joi, 14 septembrie 2017

Şcoala de umor a ziaristului Gheorghe Stancu






Şcoala de umor a ziaristului Gheorghe Stancu
Maria Diana Popescu

Ziarist, scriitor, cercetător, fost redactor-şef şi director la cotidianul „Evenimentul" şi „Cronica vâlceană", filologul Gheorghe Stancu a publicat cîteva producţii literare, precum romanul „Chemarea destinului (Editura Almarom, Râmnicu-Vâlcea, 2007)", „Dosarul morţii"- proză poliţistă (Editura Conphis Râmnicu Vâlcea 2009", „Dosarul morţii" - proză polițistă (Editura Conphys Râmnicu-Vâlcea, 2009), „Stăpânul" - proză scurtă (Editura Conphys Râmnicu-Vâlcea, 2010), „Amintiri din război - Amintiri din viaţă" - povestiri (Editura Conphys Râmnicu-Vâlcea, 2011 - ediția I; 2013 - ediția a II-a); „Iulian Comănescu sau viaţa romanţată a unui senior al timpurilor noastre" - (Editura Bibliostar, Râmnicu-Vâlcea, 2017) şi „Rondeluri şi catrene electorale (in)amicale" (Editura Conphys Râmnicu-Vâlcea, 2008), volum care s-a născut şi s-a profilat pe fondul acestei lumi în cădere liberă, în, parcă, eternă neorînduială, în perpetuu dezechilibru ontic. Paginile sale reunesc elementele de calitate ale acestui gen literar umoristic, dar caustic și vitriolant, prin care autorul doreşte transmutarea noastră, a societăţii, într-o esenţă calitativ distinctă. Cititorul va descoperi un truditor migălos de atelier, a cărui poziţionare pe scara de valori confirmă şi afirmă feţele unui creator exigent, stăpînit de scrupulul artei eminent întocmite, creator care fabrică un bun literar durabil, demn de a înnobila semnătura de filolog.

Un teribil document despre „mizeria" cotidiană (vorbim aici despre mizeria morală crasă!), despre politicianul de cea mai nedemnă speţă, despre lumea şi personajele deocheate care trăiesc doar într-o iluzorie coerenţă şi organizare, o lucrare cu caracter corector, încăpătoare ca o Arcă a lui Noe, încondeiază cu sarcasm viu spiritul deviant şi deviat al societăţii, cu toţi originalii excentrici, care şi-au găsit locul nefiresc de cald la vîrf, tocmai pentru că nimeni nu catadicseşte să le confere adevărata legitimitate: Autorul îşi construieşte cartea pe conflictul dintre realitate şi aparenţă, dintre ceea ce sînt cu adevărat cei vizaţi şi ceea ce par a fi.

Modul în care Gheorghe Stancu prezintă realitatea, resursele de percepţie pe care le valorifică, disponibilităţile axiologice angajate în discursul umoristic, precum şi intenţiile gnoseologice, reprezintă elocvenţe ale originalităţii creaţiei sale, care oferă, prin ţinută şi stil, spectacolul unui om de o factură binefăcătoare, o personalitate cu vocaţia demnităţii, un observator lucid şi ironic, un maestru care vrea să scoată „Republica lui Caragiale" din stereotipie. Lumea pe care ne-o prezintă în volum este o lume dezarticulată, o societate aflată, parcă, perpetuu în pragul dezagregării, unde nici legea, nici principiile moralei n-au atins puterea, menită să genereze o solidă structură politică şi socială.

Îndeplinind funcţia de control şi corecţie şi depăşind dialectica relativului, ironia este, pentru autor, o armă satirică, deschisă unor interpretări multiple, este apanajul inteligenţei, mai mult, ea este „conştiinţa conştiinţei", e reflectare a spiritului în oglinda propriei sale moralităţi, prin care ne face atenţi la realitate, la îngustimea şi deformările impuse de la vîrf, la fanatismul exclusivist. Autorul ia poziţia unui frondeur ce dinamitează cuiburile de năpîrci convenţionale ale vremii noastre, insinuîndu-se în chiar miezul lor şi denunţîndu-le: „Un trepăduş din vechea gardă/ Se luptă iar pentr-un mandat/ Fiindcă nu vrea nicicum să piardă/ Fotoliul său de deputat./ Ca să rămână-n avangardă,/ Se zbate ca un apucat./ Un trepăduş din vechea gardă/ Se luptă iar pentr-un mandat./ Promite la electorat/ Că pentru Ţară vrea să ardă,/ Însă el e interesat/ Să-şi mai ridice o mansardă -/ Un trepăduş din vechea gardă".

Demersul său va trezi protestul celor vizaţi şi simpatia celor care îşi doresc alternative la mult aşteptata schimbare, menită să aducă schimbare, pentru că, în sine, ironia şi umbra de tristeţe a autorului, în spiritul lui Jules Renard, şi tonul său superior, aminteşte şmecherilor, miliardarilor de carton, corupţilor mai mari şi mai mici, că ei nu reprezintă adevărata Românie! Volumul cadrează cu succes acestui gen literar prin talent, infuziune de originalitate, energie nud-pamfletară, în care subzistă, cu efecte proporţionate, un gen de umor tăios: „Se crede tipul mare sculă,/ Dar el e-un simplu cabotin-/ Periculoasă tarantulă/ Cu doză mare de venin./ Deşi nu-i demn decât de hulă,/ Căci n-are-n el nimic senin,/ Se crede tipul mare sculă,/ Dar el e-un simplu cabotin./ Nu-i bun decât pe post de Bulă/ Stând şmechereşte-n baldachin/ Mai lasă-ne, smintită creatură/ Şi stai pe banca şterşilor, Amin!/ Se crede tipul mare sculă".

Volumul pune în mişcare şi menţine aderenţa autorului cu genul, îndreptîndu-l, ca pe un vapor încărcat de comori, spre destinul său scriitoricesc. Protagoniştii, personajele, eroii săi sînt nişte mecanisme stricate, pe care le sufocă în oprobriu, demontîndu-le mitul. Cinic dincolo de insuportabil, autorul mizează pe posibilităţile limbii în conjuncţie cu ideile, încercînd să dezamorseze paradoxul pe care conceptul de societate îl implică: politica drept artă a imoralităţii!

Autorul nu glumeşte cu această incursiune sarcastică în ţara corupţilor şi imoralilor, el implică cititorul în acţiune, îl obligă cărturăreşte să ia poziţie. Pentru că ironia sa pe rime, care însumează glumă, gravitate, artă, ştiinţă, filosofie, gîndire liberă, riguroasă, seducătoare pentru minţile mobile, produce, pe lîngă inversări binevenite, şi un fenomen de distanţare a publicului faţă de anumite situaţii, faţă de un personaj sau altul. Discursul ironic afişează o ţinută ambivalentă, ambivalenţa supremă fiind hohotul de rîs provocat cititorului care acceptă revelaţia apodictică a concluziei. Nu numai datorită temelor alese, dar şi pentru felul în care a izbutit să-l alcătuiască şi, mai ales, din pricina acelui - de invidiat - climat spiritual pe care volumul îl stabileşte, reprezintă o ocazie de a ne delecta cu cele mai reuşite forme ale genului umoristic românesc: „E gâlceavă-n coaliţie,/ Guvernul se clatină/ Unii mor de inaniţie/ Iar alţii... se piaptănă".

Dacă practica umorului sănătos nu ne-ar fi cunoscută, am învăţa-o la şcoala filologului Gheorghe Stancu, prin formula „de toate pentru toţi", adică, nenumărate surprize pentru un asemenea tip de carte. Exerciţiile de libertate ale sarcasticului autor, rod al reflecţiei riguroase şi rafinamentului psihologic, ne invită la o vorbă aşezată, dar ucigătoare prin umorul îndreptat asupra istoriei prezentului şi personajelor sale.

„Rondeluri şi catrene electorale (in)amicale" este cartea de excepţie a unui scriitor convertit la umor, un ironist prin excelenţă, foarte lejer în versificaţia care îl afirmă, o carte care cultivă, eminamente, umorul în surprinzătoare asociaţii de idei, situaţii, rime, ritm şi poantă finală surprinzătoare. Autorul nu iartă pe nimeni şi foloseşte catrenul ca pe un mijloc de comunicare şi duel, de fapt, un instrument eficace în biciuirea moravurilor de tot felul din societate şi, tocmai de aceea îi vom aduce „insulta" de a-l considera un exponent al genului, care ne irită să-l citim ca pe un apostol al unor adevăruri, îndreptate prin umorul supus temperamentului său. Talentul îl ajută în mare măsură, ironia este o virtute apropiată firii sale şi o foloseşte atunci cînd îşi aduce aminte că mai are de bătut un cui, nu fără regrete, în neroziile prezentului: „Puterea şi Opoziţia/ Se luptă pentru ciolan/ Arme au şi una şi-alta -/ Argumente: de maidan"/. Nu există decît un mod de a-l lăuda: citindu-l. Numai aşa cititorul se va îmbogăţi cu ceea ce-i scapă din societate, cu ceea ce i se ia, cu ceea ce i se fură.

Filozoful Conte Keyserling spunea că „epigrama, nu de puţine ori neglijată, dă literaturii un aer de spiritualitate latină şi de umor spontan şi sănătos". Aceasta este, vă asigur, nota volumului de faţă. Incontestabil o carte de succes, un bun serviciu adus genului umoristic, un paşaport al autorului pentru patria umorului pe rime, o ofertă bogată pentru amatorii de rîs contagios, fiindcă, în starea sa de condiment firesc, dar necesar într-un savant dozaj, catrenul este o specie a poeziei lirice care trebuie să reziste!

La fel ca şi Ion Luca Caragiale, Gheorghe Stancu are intenţia de a contribui la îndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul cugetării clasice, „ridendo castigat mores", convins fiind că nimic nu-i arde mai rău pe ticăloşi decît rîsul. Rîsul de ei, luarea lor în rîs, batjocoritor! Iar cuvîntul scris este riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia şi fariseismul. Asemenea eroilor lui Caragiale, eroii lui Gheorghe Stancu sînt concetăţenii actuali, încît nu te mai saturi să faci haz de ei: „De vrei să faci politichie/ Te vâră, frate-n Parlament!/ Aşa făcu şi nea Ilie,/ Care-i a toate... impotent/." sau, alt catren: „Când în Parlament se duse/ Intrând în politichie,/ Își procură ce n-avuse:/ De mărgăritar tichie".

Componenta esenţială a cărţii este aceea a umanităţii relevate cu mult umor în rondeluri, scenete, poeme, fabule, catrene, atît cît se cuvine să-l convingă pe cititor că este un scriitor înzestrat cu un incontestabil spirit polemic, cu luciditate de expresie, cu vervă molipsitoare şi cu multiple posibilităţi de incursiune în diferite domenii, prin texte fără pomadă, fără ficţiuni, fără ipocrizie. Autorul nu se mulţumeşte numai să nege sau să bagatelizeze în scris aspecte nedorite, el întrebuinţează umorul, sarcasmul, ironia ca instrumente critice, tocmai pentru a-şi spori autoritatea, pentru a critica slăbiciunile individuale, sociale sau omeneşti, codexul (i)moral al claselor parvenite, modul de viaţă al păturii superioare a societăţii, într-un mod acuzator, la fel ca Evelyne Waugh, autoul romanului „Declin şi prăbuşire". Tonul autorului este cel mai adesea unul de dispreţ, de superioritate (justificat-lăudabilă), dar şi de amărăciune, ca reacţiune împotriva a tot ceea ce este vătămat moral: „Să facem zi de zi „apele"/ Şi să-i trimitem în instanţă/ Pe cei cu titlul de Lichele*,/Ori să-i predăm la ambulanţă/". De aceea cartea nu are atributul unui „picaro" ce trezeşte simpatie, tocmai pentru că demersul autorului este dezagregator, iar opiniile şi discursurile, cam neortodoxe pentru împricinaţi: „Te faci frate şi cu dracul /Atunci când vrei să treci lacul/ Dar, te-ntreb: de ce o faci/ Dacă rămâi plin de draci?!".

Da, Gheorghe Stancu este un moralist prin excelenţă, care se adresează raţiunii cititorului, dar este, automat, şi un iubitor al spectacolului diversităţii umane. Fără îndoială, Gheorghe Stancu este scriitorul pentru care angajarea nu reprezintă numai pagina de carte, de revistă sau de ziar, ci şi semnătura pe evaluarea riguroasă a inegalităţilor sociale şi morale. Gheorghe Stancu şi-a făcut un punct de onoare din a ridiculiza „lumea lui Caragiale", pe care o strînge cu uşa, văzînd, aici, însuşi, simbolul unui demers de folos. Drept pentru care nu lasă nimic pe seama improvizaţiei. Supraveghează atent cuvintele, le cîntăreşte, încît cititorul nu-l poate învinui pentru limbaj, ca unică realitate de manifest. Cartea poate fi socotită o pedagogie a spiritului cunoscător, o pîrghie cu funcţie critică şi cu rol deosebit de important în strategia de demascare a imposturii, prostiei, demagogiei şi fanfaronadei. Poate fi socotită instanţa ce supraveghează, de la înălţime, avatarurile societăţii, modul prin care autorul pătrunde în infrastructura prezentului măcinat de corupţie, demontînd farsa juridică și comentînd acid, cu grea și dureroasă povară de suflet, imperfecţiunile, ilegalităţile, aspectele cotidiane, afacerile veroase, politica şi viaţa parlamentară: „E gâlceavă-n coaliţie,/ Guvernul se clatină/ Unii mor de inaniţie/ Iar alţii... se piaptănă"


http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-literara/4389-scoala-de-umor-a-ziaristului-gheorghe-stancu.html











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu