credeau c-al vieții izvoare le aflară,

În Univers se sparg comete-ncandescente,

E ordine ori haos de lumi interferente?

 

O fi natura asta suroră cu minciuna?

Ori adevăru-i umbră ce n-a fost de când lumea?

-Ca vulpea lui Esop, și lumea se tot plânge,

Că struguri-s tot acri de nu-i poate ajunge!

 

O fi natura asta pornită pe greșeli,

De modru nu-i ca răul din cale să ți-l speli?

Alexandrescu își cheamă cârdul de lupi și lei,

Dulăii și cățeii, boii și vițeii, e vremea pentru ei!

 

A dramei rege nobil britonul William,

Când sparse forma veche privind pe-a lumii geam,

El spânzură tot răul în vârful de condei,

Chemând frăția-n nații, cu sincere idei!

 

Goethe căta-n lume perfectele simțiri,

Punând pe-al nostru creștet cununi de trandafiri,

Veni și un Luceafăr cu graiul românesc,

Numind deșertăciune tot scopul omenesc!

 

Nici Dante nu se duse în iad să se inspire,

El își văzu ”Infernul” în trista-i viețuire!

O, dulce înțelepciune departe ești de noi,

Se-ntinse și minciuna ca râia de la oi!

 

Și astăzi înțelepții pe loc bat pașii lor,

Din vreme ce omenirea aleargă cu mult dor,

Spre veșnice prăpăstii, cu mintea cugetând,

Cu ochii larg deschiși, noi mergem spre mormânt,

Secând izvorul vieții cu zilele trecând!

 

 

VISELE SUNT FELURITE, NENE!

 

Visele sunt felurite, nene,

Unora li se arată iar,

Turbane, stele, pene,

Vise- câte cinci de-un ban -

Povestite de Coșbuc,

Pilaf, gulașe, votcan;

Cucuete-n patru cozi,

Lunge-n păr, scurte la minte,

Făcând la topoare cozi,

Zâmbeau numai cu un dinte,

Se vedeau dame de curte,

Înțelepte... și tăcute,

Mai că le credeai că-s mute,

Dar un ochi de-ar micșora,

Lumea s-ar cutremura;

Visele sunt felurite, nene,

Trepăduși ce își pierdură

Botnițele-n libertate,

Cu albeață sub sprâncene,

Văd palate, uși deschise,

Ce pe ei doar îi așteaptă.

Pentru alții sunt închise!

Cei din fabule pe vremuri,

Boii lui Alexandrescu,

Toți egali cu cei de-o seamă,

Nu cu cei pitici prin junglă,

Toți din creanga rozărescu,

Toți cu diplome de aur,

Toți cu mugete de taur

De schimbară și proverbul:

De-a fi sfânt ceea ce scrii”.

Alți ispravnici, nașparlii,

Toți acei primiți ca frați

Se visează-a fi – mpărați,

Dregători la cancelarii,

Diplomați pe alte plaiuri.

Preoțimi ce pe-a lor piepturi,

 

Nu încap crucile noi,

Ne trimit de vii la ceruri,

Căci Pământul nu-i de noi!

Visele sunt felurite, nene!

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu