Noblețea
zborului neprins — elogiul încercării
Există o noblețe discretă în încercările sortite, încă
de la început, să rămână neîmplinite. Omul este învățat să măsoare totul prin
prisma victoriei, a pragului trecut și a trofeului așezat pe un soclu. Cu toate
acestea, dacă privim cerul într-o după-amiază oarecare, descoperim că natura nu
ține contabilitatea reușitelor, ci respiră doar prin intensitatea gestului. Un
nor care își întinde brațele de abur spre o pasăre în zbor este însăși imaginea
dorinței pure. Norul nu are oase, nu are gheare și nu are voință de fier; el
este o masă schimbătoare, o respirație a vântului care se recompune la fiecare
clipă. Pasărea, în schimb, este precizie tăioasă, mușchi și direcție. Logica
lumii materiale ne spune că întâlnirea lor este un nonsens: aburul nu poate
închide aripa, iar aripa va sfâșia întotdeauna cețurile fără să lase urmă. Și
totuși, în arcuirea norului către silueta neagră ce-l depășește, există o
tensiune care întrece orice deznodământ. Finalul, oricare ar fi el, aduce cu
sine o formă de împietrire. Dacă norul ar putea prinde pasărea, zborul s-ar
opri, iar misterul s-ar prăbuși în greutate. Dacă pasărea ar dispărea dincolo
de orizont prea repede, cerul ar redeveni o pânză mută și cenușie. Ceea ce dă
valoare tabloului este intervalul — clipa suspendată în care forța
imponderabilă caută libertatea absolută. În fond, marile noastre căutări
împrumută exact aceeași dinamică. Ne consumăm zilele alergând după idealuri
care se evaporă la atingere, tânjind după certitudini care se risipesc precum
ceața la soare. Însă valoarea unui om nu se măsoară în numărul lucrurilor pe
care a reușit să le închidă într-o colivie, ci în anvergura gesturilor prin
care a încercat să atingă neatinsul. Efortul în sine modelează caracterul, așa
cum vântul modelează norul în forme spectaculoase tocmai pentru că acesta
încearcă să țină pasul cu cerul.
George Mandicescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu