B U S O L A
Sfantul Ioan din Kronstadt
Avem un barometru care nu greseste
si care arata cum urca si coboara nivelul vietii noastre duhovnicesti. Acesta e
inima. Am putea-o numi si busola, dupa care ne calauzim când navigam pe marea
vietii. Ea ne arata încotro mergem: spre Rasaritul cel duhovnicesc, Care este
Hristos, sau spre apus, adica spre întunecata împaratie a mortii, cea a
diavolului. Cauta cu luare-aminte la aceasta busola, sa nu te însele; sa-ti
arate calea cea dreapta. „Daca inima noastra nu ne osândeste, avem îndraznire catre
Dumnezeu” (1 Ioan 3, 21), adica ne îndreptam spre Rasarit.
Sfantul
Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2005, p. 64.
C A I N E L E
Parintele Ilie Cleopa
Nimic nu este fara de rânduiala, nici
nehotarât în cele ce sunt, adica în fapturi, ci toate poarta si arata în ele
semnele si urmele întelepciunii Ziditorului. Iarasi sa ne gândim, cât de
recunoscator este câinele si catre prietenie țiitor de minte? De cuvântare cu
adevarat este lipsit câinele, dar întocmai înteleptilor lumii acesteia, cum ei
se îndeletnicesc cu silogismele lor, întru acelea câinele se arata de la fire
învatat. Ca urma piciorului fiarei cercetând-o câinele, când ar fi aflat-o cum ca
în multe parti se desparte si se împarte, numai nu sloboade glas sa ne arate
zicând: „Uite pe aici si pe aici a trecut fiara si în aceasta parte a apucat”,
si asa prin lepadarea cararilor celor mincinoase pe cea adevarata o arata. Dar
ce zic de cararea fiarelor, caci câinele si cararile oamenilor straini si
tâlhari foarte adesea le descopera celor ce sunt în paguba, dupa cum aceasta o
stiu cei ce se îndeletnicesc cu descoperirea furilor, iar tinerea de minte
pentru facerea de bine a acestui animal, pe care din nemultumitori, pentru
facerea de bine, nu rusineaza? Fiindca unii din câini se pomenesc ca au murit
pentru stapânul lor. Înca se cade a ne minuna cum câinele se face luisi doctor
la durerea de cap si de stomac, pascând iarba ce se zice troscot si asa, prin
învatatura cea neînvatata a firii sale, pe cele ce îi sunt de folos le paste!
Parintele
Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed.
Episcopiei Romanului si Husilor, Roman, 1996, cap. 8: Minunile lui Dumnezeu la
vietuitoarele de pe us, p. 78-88.
ALIPIREA DE LUME
Cuviosul Bonifatie de la Teofania
Frica de Dumnezeu se agoniseste
atunci când omul, dupa ce s-a lepadat de lume si de toate cele ce sunt în lume,
îsi aduna toate gândurile si se cufunda tot în contemplarea lui Dumnezeu si în
simtirea fericirii fagaduite Sfintilor Lui. Daca nu s-a slobozit de lume,
sufletul nu poate sa-L iubeasca pe Dumnezeu fara fatarnicie, deoarece lucrurile
lumesti sunt ca un val peste ochii lui.
Cuviosul
Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 16
JUDECATA PREVAZATOARE
Sfantul Vasile cel Mare
Daca cele necuvântatoare
nascocesc si-si gasesc mijloace pentru mântuirea lor, daca pestele stie ce
trebuie sa aleaga si de ce trebuie sa se fereasca, ce vom spune noi cei
înzestrati cu ratiune, cei instruiti de lege, cei îndemnati de fagaduinte si
înteleptiti de Duhul, când rânduim viata noastra mai fara de minte decât
pestii? Ei stiu sa se îngrijeasca pentru viitor, iar noi, pentru ca nu
nadajduim în viitor, ne cheltuim dobitoceste viata în placeri. Pestii strabat
atâtea si atâtea noianuri de ape ca sa gaseasca un oarecare folos; dar tu ce
poti spune, tu, care traiesti în trândavie? Ca trândavia este început al
facerii de rau. Nimeni sa nu dea vina pe nestiinta! Este sadita în noi o lege
naturala, care ne arata sa ne apropiem de bine si sa ne departam de cele ce ne
vatama.
Sfantul
Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed.
IBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 153.
FIRUL DE PAR
Sfantul Ioan din Kronstadt
Nici un fir din parul capului
vostru nu se va pierde... Ce înseamna asta? Nici un gând sfânt pe care îl
tineti în minte nu se va pierde nici pentru Dumnezeu, nici pentru oameni.
Fiindca stim ca gândurile, ideile sfinte si simtamintele sfintilor lui Dumnezeu
se pastreaza pâna astazi intacte, au fost trecute în marea carte a vietii.
Sfantul
Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2005, p. 277
COMPOZITORII
Mitropolitul Ilarion Alfeiev
Adevarata întoarcere a
compozitorilor apuseni spre sfera credintei s-a petrecut doar la sfârsitul
secolului XX, când, în locul zgomotului disonant, fara forma, al muzicii
aleatorii si al tacerii lipsite de continut, a aparut o nou-gândita armonie
pentru tacerea spirituala absoluta a minimalismului muzical. Ceea ce se astepta
cel mai putin în arta era o renastere religioasa, dar tocmai aceasta a surprins
si a împlinit sperantele compozitorilor si ale publicului. Dupa inovatiile
posibile si imposibile ale avangardei, caracterizate prin efecte exterioare
abundente înlauntrul unei pustietati launtrice izbitoare, publicul tânjea dupa
o muzica în care sa se îmbine simplitatea si profunzimea – o muzica simpla în
limbaj si în stil, dar adânca în continut; care sa-i miste pe oameni nu atât
prin teme stridente si originalitate stearpa, nici chiar una care sa atinga
neaparat sufletul, ci una care sa poata sa-l duca pe om dincolo de hotarele
existentei pamântesti, în legatura cu lumea de Sus.
Nu este întâmplator faptul ca la
sfârsitul secolului XX Apusul a experiat o crestere a interesului pentru muzica
bisericeasca, mai ales pentru cântarea gregoriana. CD-ul Canto Gregoriano,
înregistrat în 1993 de monahii spanioli de la Abatia Santo Domingo de Silos a
devenit un bestseller international: la începutul secolului XXI se vândusera
mai mult de sapte milioane de exemplare. Producatorii nu-si puteau da seama ce
îi atragea pe oameni sa cumpere acest disc si cum tonul monofonic, unison, al
cântarii simple monastice depasea în popularitate hiturile starurilor mondiale.
Mitropolitul
Ilarion Alfeiev, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (MIA),
traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p.
23
C O A S A
Parintele Ilie Cleopa
Daca vedem ca într-o câmpie bine
înflorita au intrat niste cosasi si cu coasa lor nemiloasa taie si doboara la
pamânt multime mare de iarba si de flori frumoase, care acum împodobeau
pamântul cu culorile lor frumoase si cu mireasma lor si daca ne aducem aminte
ca si pe noi ne asteapta coasa mortii, care nu are mila de copii, de tineri si
de batrâni, ci pe toti, prin dureri si suspine negraite ne scoate din viata si
ne duce în vesnicia veacului celui fara de margine, apoi negresit ca dintr-o
cugetare ca aceasta mare folos pentru sufletul nostru adunam si spre trezvie si
grija de mântuirea noastra ne desteptam. Sa ne aducem aminte caci ca iarba si
floarea câmpului suntem asemenea, care azi înfloreste, iar mâine se arunca în
cuptor. Fiindca o mica fierbinteala, un junghi sau o mica suparare sau o alta
întâmplare, scoate pe om dintre cei vii si-l duce în tarina pamântului si toata
cinstea si podoaba lui, ca un vis a trecut si ca un fum ce-l goneste vântul s-a
stins de pe pamânt.
Parintele
Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed.
Episcopiei Romanului si Husilor, Roman, 1996, cap. cap. 3: Minunile lui
Dumnezeu din iarba si flori, p. 28-37
SUFLETUL SI CUVANTUL
Sfantul Nectarie al Eghinei
Sufletul a dat glas primului
cuvânt de îndata ce omul si-a deschis ochii si si-a îndreptat privirea spre
natura înconjuratoare si i-a înteles frumusetea. Dat fiind ca simturile îsi fac
aparitia odata cu venirea la viata, primul cuvânt reprezinta primul act de
perceptie a lumii. Sfânta Scriptura, cea mai veche scriere a lumii − si, desi
nu e socotita de cei ce tagaduiesc Revelatia dumnezeiasca a fi o carte scrisa
sub inspiratia Duhului Sfânt, trebuie considerata drept scrierea cea mai
profunda sub aspect filosofic a lumii antice −, afirma ca Dumnezeu, dupa ce l-a
creat pe om, l-a invitat sa dea nume animalelor. „Si a facut Dumnezeu tot din
pamânt toate fiarele câmpului si toate pasarile cerului si le-a adus la Adam,
ca sa le vada pe acestea si sa le dea nume; si tot numele dat de Adam fiecarei
fiinte vii a fost numele care i-a ramas acesteia” (Facere 2, 19-20). Aceasta
opinie primordiala a umanitatii referitoare la limba omului reprezinta un
argument suficient împotriva celor care îi tagaduiesc sufletului rational
cuvântul si socotesc cuvântul rostit nu un mijloc al sufletului rational
inseparabil de acesta, ci drept cauza a lui; ce altceva poate sa exprime
aducerea animalelor [în fata lui Adam] si invitatia adresata omului, odata cu
plasmuirea sa, de a le vedea si a da nume tuturor animalelor decât impulsul
sufletului rational de a generaliza, de a judeca si de a cugeta? Cum ar fi
putut sa le dea nume daca sufletul sau n-ar fi avut capacitatea de a întelege
diferentele specifice si caracterul propriu fiecarui animal?
Sfantul
Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr.
Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 65-66
SOARELE
Sfantul Nicolae Velimirovici
Soarele este simbol al Domnului
Dumnezeu. Sfântul Grigorie Teologul a scris: „Ceea ce pentru oamenii trupesti
este soarele, pentru cei duhovnicesti este Dumnezeu”. Asemenea lui, dupa cum
soarele straluceste si lumina sa lumineaza si încalzeste toate fapturile vii de
pe pamânt, tot astfel si Dumnezeu lumineaza sufletele cu întelepciunea Sa si le
încalzeste cu dragostea Sa. Fara soare, vine moartea trupeasca; fara Dumnezeu,
cea sufleteasca. Prorocul Moise a grait catre poporul lui Israil: „Viata si moarte
ti-am pus eu astazi înainte, si binecuvântare si blestem. Alege viata, ca sa
traiesti” (Deuteronom 30, 19). Cu alte cuvinte, cunoaste pe Dumnezeu Cel Unul
si Viu, nevazut, si doar Lui, Unuia, sa te închini, si sa nu te închini
înaintea simbolurilor vazute, primindu-le pe ele ca dumnezei, ca sa nu devii
închinator la idoli. Primul lucru înseamna viata, al doilea este moarte.
Sfantul
Nicolae Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2009, p. 22-23
LUMINA LIMPEDE
Cuviosul Bonifatie de la Teofania
Trebuie sa ne straduim sa vedem ce
ne arata Duhul Sfânt. Lumina lui Dumnezeu arata limpede tot ce se afla în casa
noastra – dar ca sa vedem ceea ce e în ea trebuie sa deschidem ochii si sa ne
uitam cu luare-aminte, cercetând cele ce se afla în ea. Altfel, oricât de
limpede ne-ar arata lumina de zi a lui Dumnezeu cele ce se afla în casa
noastra, nu vom sti ce este în ea daca nu o vom cerceta.
Cuviosul
Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 49-50
TEMPERATURA INALTA
Parintele Arsenie Boc
La temperaturile la care se
alege aurul fiintei noastre de zgura acestei fiinte, în firea noastra apare
modul divin de a fi, de a voi si de a gândi.
Parintele
Arsenie Boca, Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul
XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 74.
NOUAZECI SI NOUA LA SUTA
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Inima e prea putin pentru a
îngloba tot sufletul. Sufletul exista si-n ultima celula din organismul uman.
Sufletul este în tot corpul viu, 99% din organismul omului e suflet. Doar 1%
este mineral, ca de aceea ochii vad si de multe ori poftesc.
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p.
DRAGOSTEA
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi dragoste fierbinte, fie la
o femeie-mama pentru copilasii ei, fie la o pasare pentru puisorii sai, fie la
fiare si dobitoace pentru odraslele lor. De la aceasta întâmplare, ridica
mintea ta spre dragostea lui Dumnezeu pe care El o are pentru om – faptura Sa
cuvântatoare, zidita dupa chipul Lui. Daca în fapturile Sale Domnul a pus o
astfel de iubire – precum a dat, de pilda, mamelor pentru copiii lor –, atunci
cu cât de neasemuit mai mare este dragostea pe care El Însusi o are pentru om,
pe care l-a facut dupa chipul si asemanarea Sa? Din aceasta izvodire întelegem
ca Dumnezeu îi pune dinainte omului atâtea binefaceri, încât acestea nu doar ca
nu pot fi însiruite, ci nici cu mintea nu pot fi patrunse. Negraita Sa dragoste
tocmai prin aceea se arata, ca El atât de mult râvneste mântuirea noastra, atât
de mult ne rabda pe noi, pacatosii, cu atâta nazuinta ne asteapta pocainta, cu
atâta milostivire si bucurie îi primeste pe cei ce se caiesc si cu atâta
neîngaduinta îi pedepseste pe cei ce nu se pocaiesc! „Caci într-atât a iubit
Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce
crede într-Însul, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). Iata de
ce El Însusi ne spune prin Prorocul: „Oare îsi va uita femeia pe pruncul sau,
astfel încât sa nu-i fie mila de odrasla pântecelui ei? Dar chiar daca o femeie
ar uita acestea, Eu pe tine nu te voi uita – zice Domnul” (Isaia 49, 15).
Aceasta iubire parinteasca a Tatalui Ceresc îl veseleste pe cel drept, iar pe
cel pacatos îl mângâie si îl povatuieste sa nu deznadajduiasca de a Sa
milostivire, ci, mai mult decât atât, îl îndeamna sa alerge la El cu pocainta
si cu încredintare sa astepte mila Lui.
Sfantul
Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de
Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 62.
SIMTUL VAZULUI
Sfantul Nectarie al Eghinei
Vederea este simtul cel mai nobil
si desavârsit dintre toate cele cinci simturi exterioare; aceasta nu contribuie
doar la conservarea vietii trupesti, ci slujeste omului cu precadere în
privinta nevoilor sale spirituale. Diferenta existenta între foloasele aduse
sufletului si cele aduse trupului este atât de mare pe cât de mare e diferenta
între nevoile duhului si cele ale carnii, precum si aceea dintre arte si
stiinte si nevoile vietii cotidiene. Artele frumoase se datoreaza ochiului.
Dupa cum ne arata Istoria antropologiei, prin intermediul vederii omul este
introdus în lumea frumusetii spirituale si materiale, a gratiei, ordinii,
armoniei, stralucirii, maretiei, sublimului si miracolelor; ea strabate
înaltimile, distantele si, ramânând nemiscata, contempla, ca de pe un tron
înalt si maret, întreaga lume. Îsi încordeaza ochii si patrunde în universul microscopic
si plin de mistere al creatiilor invizibile; si de acolo, înaltându-se mai
presus de ceruri, intra în universurile infinite ale titanilor, ale pietrelor
de temelie a întregii creatii si cutreiera în universuri invizibile asemenea
unui locuitor al înaltului care paseste deasupra cerurilor. Cu adevarat, cât de
minunata e vederea!
Sfantul
Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr.
Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 100
RADACINILE SMERENIEI
Cuviosul Bonifatie de la Teofania
Fiind întrebat de ce arborele
îsi înfige radacinile în pamânt cu atât mai adânc cu cât este mai înalt,
Cuviosul Bonifatie a raspuns: „Înaltându-se, se smereste si smerindu-se, se
înalta. Asa trebuie sa faci si tu, frate în Hristos! Daca însusirile tale
intelectuale sau morale, de la fire sau de la har, din afara sau dinauntru, te
înalta, cu atât mai mult smereste-te întotdeauna si peste tot. Fara radacinile
adânci ale smereniei nu vei fi niciodata ferit de cadere”.
Cuviosul
Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 140
MIREASMA ODAII
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi
ca aceia care vor sa scoata dintr-o odaie miasma stricaciunii aprind pulberi
binemirositoare sau altceva ce ar putea folosi pentru aceasta si astfel, prin
buna mireasma, îndeparteaza acea duhoare. Sufletul omului este întocmai ca si o
odaie care mai înainte de caderea stramosilor nostri era plina de frumusete si
bunacuviinta, ca de niste arome placut mirositoare, fiind loc de salasluire
pentru Sfântul Duh; însa dupa cadere a intrat în suflet rautatea si l-a umplut
cu duhoarea stricaciunii. Simtim si mirosim în noi aceasta putoare atunci când
dinlauntrul nostru, „din inima ies gânduri rele” (Matei 15, 19), ca niste
miasme rau mirositoare; simtim, iubite crestine, si suspinam din pricina lor,
voind a ne dezbraca de omul cel vechi si a ne învesmânta întru cel nou. O, fie
ca sa ne învredniceasca si pe noi de aceasta Domnul cel Iubitor de oameni, Care
de dragul omului S-a facut El Însusi om! Cum altfel am putea sa izgonim
duhoarea din sufletul nostru, daca nu printr-o buna mireasma potrivnica
aceleia? Caci cele ce sunt potrivnice se alunga una pe cealalta. Asa se
izgoneste întunericul prin lumina si frigul prin caldura. Rautatea si naravul
cel rau au intrat în sufletele noastre prin caderea lui Adam. Dumnezeu a venit
pe pamânt si ne-a aratat chipul sfintei Sale virtuti si bunatati, ne-a
înfatisat chipul smereniei, al rabdarii, al blândetii, al dragostei si al
celorlalte sfinte virtuti care se aflau în inima Sa dumnezeiasca; si întocmai
cum vulturul îsi învata puii sa zboare, asa i-a povatuit El pe credinciosi cum
sa traiasca în aceasta lume si cum sa fie bineplacuti lui Dumnezeu, caci zice:
„Învatati-va de la Mine” (Matei 11, 29); si înca: „V-am dat voua pilda, ca,
precum v-am facut Eu voua, sa faceti si voi” (Ioan 13, 15); si Apostolul spune:
„Hristos a patimit pentru noi, lasându-ne pilda ca sa pasim pe urmele Lui” (1
Petru 2, 21). Prin bunatatea, smerenia, rabdarea, blândetea si dragostea Lui sa
izgonim din inimile noastre rautatea, mândria, mânia, ura, invidia si toata
necuratia. Si astfel, aducând în sufletele noastre virtutea lui Hristos, sa ne
straduim a ne izbavi de raul nostru obicei si, prin podoaba obiceiurilor celor
neprihanite ale lui Hristos, sa alungam duhoarea venita de la vrajmasul. Si cu
cât mai mult vom face acest lucru, cu atât se va curata mai mult casa
sufletului nostru, asa precum, arzând tot mai mult din pulberea cea
binemirositoare, odaia se izbaveste de putoare si aduna în sine mireasma cea
bineplacuta. Greu îi este trupului nostru, crestine, sa se lepede de naravul
sau cel rau; dar acest lucru ni se cere prin datoria credintei noastre
crestinesti.
Sfantul
Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de
Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 214
IZUL UNUI VAS
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi
ca un vas de lut raspândeste acel miros care s-a îmbibat în el de la început
si, oricât de mult l-ai spala si l-ai curata, tot nu-si pierde izul. Din
aceasta întelege ca asa se întâmpla si cu omul, caci el se aseamana cu un vas
de lut. Cele pe care le-a învatat din tinerete, acelea le va tine si în restul
zilelor sale. Daca va fi crescut în bunatate si în frica de Dumnezeu, asemenea
va si trai. Iar de va învata a face raul, atunci si în viata sa va raspândi
duhoarea naravurilor celor rele. Însa de vreme ce omul este aplecat spre
rautate, el lesne le va deprinde din tinerete pe toate cele rele, daca nu va fi
întors de la acestea cu frâul fricii si al pedepsirii si daca nu îsi va
îmblânzi trupul cel înversunat. Aceasta pilda te povatuieste sa le dai copiilor
tai cresterea cea buna si sa îi tii în frica si învatatura lui Dumnezeu, dupa
cum ne sfatuieste Apostolul: „Parintilor, nu-i întarâtati pe copiii vostri spre
mânie, ci cresteti-i întru învatatura si certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).
Sfantul
Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de
Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 96
DOUA MERE
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi doua mere care sunt la fel de
frumoase si placute la înfatisare, însa în miezul lor nu se aseamana, caci unul
dintre ele este putrezit si rau mirositor, iar celalalt este si pe dinauntru
întocmai ca si pe dinafara. Întelege de aici ca tot asemenea sunt si faptele
omenesti. Ispravile multora par deopotriva vrednice de pretuire, însa în sinea
lor se osebesc, de vreme ce nu sunt izvodite din inimi de acelasi fel. De
pilda, cineva da milostenie din dragoste de Dumnezeu si de aproapele, pe când altcineva
o face din iubire de sine si din trufie, vânând slava desarta: cel din urma
este mândru si orgolios, iar cel ce iubeste pe Domnul si pe aproapele sau este
cu adevarat milostiv. Un om îi cere iertare celui pe care l-a suparat,
parându-i rau ca l-a mâhnit pe aproapele sau; si altul asemenea se roaga sa fie
iertat de cel pe care l-a nedreptatit, însa o face doar pentru ca acela sa nu-l
cheme la judecata, pricinuindu-i astfel vreo napasta. Unul ca acesta sufera de
iubire de sine, iar cel care se caieste pentru mâhnirea aproapelui are dragoste
adevarata. Întâmplarea si cugetarea aceasta te învata ca de vrei sa fii
bineplacut lui Dumnezeu, atunci faptele tale, care parelnic sunt vrednice de
lauda, trebuie sa fie bune si înlauntru, în inima, si orice lucrare care poarta
chipul bunatatii se cuvine sa vina dintr-o inima binevoitoare.
Sfantul
Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de
Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 118
MUZICA E MEREU PREZENTA
Compozitorul Arvo Part
Tot ceea ce descoperim uimiti în
lume a existat dintotdeauna, cârmuindu-se dupa aceleasi legi. Ceea ce este era
asa înca de mii de ani, cu mult înainte de Einstein si de Newton. Tot astfel se
petrece si în muzica. Aici, acolo, muzica e mereu prezenta. Într-o zi vine
cineva care o aude si o scrie. Asa.
Compozitorul
Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de
Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 63
ARBORELE FIRII OMENESTI
Sfantul Sofronie Saharov
Hristos
este Dumnezeu nemarginit. El nu S-a rastignit numai pentru credinciosi, ci
pentru tot omul, de la Adam si pâna la cel de pe urma ce va a se naste din
femeie. A urma lui Hristos înseamna a patimi pentru a vindeca si a mântui
întreaga omenire. Nu poate fi altfel.
A
iubi pe aproapele nostru ca pe noi însine, a vietui dupa poruncile lui Hristos
ne va duce în gradina Ghetsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreaga.
„Iubeste
pre aproapele tau ca însuti pe tine”. Mi s-a dat sa înteleg aceasta porunca în
chipul unui arbore, cosmic, urias, a carui radacina este Adam. Eu nu sunt decât
o mica frunza pe un ram al acestui arbore. Însa arborele nu-mi este strain:
este temeiul meu. Îi apartin. A te ruga pentru lumea întreaga este a te ruga
pentru acest arbore în întregul sau, cu toate miliardele sale de frunze.
A
urma lui Hristos este a te deschide cugetului lui Hristos Însusi, ce poarta în
Sine omenirea întreaga, întreg arborele, fara a lasa deoparte o singura frunza.
Daca dobândim aceasta constiinta ne vom ruga pentru toti ca pentru noi însine.
De
vom ajunge sa fim asemenea chipului lui Hristos, purtatori ai întregii omeniri
si ai lui Dumnezeu, „eul” nostru va fi chipul Absolutului. În dimensiuni
microscopice poate, însa cu adevarat chipul Absolutului.
Nu
este nimic mai dureros decât a avea dragostea lui Hristos în aceasta lume. Este
o lupta de dimensiuni cosmice.
Sfantul
Sofronie Saharov, Din viata si din duh, traducere de Parintele Rafail Noica,
Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2011, p. 21, 23
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu