VISUL LUCID
Una
dintre metodele prin care armata română își instruia soldații era frica. Frica
de tribunalul militar.
REGULAR, erau aduși în fața noastră
soldați considerați trădători pentru încălcarea jurământului militar. Ființe
firave, unii aproape numai piele și os, oameni care fugiseră acasă, dezertaseră
sau încercaseră să scape dintr-o realitate pe care nu o mai puteau suporta.
După ani de pușcărie, hrăniți prost, puși să spele veceuri și podele kilometri
întregi, în genunchi, cu periuța de dinți, ajungeau în fața noastră ca niște
umbre ale oamenilor care fuseseră cândva.
Treceau
prin fața plutonului și se căiau.
Nu era
nevoie de tribunal. Imaginea lor era tribunalul.
Am fost
grănicer pe frontiera cu Iugoslavia în 1973. Noaptea, când făceam de pază în
câmp, la aproximativ nouă kilometri de pichet, adormeam cu frica în sân.
Nu
știam de ce mă temeam mai tare: de infractorul care ar fi putut încerca să
treacă frontiera sau de căpitanul care putea veni să mă controleze și să mă
găsească dormind.
Poate
de amândoi.
Așa am
început să visez fără să pierd cu totul contactul cu realitatea.
Dacă în
vis eram, de exemplu, la Timișoara, la restaurantul Lido, lângă Operă, și
mâncam ochiuri la capac, puteam auzi, în același timp, ceea ce se întâmpla în
jurul meu, în cuibul de pază.
Dacă,
pe la patru dimineața, se apropia patrula de control, o auzeam prin vis.
Atunci
începea lupta.
Încercam
să mă trezesc concentrându-mă asupra mâinilor sau picioarelor. Le comandam să
se miște. Să atingă patul. Contactul cu patul era, pentru mine, dovada că mă
întorsesem din vis în realitate.
De cele
mai multe ori reușeam să mă trezesc exact la timp ca să somez patrula.
Până
într-o noapte.
Era
întuneric. Ploua mărunt și cădea lapoviță. Stăteam în postul meu, undeva în
câmp, când am auzit în vis pași prin iarbă. Zdup. Zdup. Zdup. Cineva se
apropia.
În vis
auzeam pașii ca și cum omul purta cizme de cauciuc. M-am trezit. Am deschis
ochii, am ridicat arma și am strigat:
- STAI
CĂ TRAG!
N-am
primit niciun răspuns. Am tras patru focuri în aer. Namila din întuneric s-a
speriat și a fugit. Nu vedeam la doi pași înaintea mea. Pașii s-au pierdut în
întuneric, iar în urechi îmi zvâcnea sângele. La auzul focurilor de armă,
pichetul a intrat în alarmă. Zona a fost înconjurată. Dimineața am aflat
adevărul.
Infractorul era un
măgar.
Fugise
de la o stână din apropiere și, rătăcit prin întuneric, venise exact în
direcția postului meu. Maiorul se afla atunci în inspecție. Când a aflat
povestea, a constatat că nu putea justifica intrarea mea în unitate fără cele
patru cartușe trase. Nu puteam să mă întorc în pichet fără tuburile goale. Patru
focuri de armă trebuiau să aibă patru dovezi.
Așa că
am umblat până la prânz prin iarba udă, înghețat și flămând, căutând cele patru
tuburi. Altfel, aș fi putut fi arestat sub suspiciunea că le ascunsesem în scop
de sabotaj. Poate chiar ca să împușc pe cineva. Poate chiar pe maior.
După un
an și jumătate de pază, am învățat să-mi aud hoții înainte de a-i vedea. Și
astăzi, uneori, îi aud noaptea când vin să mă fure. Țip la ei în somn. Uneori
se trezesc și câinii vecinilor. Poate că nici acum nu știu întotdeauna dacă
sunt treaz sau dorm.
Poate
că, de fapt, grănicerul din mine nu s-a lăsat niciodată demobilizat. Și atunci
mă întreb: Dacă ești lucid în vis, se mai cheamă vis? Sau este visul
doar o altă formă a realității? Și mai am o întrebare, una care nu-mi dă pace: Oare
cum ies din vis cei trimiși în Afganistan?
Ben Todică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu