Casa memorială Eminescu
Marian Ilie
8:32 AM (5 hours ago)
to Nicolae, bcc: me
Asa
sa fi ajuns casa de la Manastirea Varatic? Rusine minister de resort si
autoritati locale! Rusine USR! Rusine BOR! .
Intr-o
alta tara se gasea un investitor in turism sa o restaureze si sa o introduca in
circuitul turistic. Din pacate, in tara asta se restaureaza numai castele...
COMENTARII:
Desigur
ca toata ierarhia vinovata trebuie "dupa analiza", arestata, amendata,
spitalizata sau data afara din linie pentru tradarea functiei in care au fost
alesi. Sa serveasca tara, poporul si cultura ei. Ce mai astepti Justitie Romana?
Ca, un om de rand, daca incalca regula e amendat pe loc. In ce fel de democratie
lucram? BT
Veni poştaşul azi cu una
De mă lăsa paf - cu Tribuna
Bătrâna doamna din poveşti
A literelor româneşti
Care-i un fel de Empireu
Adiacent. Ce va spun eu
Făr-a-l pretinde absolut
E lucrul chiar bine făcut
Şi nu o simplă vorbărie
Cum circulă-n politichie
Aşa că, prieteni, puneţi mâna
La lecturat cu sârg Tribuna
Şi admiraţi ţinuta-i faină...
Deunăzi aflai o taină
C-o să apară şi-n germană
Revista asta barosană
Confirmă chiar Mircea Arman
Al barosanei barosan... MI
~*~
Am fost anul acesta (2019) pentru prima oară la Văratic, într-o necesară
excursie de studii pe urmele unei cărţi urzite în biblioteci bucureştene, şi mă
simt dator cu încă o observaţie. O făcusem deja, în cartea mea „Scrisul, ca o
taină” (2007) – de unde voi relua, de altfel, un text; aici trebuie, însă,
făcută corelaţia.
Actualmente, în fața Mănăstirii, în piața largă unde opresc și
autobuzele, lângă o fântână cu ghizduri vechi de piatră, s-a construit un
așezământ cultural dedicat lui Mihai Eminescu, aproape un palat cu trei etaje,
subsol și grădină, unde se adună piese pentru un muzeu și se țin, deja,
frumoase sărbători în cinstea poetului. Cinste celor care au ostenit la ridicarea
acestui centru (este o inițiativă particulară).
Centrul cultural spiritual din fața
Mânăstirii
Dar tot la Văratic, pe colina de deasupra satului mănăstiresc, dincolo de întinsul cimitir ce se odihneşte, și el, în aceeași pantă lină, se află o casă veche, părăsită dar cu temelii încă solide, – despre care nu „se zice”, dar chiar se ştie că a fost casa lui Mihai Eminescu şi pentru renovarea căreia s-a dus, în anii trecuți, o lungă campanie de presă. Mai sus de această casă cu larga, cuprinzătoarea ei livadă începe pădurea – şi imediat între copaci se deschide locul numit Poiana Ţigăncii, atât de frecventat de către Veronica Micle. Ca să ajungă în această poiană, ea trecea, aşadar, zilnic pe lângă casa poetului. E foarte ciudat că Octav Minar nu spune nimic, în 1924, despre această casă – deşi aminteşte de poiana de deasupra ei. Să nu fi fost la faţa locului? Să-i fi ascuns călugăriţele taina (pe care o va descifra, de altfel, abia Zoe Dumitrescu-Buşulenga, călugărindu-se aici, la Văratic, în anii ’90 ai secolului trecut)?! De altfel, astăzi nu-ţi spune nimeni care a fost casa în care locuia Veronica Micle. Sunt amintiri că ar fi ars, ori ar fi fost dărâmată. Moartea ei este învăluită în mister, biograful de la 1924 consemnând sec: „În seara de 3 august 1889 – mi-a spus maica Fevronia – Veronica a invitat ca niciodată pe toţi cunoscuţii din Văratic. Era bine dispusă. A cântat Steluţa şi Vezi rândunelele se duc. Apoi a recitat poezii de ale ei şi de ale lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii s-au retras, iar Veronica a spus că-i obosită şi că vrea să se odihnească. Pe la patru spre ziuă, Virginia, fiica Veronicăi, vine speriată în odaia mea, mă trezeşte şi-mi spune că mamei sale-i este foarte rău, rugându-mă să trimet pe cineva să cheme un doctor, căci trage de moarte. Într-adevăr, ducându-mă jos, în odaia unde sta Veronica, am găsit-o fără suflare, murise. Doctorul venind, a spus că moartea i-a provenit dintr-o fulgerătoare congestie cerebrală. Vizitatorii auzind de moartea Veronicăi, au venit s-o vază. Mulţi neştiind cauza morţii au svonit că Veronica s-a otrăvit, mai ales că au văzut pe prichiciul ferestrei sticluţe cu diferite doctorii care îi calmau nervii în nopţile de insomnie.”. Octav Minar încheie: „A fost înmormântată în ograda bisericii Sf. Ioan, cu toată pompa creştinească. Mormântul e uitat şi nu poartă nici o inscripţie. Maicele trec nepăsătoare, căci răposata ne lăsând nimic mănăstirei n-are dreptul la un mormânt mai îngrijit.” (p. 97).
Înţelegem că,
Văraticul fiind un fel de sat de vacanţă, Veronica a chemat la ea acasă
prietenii care se aflau acolo la odihnă. Apoi, că ea nu şi-a lăsat casa
mănăstirii, ci unei maici a mănăstirii. În fine, că dacă a fost înmormântată cu
slujbă creştinească nu a fost considerată o sinucigaşă. Dar mormântul în
părăsire sugerează, totuşi, comportamentul enoriaşilor ca pentru un sinucigaş.
Călugării şcoliţi ne spun, astăzi, că osemintele poetei au fost mutate dinspre
marginea curţii mai lângă biserică în împrejurări deosebit de grele pentru
întreg aşezământul: punându-se problema desfiinţării multor mănăstiri după
Legea cultelor din 1948, Văraticul fiind printre ele, a fost chemat în ajutor
Mihail Sadoveanu, care era Preşedintele Marii Adunări Naţionale. Acesta s-a
sfătuit îndelung cu înaltele feţe bisericeşti – şi au hotărât să amenajeze
întreg locul ca punct de interes cultural, făcând un monument pentru Veronica
Micle şi punându-l aproape de intrarea în biserică, şi argumentând către
conducere că mulţi alţi scriitori români îşi petreceau timpul în tihna acestor ziduri
vechi. Iată cum poeta a salvat mănăstirea, zic cei care-ţi împărtăşesc asemenea
taine.
Vreau să spun
că există multe necunoscute în ecuaţia acestei vieţi, ca să mă exprim în
expresie pozitivistă; că există, adică, taine până azi ţinute bine în rostul
lor. La faţa locului simţi, însă, din primul moment că te afli în poezia
eminesciană. Casa poetului are deschidere către largul cimitir care se încheie,
mai jos, cu biserica Sfântul Ioan (nu e vorba de cea din interiorul zidurilor
mănăstirii; aşezarea Văratic, sat de călugăriţe dar şi de mireni, are
mai multe biserici). Vă mai amintiţi poezia Melancolie: „Bogată în întinderi stă lumea ’n promoroacă
/ Ce sate şi câmpie c’un luciu văl îmbracă;/ Văzduhul scânteează şi ca unse cu
var / Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar./ Şi ţintirimul singur cu strâmbe
cruci veghează / O cucuvaie sură pe una se aşează / Clopotniţa trosneşte, în
stâlpi izbeşte toaca,/…/ Biserică ’n ruină / Stă cuvioasă, tristă, pustie şi
bătrână /…/Drept preot toarce-un greer un gând fin şi obscur, / Drept dascal
toacă cariul sub învechitul mur…” Aşa se vede lumea din cerdacul casei lui
Eminescu de la Văratic, într-un ianuarie fără zăpadă. Vedeţi că nu e vorba de o
biserică din piatră, ci de o frescă aşternută pe lemn, scorojită, în câlţii
căreia se ascund greierii…Aşa va fi arătat biserica Sfântu Ioan la 1876, când o
descrie poetul. Clopotniţa este alături de biserică.
Dacă e să dau o funcționalitate locului, aș fixa aici
începuturile literaturii fantastice românești, având în vedere și apropierea de
Humuleștii lui Ion Creangă – și, desigur, lungile discuții dintre Eminescu și
Creangă, care nu se poate să nu-l fi vizitat pe poet aici, pe tema basmului
popular în general, „pariul” dintre ei din care va fi ieșit Harap alb, Făt
frumos din lacrimă... Câte „diorame” s-ar putea face pentru copii (elevi),
cu Muma pădurii, zmeii cu solzii de oțele – în mijloc tronând Călin (file
din poveste), tot cu peisajul acesta...
Casa lui M. Eminescu de pe dealul de deasupra
cimitirului.
Dar... acestea sunt teme administrative, care mă depășesc.
Desigur, nu se poate face istorie literară după imagini
din poezii. Dar când reciteşti poeziile cuiva recunoşti realităţi din biografia
sa. Am încercat să restitui sensurile cuvântului „luminare” în poezia lui
Eminescu, şi iată cum am ajuns, şi dinspre filologie, la această enigmatică
locuinţă a poetului de la Văratic.
Redau, imediat
în continuare, textul de bibliotecă ce m-a adus abia acum pe aceste meleaguri
SONETUL CERDACULUI
... Dar chestiunea luminii din odaie nu este doar a lui Eminescu. S-o
urmărim, tot în opera poetului, înconjurând, însă, un chip feminin intr-o odaie
a unei case cu cerdac. Desigur, ne referim la Sonetul cerdacului,
postumă eminesciană descifrată şi editată prima dată de Nerva Hodoş în 1902.
Fiind un text ce trimite către misterul relaţiei dintre poet şi Veronica Micle,
merită să-l recitim. Iată-l, în editarea lui Perpessicius :
Stau
în cerdacul tău…Noaptea-i senină
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi
mari în flori de umbră mă cuprind
Şi vântul mişcă arborii ’n grădină.
Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum
tu te uiţi cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.
L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci râzând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici şi sufli ’n lumânare...
De-asupră-mi stele tremură prin ramuri,
În întuneric ochii mei rămân,
Şi-alături luna bate trist în geamuri.
Sonetul este datat 1879 de
către Perpessicius, după hârtie şi scris – iar datarea este acceptată de toţi
editorii. Vom reveni, desigur, asupra lumânării – care este tot luminare
şi aici. Deocamdată să rezolvăm (adică: să punem!) problema cronologiei. În albumul pe care şi l-a
confecţionat la Văratic în vara lui 1889 din poeziile ei şi ale lui Eminescu,
Veronica Micle preia acest sonet şi-l adnotează astfel: „M-ai rugat să-ţi
cânt din Schumann. Cât de mult îţi place
muzica. Este o noapte de mai din acelea ce nu se pot uita… Tu priveai în
grădină, iar eu, la razele lunii, descifram bucăţile triste cerute de tine”
Veronica Micle: Dragoste
şi poezie. Ale lui pentru mine, ale
mele pentru el. /Ediţie de/ Octav Minar, Bucureşti, Editzra Socec/Cs.A.,
f.a. /1924/. Da, albumul este editat de Octav Minar, dar el fotocopiază pagina
de titlu scrisă de către Veronica Micle, astfel că-i acordăm credibilitate:
Iubitorii de confluenţe între
arte vor putea să verifice dacă în „Sonetul cerdacului” se resimte muzica lui
Schumann. Care să fie, însă, casa cu cerdac și grădină
din acest sonet? Cea din Iaşi, strada Butului 4, domiciliul soţilor
Micle? Drept este că în anumite perioade ei închiriau această casă, pentru că
aveau la dispoziţie şi locuinţa de serviciu a
lui Ştefan Micle, Rectorul Universităţii. La un moment dat, în 27
octombrie 1877, citim într-o scrisoare către poet a Veronicăi: „...scrisoarea aceasta am scris-o pe-afară,
într-atât sunt de spionată de oamenii din jur, unul pleacă, altul vine, sunt
mai rău ca la un hotel.” (O.XVI,
p. 543). – Aceasta pare a fi forfota din
casa Universităţii. În mai 1879 Ştefan Micle era încă în putere (va muri în
august al acestui an, în urma unei congestii pulmonare sau a unei răceli grave contractate la o
partidă de vânătoare de raţe sălbatice), aceeaşi lume multă îi înconjura
familia. Situaţia nu se confirmă nicicum pentru primăvara lui 1879 (că e primăvară,
vedem după copacii înfloriţi), casele din
Iaşi ale soţilor Micle erau
aglomerate, nu e loc aici de stat poetul în cerdac şi cântat poeta la pian.
Nici măcar nu ştim, apoi, dacă aceste case ieşene aveau grădină.
Desigur, e oţios să faci istorie literară după un text poetic. Faptul,
însă, că sonetul este databil 1879 – deci trimite în zona vieţii cronometrice; apoi faptul că Veronica oferă
mărturia de mai sus, întărind impresia
timpului real – iată ce ne face să insistăm. Până în august 1879, la moartea
lui Ştefan Micle, este din principiu
extrem de puţin probabil ca
Eminescu şi Veronica să se fi întâlnit în intimitate la ea acasă. Uneori
– deşi foarte rar – ea este cea care vine în odaia lui, ca în poemul Singurătate.
Alte întâlniri sunt realmente de taină, n-avem cum le proba. Ştim, însă, că
Veronica Micle mai avea două locuri, două case unde se retrăgea – una numai a
ei, la Târgu Neamţ, şi alta a familiei, la Ungheni, lângă Iaşi. Aici, la
Ungheni, a primit vestea că soţul ei este pe moarte. Casa din Târgu Neamţ,
apoi, o va ceda Mânăstirii Văratic la 16
octombrie 1886 (câteva săptămâni înainte ca Eminescu să fie adus la bolniţa mânăstirească din acelaşi
târg). Ca tânără boieroaică moldavă – era soţia Rectorului Universităţii,
probabil cea mai importantă funcţie ştiinţifică şi culturală din fosta capitală a Moldovei! – Veronica
petrecea multe zile în plimbări, fie pe la rude şi cunoscuţi, fie pe la
mânăstiri – fie pe la căsuţele lăsate de
ea în urmă. O casă cu cerdac, grădină şi pian
nu poate fi o chilie mânăstirească, deci
rămâne foarte probabilă întâlnirea celor doi îndrăgostiţi la Târgu Neamţ
– poate chiar în 1879, sau poate după această dată, oricând până în 1888, cu
excepţia fragmentelor temporale când se ştie pozitiv că ei au fost despărţiţi.
Octav Minar descrie fugar locul, prin 1924:
„Într-o casă cu două etaje, din care cel de sus are un cerdac, locuieşte
bătrâna maică Fevronia Sârboaica, care a găzduit pe Veronica Micle şi în casa
căreia poeta şi-a dat duhul.” În epocă, prin casă cu două etaje se înţelege
casă cu parter şi etaj, „casă pe două rânduri de odăi”, cum se mai zicea.
Această Maică Fevronia povesteşte, ea
însăşi: „În fiecare vară, pe la începutul lui iulie, ştiam că voi găzdui o
lună pe Veronica, soţia profesorului universitar Ştefan Micle.” (p.96-97)
În zilele acestea din iulie 1889, când s-a retras la Văratec,
poeta se plimba, îşi completa albumul cu poezii adnotate, primea oaspeţi,
cânta, recita. Povesteşte aceeaşi Maica Fevronia: „Intr-o seară, după ce
umblase toată ziua hai-hui prin pădurile de brad ale Văratecului, fără să
prânzească, o văd în amurg că soseşte obosită, palidă, cu ochii împăienjeniţi,
deabia putând să mai urce cele câteva scări, şi cade zdrobită pe o canapea care
era în cerdac.” Ea îşi revine şi-şi
continuă plimbările. În ultima zi din viaţă, pe 3 august 1889: ”A invitat ca
niciodată pe toţi cunoscuţii din Văratec. Era bine dispusă. A cântat Steluţa
şi Vezi rândunelele se duc. Apoi a recitat poezii de-ale ei şi de-ale
lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii s-au retras, iar Veronica a spus
că-i obosită şi că vrea să se odihnească...” Aici pare a se fi aflat cerdacul unde Eminescu
contempla lumina lunii – iar Veronica îşi căuta liniştea.
Pe de altă parte, cercetări oarecum recente
atestă că Eminescu însuşi a avut o casă cumpărată chiar de el, la Mânăstirea
Văratec, între 1874-1876, când era revizor școlar pe două județe și avea leafa
dublă, casă pentru renovarea căreia a
încercat Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) să sensibilizeze
autorităţile – pare-se, fără succes de
vreme ce şi astăzi, când s-a construit o replică a ei între casele din sat,
lumea tot la ruina izolată din coastă, de după cimitir, se gândește. (Mai
exact spus: această splendidă replică de azi, din fața Mânăstirii, inițiativă
particulară demnă de toată lauda, amintește ruina de pe coastă, existentă încă,
în părăsire, dar îndărătnică: lemnul vechi parcă s-a cimentat, nu vrea să mai
putrezească, zidurile s-au făcut de piatră și nu cad... stă acolo ca o măsea de
oțel în gura unei văi de rai...)
Dar
să reinterogăm textul literar: „Stau în cerdacul
tău” spune poetul – deci se află în vizită la Ea...Amândoi au avut case de vară (de odihnă) la Mânăstirea Văratic
...
Dacă acest sonet nu ne dă vreo adresă precisă, în schimb poate să ne lămurească
în privinţa luminii din interiorul odăii. Manuscrisul şi prima publicare (Nerva Hodoş,1902)
ne vorbesc despre luminare: Încet te-ardici şi sufli ’n luminare. Este aceeaşi expresie pe care am
întâlnit-o în Scrisoarea I: Când cu gene ostenite sara suflu’n
luminare. Am dedus că acolo este vorba de lampă, poate aceeaşi din Singurătate
(A târziu când arde lampa) – şi că poetul suflă încet şi prelung
deasupra sticlei de lampă ori jos, în focar, după ce-l ridică de pe stativul în
care stă gazul sau uleiul lampant. De ce ar fi vorba, în sonetul ce-o priveşte pe ea, de lumânare? Un editor explică chiar astfel: „Înăuntru,
visătoarea, începând să se dezbrace, suflă în lumina lumânării şi o stinge.
Afară, ochii iubitorului în întuneric, sub stelele care pâlpâie prin ramurile
arborilor, sub luna care scânteiază trist, în ferestrele întunecate, tristeţea
fiind a sufletului osândit să fie singur.”( M.Eminescu: Sonete, Ediţie de Petru Creţia). Nu ştiu cât de convins este dl. editor că acesta ar fi un poem al tristeţii: mai
degrabă dânsul reia un şablon, zicându-se îndeobşte că poezia de dragoste
eminesciană este tristă. Mai sus, însă, textul spune: Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în
lumină. Nu este de crezut că poate fi aceasta „lumina lumânării”,
care este doar o flăcăruie ce dă
întunericul la o parte pe o rază mică. Aici lumina inundă părul ce se desprinde
„în val de aur”, lasă minunea să poată fi contemplată pe geam, din cerdac.
Înăuntru este o sursă de lumină mai vie, mai puternică decât cea a unei
lumânări – capabilă chiar să învingă lumina lunii, vezi finalul: Iar luna
bate trist în lucii geamuri: când sursa dinăuntru se opreşte, lumina lunii
nu mai străbate geamul, nu se mai îngemănează cu lumina interioară. Este vorba,
material vorbind, de o lampă – una destul de arătoasă chiar – iar spiritual nu
putem vorbi în nici un caz de bărbatul care priveşte pe furiş, de pe cerdac,
femeia dezbrăcându-se, etc.: este o scenă casnică, aşa cum sugerează şi
înscrisul Veronicăi Micle. Această confuzie între lampă şi
lumânare observ că se face mai ales
începând de pe la mijlocul secolului al XX-lea (Perpessicisus, 1956) – şi nu
pot să trec cu vederea că acum începe, cu aproximaţie, şi epoca electrificării:
lumina cea nouă, a becului, este văzută în „antiteză” cu cea mai veche lumină,
a lumânării, nu se mai ţine cont de invenţia mediană a lămpii, se uită de
lampadare, de pildă, care făceau o lumină poate la fel de puternică, în orice
caz mai odihnitoare decât cea electrică. Erau, însă, pentru cei înstăriţi, nu
pentru oamenii de rând care adunau şi păstrau mucuri de lumânări pentru zile
negre…
Din acest sonet eminescian mai
reţin imaginea Crengi mari în flori
de umbră mă cuprind. Ea mă ajută să înţeleg funcţia gramaticală a
apostrofului postpus în scrierea veche – nu numai la Eminescu, dar în mod
special la Eminescu. Iată, de pildă, aceste două versuri din basmul eminescian Călin
Nebunul: Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par / Cum că
chipur’le din ele dintre codri mari
răsar. Este vorba tot de lumina lunii – care de data aceasta înălbeşte
pereţii exteriori ai unui castel. Am redat textul aşa cum îl au ediţiile
noastre curente. În manuscrisul eminescian este, însă, aşa: Pe păreţi icoane mândre zugrăvite n’umbră par… Poetul are, adică, acest apostrof oarecum
ciudat: deşi cade vocala î din în, şi ar fi trebuit scrie zugrăvite’n
umbră, totuşi apostroful este după n. Poetul scrie, adică leagă
cuvintele aşa cum vrea să se accentueze pentru sens. Într-adevăr, una e una şi
alta e alta: cum avem noi, corect gramatical, înseamnă zugrăvite la umbră, zugrăvite şi puse, aflate, undeva în umbră. Cum
vrea poetul, însă, e altceva: el spune că aceste icoane sunt zugrăvite cu
umbră, în rostire / recitare se accentuează al doilea termen şi se citeşte legat: numbră. Sunt
tocmai florile de umbră din Sonetul cerdacului. Deşi poetul ne
spune şi ne repetă cum vrea să lege cuvintele, noi nu avem urechi să-l auzim.
Apostroful a fost scos din scrierea limbii române în 1953, în aceeaşi epocă de
elan electric despre care am amintit mai
sus. Chestiunea este că scrierea tradiţională românească are trei feluri de
apostrof: unul strâns care leagă cuvintele, altul larg care le desparte – şi,
iată, unul postpus, foarte frecvent în poezia veche, mai ales la Dosoftei (dar
foarte frecvent şi în vorbirea liberă, aşa-zis populară, de astăzi). Pe lângă
acestea, mai există desigur şi cratima, adică liniuţa dintre cuvinte. Biata
liniuţă – astăzi a preluat funcţiile celor trei apostrofuri naturale ale limbii
– şi pe cele ale cratimei vechi. Limba română este, în fond, singura limbă
romanică fără apostrof în scriere. Îşi poate cineva imagina franceza lipsită de
acest semn? Da, dar în anii ’5o , anii electrici, nu este aşa, lumina nu mai venea de la apus...
--------------
Multumesc
tuturor pentru replicile la mesajul meu precedent privind casa lui Mihai
Eminescu de la Varatec.
Intre
replici, as remarca una in care un facebookcist originar din partea locului
afirma ca fotogrfia este un fals (fake, zicea el, dar a aceptat sa se
documenteze din nou), precum si cea mai autorizata replica, din partea
eminescologului Nicolae Georgescu, material intitulat "Amintiri din casa
poeziei" (in atas).
Am
copiat imginea darapanaturii din mesajul cu pricina, spre a usura comparatia cu
starea mai putin deplorabila in care se afla casuta respectiva in urma cu
cativa ani. Este clar, casa e aceeasi, in ambele ipostaze si constituie parte
din viata si opera spiritului tutelar al Neamului. Cati iubitori de literatura
si mai ales scriitori n-ar dori sa petreca un timp si sa scrie in conditiile in
care, pentru macar doi ani, a trait si creat Eminescu, in singurul lui
"cuib" propriu!!!
Asta
ar adauga valoare si utilitate inclusiv mai noului centru cultural de la
intrarea in manastire prezentat in materialul din atas.(de mai sus)
MARIAN
ILIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu