Prof. dr. Dumitru V. MARIN - TRILINGVISMUL – ACTUALITATE ȘI VIITOR

TRILINGVISMUL – ACTUALITATE ȘI VIITOR

Călătoriile prin diverse țări ale lumii îmi permit să meditez asupra viitorului limbii române, asupra destinelor poporului român, asupra existenței diasporei, etc. Observațiile de la fața locului îmi prilejuiesc niște concluzii neașteptate.

Dintotdeauna poligloții, adică îndeobște oamenii de cultură aleasă, erau prețuiți pentru felul în care puteau comunica dintre cunoștințele lor sau ale altora pentru mulți alții. Enciclopedistul Dimitrie Cantemir, fost și domnitor al Moldovei, (1710-1711) cel care ne-a lăsat celebra

Descriptio Moldaviae (cu prima hartă a Moldovei, de pe timpul lui Ștefan), iar lumii, Istoria Imperiului Otoman (Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae) știa 11 limbi și a comunicat mai ales în limba latină, drept care Leibnitz îl considera „rege între filozofi și filozof între regi”,emblemă pe Inscripția în marmură  din Paris, Ecole des hautes etudes; înaintea lui, celebrul Nicolae Milescu Spătarul… ambasador româno-rus în China, mai aproape de vremurile noastre pașoptiștii (V. Alecsandri a fost un poet uriaș, M. Kogălniceanu și mai ales Titu Maiorescu erau mari învățați). Mihai Eminescu, format la cultura germană din care citea în original pe Schopenhauer  sau Kant și în afară de limba română pe care a modelat-o după chipul și talentul său imens, cunoștea mai multe limbi, deci era, și el un apreciat poliglot. Despre

N. Iorga, ce să mai spunem? Evident într-o limbă literară evoluată, model. Dar:    Azi, chiar și cei plecați pe alte meridiane ale pământului trebuie să se descurce cu mai mult decât limba română, oriunde ar fi, pe mare sau pe uscat. Astăzi ar fi peste 3.000.000 de români în lumea mare; aceștia trebuie să învețe să nu moară de foame, iar unii să descopere cheia succesului material, uneori, rar, spiritual. Nu-mi închipui că un emigrant în Italia știe numai româna și italiana, deoarece comunicarea se face și în engleză, fapt observat și la Paris, și în Germania, Ungaria, Rusia, pentru că nu numai în Uniunea Europeană, ci pe tot globul, limba de comunicare este cea engleză (și ea supusă unui vizibil proces de modificare-îmbogățire). Așa că, în China, Japonia, S.U.A., Australia emigrația trebuie să vorbească cel puțin 3 limbi. Mai concret, așa se întâmplă în Canada:

Chiar în provincia Quebec (și Gaspezi…) unde se vorbește  franceza  înțelegerea se parafează în limba engleză. Dar fiecare emigrant (sau rezident) mai știe limba „de acasă”, oricare ar fi aceea marocană, guineeza, indiana etc. Cum am văzut într-un editorial, căsătoriile interrasiale, interreligioase, „internaționale” îi obligă pe fiecare să mai știe chiar și ceva din a 4-a limbă, adică „pota Parth” nepotul nou prin alianța matrimonială cu nepoata Codruța, comunică prin engleză sau franceză, învață cuvinte românești și le mai știe pe cele din India (din care o învață și pe Codruța câte ceva). Dar dintre cei peste 300 de oameni cu care am venit în contact în iulie-august 2018, nu există niciunul să nu poată comunica în 3 limbi. Singurul loc unde se oficiază slujbe religioase, indiferent de orientare (hindusă, coreeană, chineză etc. etc.) într-o singură limbă este locașul de cult, pentru români, biserica. Și nici atunci nu e chiar așa pentru că mai vin și alte nații, și, acelea trebuiesc lămurite, atrase, interesate!

De ce scriu despre aceste observații directe?

          Globalizarea sub imperiul banului este realitatea prezentă  până și la poli. Am rămas uimit că la o nuntă din Montreal au fost prezente 18 naționalități din toate continentele (la Vaslui, doar 2, la București 5…6). Există, însă, clară, prin revers și tendința de unificare  lingvistică, o reducere  a vocabularului la strictul necesar pentru noțiunile de bază, pentru problemele existențiale. Sunt de aceeași părere cu academicianul Eugen Simion care zicea că foarte curând va dispărea majoritatea limbilor pământului, rămânând ca engleza ultratransformată să acopere nevoia de comunicare interpersonală. Oarecum paradoxal, tocmai amestecul limbilor, religiilor, naționalităților va conduce la o asemenea simplificare, la abandonul particularităților, a metafo-rei, a poeziei din fiecare limbă: un emigrant-slujbaș își poate permite să nu știe ce vrea patronul în limba lui? Unde s-ar putea afla o asemenea situație? Noi, românii, ne plângem că vom fi năpădiți de țigani… dar, realitatea e mai periculoasă, căci vin pe aici toate culorile, rasele, obiceiurile, religiile și… noua cultură existențială, pe bază de bani! Deja Euro este monedă unică în U.E., dolarul american este și în Canada și tot continentul american, alte mo-nede n-au căutare în schimburile valutare.     

          Revenind la „comoara în adâncuri înfundată” văd că și pe teritoriul național se extinde comunicarea în alte limbi. Faptul nu poate fi decât în dezavantajul  individualității românești, a limbii vorbite, a gramaticii, a fondului principal lexical etc. Trilingvismul este deja o prezență de zi cu zi, chiar dacă nu prea apăsătoare, mai mult acolo, mai puțin la noi. Oare, toți cei care mereu vin, vor fi poligloți sau doar cei care suportă pentru câțiva ani (puțini ani, pentru că există televizor, calculator, telefon, nu izolarea de aproape 2000 de ani care să permită transformarea latinei în română) trecerea de la comunicare poli-lingvă la prăpădenia care ne așteaptă! Pare un drum fără întoarcere, spre robotizare și sărăcie sufletească?! Așa s-ar explica și primirea noastră, a Meridianului Cultral Românesc, entuziastă în străinătate.

          Din păcate, înscrierea noastră și a Meridianului Cultural Românesc în frontul apărării limbii române între granițele ei actuale, adică pe tot globul, pare o bătălie dinainte pierdută.     

          În marea luptă cu BANUL, oare, sensibilitatea-metafora mai poate învinge?        

Prof. dr. Dumitru V. MARIN