Mircea Dorin Istrate - Îmi este dor + Povești adevărate

 

Îmi este dor

 

 

~*~

 

 

Trecut-a vreme lungă, de când, el, DRUMUL ȚĂRII

Nu-mi SCÂRȚÂIE-n durerea poverilor din CARE,

Ce-ADUCEAU în toamnă, din largele hotare,

Cel rod de VIEȚUIRE, să trecem iarna mare.

 

Uitat-am și de TINA din toamnele ploiase,

De COLBUL cel fierbinte din veri, o nebunie,

Când ULIȚA cea MARE  era mereu pustie,

Și-n  primăveri când totul, AMIROSEA a floare.

 

Acuma NU-I mai tină, nici colbul cel prăfos, 

Pe ulița cea mare e LINIȘTE și PACE,

Nimic din toate cele, cea LARMĂ nu mai face,

Că SEC îmi pare satul și fără de FOLOS.

 

Mi-e dor de tină TOAMNEI

De IERNI ce-s colindate,

De CARE încărcate,

De urmele țărânei,

Icoană

neuitată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

***

 

 

 

Povești adevărate

 

Un moș BĂTRÂN, precum e veacul, un sfânt ce seamănă cu DACUL

De pe COLUMNA milenară, ne-a spus odată, într-o doară,

Mai într-o SEARĂ întomnată, la CLACĂ-n șură, adunată,

Că noi, aceia de ACUM ce VIEȚUIM pe-al vieții drum,

În bune, rele, mai cu toți, suntem NEPOȚI de STRĂNEPOȚI

Ai DACILOR, ce l-au avut, în fruntea lor pe-un NETEMUT,

Pe DECEBAL, un REGE care, a adunat din larga zare

Poporul DAC, cel răsfirat și-apoi, în jurul lui, ÎNCONJURAT,

Ce l-au avut ADAM, ca Moise, pe înțeleptul lor, ZALMOLXE

Și-apoi așa ÎMPREUNAȚI, când s-au știut cu toții FRAȚI,

Au fost în GLORIE și-n FALĂ, știuți de lumea de afară,

Ca mari VITEJI, ce n-aveau teamă, de MOARTEA ceea, ce-i vicleană.

 

Noi, PRUNCI așa, de două șchioape, ȚÂNGĂI ce moțăiam pe-aproape,

Ne minunam de cea poveste, știind că Moșu nu glumește

Și ne visam VITEJI oșteni, în satul nostru de moșneni,

Luptând cu oricare DUȘMAN, venit asupra ăstui neam,

Să ne-apărăm cea LIBERTATE, ISTORIA cu-a sale fapte,

Și LIMBA, fagure de miere, GREDINȚA care-n veci nu piere

Și DATINI vechi și OBICEIURI, ce ne-au ținut în mii de feluri,

Acesta neam ÎMPREUNAT, mereu din părți tot ATACAT.

 

Tot Moșu, SPUSU-mea apoi, în primăveri arând cu boi,

Povești cu MIRCEA și ȘTEFAN, cu ȚEPEȘ vodă, brav oștean,

Cu cel MIHAI de os domnesc, UNIND cel suflet românesc,

Cu CUZA, omul drag dreptății, cu AVRĂMUȚ unidu-și moții

Și mii și mii de bravi OSTAȘI, ai noștii bunici  și tați și frați,

Ce dat-au VAMĂ viața lor, ne fie pentru brav ONOR,

Să țină astă sfântă ȚARĂ, nicicând pe-aicea să nu PIARĂ.

Așa am ÎNVĂȚAT atunci, cu Moșul meu ce-i printre cruci,

ISTORIA acestui neam și-am vrut să fiu, ai ei OȘTEAN.

*

Acum ne IARTĂ dragă Doamne, dar de vreo zece bune toamne,

Dispare DRAGOSTEA de ȚARĂ, de NEAMUL ce odinioară,

A fost de alții LĂUDAT, de cât în veacuri a LUPTAT,

Să fie-n toate NESUPUS, până l-al lumii cel apus.

**

Ce e ACUM la mine-n sat, PUSTIU, cu TINERET plecat,

Vecia-și doarme SOMNUL bun, acol’, la margine de drum,

Iar eu am pus înlăcrimat, CUIBARU-n care o vreme-am stat

În TAINA unui gând curat, frumos și-n toate,

ADEVĂRAT.

 

~*~

Prof. de istorie

Mircea Dorin Istrate