DURGA
PUJA
Om Gupta – Eugenio Montale – Samuel
Taylor Coleridge - Dylan Thomas – Poeți născuți în octombrie – Alexandru
Macedonski – Ioan Miclău-Gepianu – Doina Boriceanu – Cetate la Arad – Ion
Antonescu
OM
GUPTA
Respected
Dr. George Anca Ji,
This is
Navaratri time- a period when believers immerse themselves in the worship of
Goddess Durga, also known by numerous other names. Sanatana Dharma is perhaps
the only religion where women are worshipped with the same devotion and zeal as
are men.
However, in
reality, atrocities against women do not seem to cease. Every day, we hear
stories of gruesome incidents that are hard to believe. Recent disclosures on
#MeToo are simply beyond comprehension. On one hand our sisters, mothers and
daughters continue to suffer; on other we worship woman in form of Goddess
Durga, Who herself is an Epitome of Shakti (the power).
Few years
back a gruesome incident happened in Delhi that shook the conscious of India
and the world. I had then written the following poem. It is unfortunately most
of it still as relevant. I share this with you and request your thought on the
same.
Wish you a
very happy Navaratri and Durga Puja. May She bless all our sisters to become
strong and fearless!
Om
Omprakash
Gupta, Ph.D.
Houston, USA
PS: Please
feel free it to forward to others, post on Face book and other social media if
you so wish.
ज्योति दुर्गा जब तू होगी
द्वापर युग की बात है, कल की जैसे बात है.
धृतराष्ट्र दरबार सजा, दुर्योधन ने ध्यूत रचा.
शकुनि ने माया फैलाई, द्रुपद सुता तब बुलबाई.
दुशासन करने निर्वस्त्र लगा, मानवता का हृदय फटा.
भीष्म पिता ने मोड़ी आँखे, द्रोण गुरु बगले झांकें.
मानवता का नाश हुआ, मानव पापों का दास हुआ.
कृष्णा ने केशव याद किये, प्रभु ने आकर चीर दिए.
द्रुपद सुता की लाज रखी, मानवता की रक्षा की.
---
द्वापर कब का बीत गया, दुर्योधन-दुशासन अब भी राजा.
नारी अब भी लज्जित होती, होता द्वापर फिर से ताजा.
अंतर अब केवल इतना है, कृष्ण नहीं अब आते हैं.
दुष्टों से मिलने में अब तो, भगवान स्वयं कतरातें हैं.
नारी, तू माता पुत्री, दुष्टों के पापों को पड़ता सहना.
पुरुष वर्ग धृतराष्ट्र हुआ, रक्षा कौन करे तेरी बहना.
अपनी रक्षा तुम स्वयं करो,
माँ दुर्गा का रूप धरो.
लो खड्ग हाथ में तुम अपने,
दुष्टों का संहार करो.
दुष्ट दृष्टि जो भी डाले, दृष्टि हीन कर दो उसको.
अपशब्द यदि कोई बोले, गिरा हीन कर दो उसको.
हाथों से पापी स्पर्श करे, भुजा हीन कर दो उसको.
नारी तू बनकर चंडी, पुरुषत्व हीन कर दो उसको.
तेरे भीतर है शक्ति अपार, आह्वान करो उसका बहना.
युग-युग से अत्याचार सहे, और नहीं तुझको सहना.
माता बहना वह दिन दूर नहीं, तेरी पूजा फिर से होगी,
खोया सम्मान मिले तुझको, 'ज्योति' दुर्गा जब तू होगी.
डॉ ओमप्रकाश गुप्ता, ह्युस्टन, नवरात्रि २०१८
प्रकाश गुप्ता, ह्युस्टन, नवरात्रि २०१८
EUGENIO MONTALE
Arsenio
Vârtejuri spulberă praful
peste acoperișe, moriști, spații
goale, unde cai înglugați
adulmecă pământul, oprind întâi
la geamuri de hotel lucinde.
Pe corso, în fața mării, descinzi
în această zi
sau poaie-piovorno, acum aprinsă,
printre flashuri
tulburând orele,
în strâns egal complot, un ritornello
di castagnette.
Și semnul unui alte orbite: tu-l
urmezi.
Cobori la orizont ci, mai presus,
o trompetă de plumb, naltă peste
bulboane,
cele mai multe vagabonde: sarea
nimbus
învârtejit, suflat de rebelul
element al norilor; face ca pasul
să scârțâie prin pietriș împiedicându-se
de ghemul algelor: acel moment
poate mult așteptat te scapă
de a-ți sfârși călătoria, zaua unui
lanț, mers nemișcat, oh prea familiar
delir, Arsenio, de imobilitate ...
delirio, Arsenio, d'immobilità...
Ascultă printre palmieri tremurul
viorilor, stins de rotirea
tunetului cu un freamăt de lamă
bătută; furtuna e dulce atunci când
țâșnește steaua albă a Caniculei
în depărtat cer albastru asupra serii
apropiate: dacă fulgerul o sfâșie
ramuri cad ca un arbore prețios
în lumina ce se împurpură: și
țambalul
țiganilor picurând silențios.
e il timpano
degli tzigani è il rombo silenzioso
Coboari prin întunericul ce precipită
și mută amiaza întru o noapte
de globi aprinși, legănându-se la țărm -
și în afară, unde o umbră singură
ține
mare și cer, din lotci risipite
palpită
acetilena -
până ce o picătură trepidă
cerul, fumegă solul ce te va adăpa,
totul în jur se zbuciumă, se zbat
perdelele moi, un foșnet imens rade
pământul, jos se moleșesc scârțâind
felinarele de hârtie pe străzi.
le lanterne di carta sulle strade.
Astfel pierdut printre răchite și
rogojini
picurătoare, rogoz radacinile
trăgându-și, jilave, nemai
svelte, tremuri de viață și înaintezi
într-un gol răsunând de lamente
sufocate, capcana te înghite
în veche undă ce te caută; și încă
tot ce te reprinde, stradă verandă
perete oglinzi te împing într-o
solitară
multitudine de morți,
și dacă un gest te înfioară, o vorbă
îți cade aproape, aceasta e poate,
Arsenio,
în ora când se topește, semnul unei
vieți strangulate de soarta ta, și
vântul
o poartă cu cenușa astrelor.
e il vento
la porta con la cenere degli astri.
SAMUEL TAYLOR COLERIDGE
Kubla Khan
În Xanadu dă Kublai Khan
Decret de dom și huzurare:
Cât Alph se varsă, sacrosan,
Prin peșteri fără cot uman
În josul mării fără soare.
Cinci cu cinci mile rodnic sol
Ziduri și turnuri dau ocol:
Grădini iluminate sinuos,
În floare arbori de tămâie;
Vechi codri dealurile cos,
Petec solar să nu rămâie.
Dar oh! adânc romantic hău doboară
Pe deal de-a curmezișul cedru verde!
Un loc sălbatic! sfânt de-l fermecară
Precum sub luna gata să dispară
Bocelile femeii demonul de-și pierde!
Și din acest abis, în zvâcnet
clocotit,
Parcă suflând pământul greul gâfâit,
Puternică fântână de-ndată se munci:
Prin iutea-i izbucnire sacadând
Hălci mari boltiră ca sub grind,
ori cereale întru treier rând:
Și printre pietrele dansând risipă
Sfânt râul se zvârli în pripă.
Cinci mile șerpui prin labirint
de văi și codri râul sacrosan
Până la peșteri fără cot uman,
Se scufundă tumult în mort ocean:
Și prin tumult Kubla aude noi
Voci ancestrale profețind război!
Umbra cupolei de huzur
Pluti pe valuri împrejur;
Unde chemară mână-n mână
Mixate peșteri și fântână.
Minune fu pe rară vrere,
Gheață-caverne-dom-plăcere!
O fată cu un dulcimer
În vis văzui cândva:
Era o abisiniană,
la dulcimer cânta
de Muntele Abora.
Putea-voi învia în mine
cântul și simfonia ei,
atât încânt mă cuceri
că-n aer domul aș zidi,
solarul dom, caverne, gheață!
Oricine ascultând le va vedea
Strigând , Ia seama! Ia!
Ochi fulgerând, păr fluturând!
Țesut în cercuire nouă,
Închide ochii-n sfânt abis,
Că s-a hrănit cu miere-rouă
Și lapte a băut din Paradis.
DYLAN THOMAS
BALADA NA(IA)DEI CU PICIOARE LUNGI
Prorele-n jos, al coastei castru
Negru de păsari mai privea cum
Pleca – păr smuls, ochi albalenastru;
Oraşul tocit din pavele-i ura drum
bun,
Adio-atunci filopescare
Corăbii – ancora iute la larg –
Pasăre-n carlig de mare,
Naltă-smaltă-n vârf de catarg,
Drăgăstosul nisip murmura
Şi pe orbitul chei – bastionade.
De dragu-mi du-te, nu privi-n urmă,
Zise ţărmu-n ocheade.
Pânze băură vântul, el alb lapte
Goni în bezna betivă;
Vest soarele naufragiu-n perlă
Şi luna înot peste ogivă.
Coşuri, catarte se-nvârtejiră.
Adio celui de pe puntocean
Gutei de aur cântându-i pe mosor
Na(ia)dei din sacul de golan,
Că-l vazuram zvârlind dulcii unde
O fată vie cu şpăngi prin buze;
Toţi peştii erau raze de sânge,
Ziseră nave n-auze.
Adio, coşuri si cornuri,
Matroane-n fum torcânde,
Orb fu la ochi de lumânări
Din geamuri de pe unde,
Dar îşi auzi nada trezindu-se,
Cum în nor de dorinţe geme,
Acum varga zvarliţi că marea-i
Numai coline-balene.
Dor e ea printre îngeri si cai,
De peştele curcubeu bucurată,
El pluta catedrala din plai
Clopote balizele de piatră.
Unde ancora tanga albatros
Mile lunatica barcă
Păsări ţipând pogorau jos,
Un nor de ploaie din gât vărsa
leoarcă;
Văzu furtuna morţii tos
Cu arc de fum berbec de gheaţă,
Foc steaua, vătrai al lui Crist os;
Şi nimic pe-a apei faţă
Doar mir şi fir de lună
Picând şi-nţepând pe cale
Momitul peşte-n spumă
Ales c-o sărutare.
Balene-n trezire scalp Alp
Cutremurară rău hău acerb,
Buşiră nada stuf cu buze ploi în palp
Zburară solzii tonilor cu gheb
Şi-amoru-n adânc le ţesu.
Oh, Ierihonul în plămâni le căzu!
Ea ciupi, se-adânci-n al iubirii caer
Toarsă m(en)inge cu picioare lungi de
aer
Pân’ orice fiară salt urla
Pân’ ce ţestoasa carapacea-şi fărama
Pân’ orice os în mormânt se ridica
Cucuriga şi se îndăra’!
Noroc la mâna de pe cange,
Tunete sub mari degete
Guta de aur fir de fulger
Mosoru-i cânta răgete,
Vârtejul bărcii-n sângele-i ars
Din plasă în plăsea guiţă
Oh barcătaiat metatars
Oh buhaii Biscayei şi-a lor viţă
Fac din neveste sub verde val pus
Frumoasă nadă cu lungi picioare
Sparg negre veşti pictează pe-o velă
sus
Uriaşe nunţi din mare
Deasupra veghei a ţâşni
Deasupra grădinilor de-a largul
Se zvârli-n sus a delfinului zi
Clopot turla mi-e catargul
Neted lin pe punte doba
Cantă apa spusă prova
Caracatiţa călca amoeba
Vulturul polar cu pas de neoma’.
Din cioc sărat în pupa joasă
Cânta de foca pupându-si mortul!
Lung plumb mireasa clipe pasă
Din vechi în patu-i ortul.
Pe cimitir din mare
Nunţi galerii lahare
Hiena-privighetoare
Săltând la moartea mişcătoare
Cânt urla-n nisip anemone
Vale-sahara-n ghioc
Oh vruta carne, demone,
O aruncaşi mării cu fata boboc
În vechi ca apa, şes c-al tiparului;
Mereu adio pâine-picioare-lungi
Franţa-n cărări de deal ale lui
Cum păsări sărate fâl-gâl în pungi
Şi sâmburi nalţi li se-nspumară-n
ciocuri;
Mereu adio de pe faţă focuri,
De-a racul mort pe fundul mării
ridicat
Pe ochii ei a sabordat,
Privire oarbă-n cleşti ţine
Vicleanul sub geană
Vădind adormitelor sine
Catart-luna-nudana
Călcand pe doruri cu drag doar jenă
Amuţi-n flama-i de mirese.
Suzana se-necă-n barbhienă
Şi nimeni pe Sheba n-o culese
Ci flămânzi regii mareelor;
Păcatu-n chip de femeie
Doarme pân’ liniştea sparge nor
Şi apele saltă meree.
Lucifer pasăre picând
Din părţi septentrionale
Topindu-se în gând
În bolta respiraţiei sale
Stea Venus zace la ea-n rană,
Anotimpuri ruinele senze
Peste lumea lichidă ecrană,
Primăveri albe în bezne.
Mereu adio-n ghioc strigă corul,
Adio mereu, carnea-i sloi
Şi pescaru-şi deşiră mosorul
Cu tot atât dor cât un strigoi.
Noroc mereu se ruga solzul în penet
Pasăre dup-amurg, peste rada-rada,
Velele băura grindină din tunet,
Fulger coada-lungă-aprinde prada.
Corabia în climă ani şase,
Vântu-şi îngheaţă rafala fastă.
Vezi guta d-aur ce trase
De sub munţi şi galerii la creastă!
Vezi ce-atârnă-n păr si scalp
La treacătul betei veliere!
Statuile ploii stau Alp,
Coline-s fulgii-n cădere.
Cântă şi bat, hold-aduni
Plecând barca-n nea de pară!
Punţile lui numai minuni.
Oh, minuni peşti! De mult muşcară!
Din urnă măsură de om
Din cameră greaua-i silă
Din casa cu oraş sodom
În continentul fosilă
Unul şi unu-n praf de prapur,
Ecouri seci, feţe-cărabuşi
Penele-i mâna fetei învapur
Şi mâna moartă duce la cei duşi,
Duce precum prunci şi climate
Pe vârfuri rotiţe în ceţi;
Veacurile-şi dau părul pe spate
Şi moşii cântă cu buze de noi feţi:
Timpul naşte alt fecior.
Ucide timp! Ea-i iaraşi dor!
În ghindă gorun taie,
În ou omoară şoimul gaie.
Cel ce marele foc porni
Şi muri în şuier de flame
Ori pe glie-n amurg păşi
Numărând gliei calame
O prinde de păr şi-o întinde;
Cine cânt le învăţară buzele
Plânge ca răsărit soarele
Din trib de coruri lichide.
Se-ndoaie varga, dând de ţărână,
Târand prin ape despărţite
Grădina la ea în mână
Cu pământ şi vite
Cu bărbaţi, femei, cascade,
Pomi umbroşi în al navei aval
Năuc şi lin pe verdele val cade
Nisip cu eres virginal
Şi profeţi dune aţâţă;
Văi şi insecte îi strâng pulpele
Timp, loc îi înşfacă os sub ţâţă
Anotimpuri şi nori s-o spulbere;
Brăţară-i mâna izvororb
Cu peşti iuţi şi pietre-amurge
Sus şi jos mai mare sorb
Alt râu respiră şi curge;
Bate şi cantă holda-i pe câmp,
Talaz de orz şi secară,
Cirezile pasc al spumei dâmb,
Colinele unde zvântară,
Cu iepe marine şi ude căpestre
Cu mânji săraţi şi brize-n limburi
Toţi caii prin prăzi măiestre
Galopează-n arc pe verzi câmpuri,
Trap şi galop sub pescăruşi
În coame trăznete.
Roma, Sodoma, Londra-acuşi,
Cetăţi mareei-s petice
Şi turle-nţepând nor pe umărul ei
Şi pieptănate de pescari făgaşe
Când carnea picioarelor lui era vânt
pe scântei
Şi şalele flame hăitaşe
‘Ncolăciră părul ei din răscruci
Şi grozav acas’ viu îl duci
Risipa casei ei în spaima lui,
Aprig abator amorului.
Jos, jos, jos, dedesubt
Sub pluta satelor
Se-nvârte-n lanţ de lună, de-apă supt
Metropolisul peştilor,
Nimic rămas, ba-al mării son,
Vocală mare sub pământ,
Pe pat de-ogrăzi corabion,
Na(ia)dei întru clăi mormânt,
Glii, glii, glii, nimic îndure-se
Din pas marin doar predică
Şi-n sapte morminte gureşe
Jos ancora printr-o biserică.
Adio, noroc, zic ancore si lună
Pescarului singur pe lunci
Stă-n pragul casei ţinând în mână
Inima lui cu picioare lungi.
Versiuni românești de
George Anca
POEȚI
NĂSCUȚI ÎN OCTOMBRIE
Wallace Stevence, 2, 1879 – 1955;
Mihail Lermontov, 3, 1814 – 1841; Eugenio Montale, 12, 1896 – 1981; Virgil, 15,
70 – 19 BC; Heinrich von Kleist, 18, 1777 – 1811; Arthur Rimbaud, 20, 1854 –
1891; Samuel Coleridge, 21, 1772 – 1834; Dosoftei, 26, 1624 – 1693; Dylan
Thomas, 27, 1914 – 1953 / Sylvia Plath, 1932 – 1963; Andre Marie de Chenier,
30, 1762 - 1791 / Ezra Pound, 1885 – 1971 / Larry Woiwode, 1941; John Keats,
31, 1795 – 1821.
ALEXADRU MACEDONSKI
Noptea de octombrie
Unde oare se tot duce apa ce din
matcă-afară
A ieșit de-atâta vreme sfărâmând
orice zăgaz,
Întinzându-și nimicirea din o țară-n
altă țară,
Și în veci fără cruțare, neavând,
nici dând răgaz?
În zadar se-ncearcă unii drumul ei
să-l stăvilească,
Nu mai e putere-n lume revărsarea
să-i oprească.
Și e groaznică urgia, însă e
dumnezeiască.
Șterge-n clipă o cetate, trece munții
dintr-un salt.
Lasă-n urmă numai leșuri și
târăște-ncoa și-ncolo
Dărmături muiate-n sânge cu popor
după popor...
Se cutremură pământul zguduit de-un
lung fior,
Iar toți zeii vechi se surpă,
ș-amuțit e chiar Apollo.
Printre țipete și lacrimi
lumea-ntreagă se scufundă,
Ce-a rodit de veacuri mintea este
astăzi dus la fund,
Unde-au fost ogoare-odată este-o mare
fără fund.
IOAN MICLĂU-GEPIANU
Portarii Europei
Neamul ăsta dur ca piatra,
Nu-L mișcară nici vulcanii,
Nici n-o să-i potoapă vatra,
Veacurile și dușmanii.
Știu românii, știu prea bine,
Din istoria cea grea,
Ce-nsemna vorba “vecine”,
“Iar nu ești din strada mea!
El, portarul Europei,
Creanga asta românească,
Dupa-nțelepciunea vorbei:
“E născuta să trăiască!”.
El, stejarul Europei,
Ce din Dunăre și Ron,
Își hrănea tulpina viței,
Și de Dac, dar și de om!”
Astfel, dragi europeni,
N-aveți cum a striga-n lume,
Că sunte-ți cumva mai demni,
Ca portarul ce își pune
A lui viață la strâmtoare,
Ca să aibă lumea mare,
Zile lungi de sărbătoare,
Nobilind cu semeție, pe cutare
sau cutare!”.
DOINA BORICEANU
Lasă stâna
câine, câine, lasă stânile,
treci pe lângă troițele
ce ne cheamă la-nchinare viețile.
treci nevăzut pe la biserici
și-ți închină muntele
unde țipau ierbile
de-mpietrire în bolovănire.
lasă drum muntelui, chiuit stâncii
și fugi ecoului...
vino să-i spui întregul cerului
pădurii
ce câmpia o ascultă în muțenie
când păsările se pun pe ramură de
încleștare.
acolo se rodește ploaia multă
și scrisuri din ierburi se scriu une
peste alte,
poveste-veste de petrecute prin
întâmplată...
vreau să stăm pe treapta visului,
cea mai de jos, jos
și să mai cred într-un apus-sărut
ce-a fost.
vino câine, vino câine, mergi cu
mine,
nu pleca la uși storcite din fire,
cheamă-ți neamu-n scotocire
să găsim loc-minune cu pâraie
care tremură pe vrăjite coarde
ce emoții spun de oglindite
ape-stele,
coborâtele printre poteci cu apele.
ape tremură nebunește pe coarde,
din ape sunt scrise notele și notele,
din foc ascuns de stea privirii,
versurile.
am obosit drumului, ne sare în cale
piatra,
stai aici lângă mine nelipsit
să citim în ochi unul altuia
cum era când de stihii fugeam
și pădurea la piept ne ascundea...
lasă, câine, lasă bătucite stâncile,
vino lângă inima-mi ba rătăcită, ba
tăcută,
acu bate, acu se stinge, acu gâlgâie
de sânge,
dar tu știi că mereu în dor
te-ascultă.
și toate se țin parcă de noi
și toate ne dau în traistă drum
de apăsătoare mâncări...
mie... și câinelui scăpat de
suspicioase oi....
și unde-am duce-o viața
de am pleca acum?
atârnă greu, peste poate, ceața,
un foc în cale, ne ghicim în fum
vino, câine, să ne ținem de drept
drum.
să lăsăm pădurea să doruiască după
noi
zi și-o zi, zăvoi de zăvoi...
Descoperire la Arad:
cetate veche de 3.400 de ani și mai
mare decât Troia
O echipă de
arheologi români și germani a făcut o nouă descoperire în județul Arad, unde a
fost scoasă la lumină o cetate antică, de proporții gigantice.
Locul
sitului arheologic este în localitatea Sântana, din județul Arad, iar cetatea
despre care acum s-au aflat mai multe detalii ar avea o vechime de 3.400 de
ani, deci datează din Epoca Bronzului.
Prin urmare,
arheologii au numit construcția antică Cetatea Veche și se pare că se întinde
pe o suprafață de aproape 90 de hectare, o caracteristică impresionantă pentru
o cetate antică din acea perioadă.
Primele
săpături la acest sit arheologic au început prin 2009, dar se știe de existența
unei cetăți de mai multe decenii. Lucrări arheologice s-au intensificat abia în
urmă cu doi ani, bineînțeles, tot sub imboldul străinilor.
O cetate veche de 3.400 de ani
Cel care
conduce operațiunea de cercetare este profesorul german Rüdiger Krause, de la
Universitatea Goethe din Frankfurt, și care a lucrat alături de profesorul
Florin Gogâltan, de la Institutul de Arheologie și Istorie a Artei al Academiei
Române din Cluj-Napoca. Fiecare a întrunit câte o echipă de cercetare și
împreună au ajuns la concluzia că această cetate a fost ridicată în secolul XIV
î.Hr., adică în urmă cu 3.400 de ani.
„Ne-am
propus să facem cercetări la Sântana pentru o perioadă de trei ani de zile.
Lucrările arheologice beneficiază de finanțare din partea landului Hesse, din
Germania. Cetatea de la Sântana este una dintre cele mai mari fortificații
realizate în perioada menționată. Scopul nostru este să aflăm de ce a fost
realizată această fortificație, de ce a fost nevoie de o asemenea construcție”,
a explicat profesorul german.
Cetatea depășește chiar și
dimensiunile Troiei
Una dintre
cele mai interesante caracteristici comparative este că Cetatea Veche este
chiar mai mare decât Cetatea Troiei, despre care s-a vorbit mult timp de-a
lungul istoriei și a făcut subiectul unor opere literare legendare și a unor
filme celebre.
„Troia avea
o suprafață de 29 de hectare, Cetatea de la Sântana are nu mai puțin de 89 de
hectare. Clădirile din Troia au fost realizate din piatră. La Sântana,
construcțiile au fost realizate din lut și lemn, semn că civilizația era mai
dezvoltată și se adapta la materialele de construcție de care dispunea. Cetatea
de la Sântana a fost împrejmuită cu șanțuri de apărare adânci de peste patru
metri, dar și cu valuri de pământ de peste 20 de metri. Ne aflăm în fața uneia
dintre cele mai mari și impunătoare cetăți din Europa”, explică profesorul
Gogâltan.
Cetatea va fi transformată în muzeu
Arheologii
au scos la lumină doar o mică parte din imensa cetate și au avut nevoie de cele
mai noi tehnologii de scanare arheologică și măsurători magnetometrice:
„Am cercetat
aproximativ 55 de hectare din cele aproape 90. Și, în urma măsurătorilor, am
descoperit rezultate care ne sperie: un palat uriaș, cu lungimea de 100 de
metri și lățimea de 40 de metri. Vrem să continuăm săpăturile și, pe cât
posibil, vrem să facem această cetate să fie măreață, la fel cum a fost în urmă
cu peste 3.000 de ani. Pentru că trebuie precizat faptul că, la vremea
respectivă, cetatea de la Sântana era o capitală a Europei”, a declarat
profesorul român.
Cetatea ar
putea avea un important potențial turistic pentru Arad și pentru localitatea
Sântana: „Putem vorbi chiar de un muzeu în sit, cum sunt multe alte cazuri în
Europa. Vrem să valorificăm o parte din situl arheologic. Este imposibil să
punem în valoare întreaga fortificație. Dar, potrivit cercetărilor efectuate,
monumentul în sine s-a păstrat foarte bine, este intact”, a explicat Constantin
Inel, directorul Complexului Muzeal Arad.
Ion Antonescu, „Scrisoare de răspuns
adresată lui C.I.C. Brătianu” (29 octombrie 1942)
Am lăsat
fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune,
fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba.
Puteam să vă
răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a
ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră.
Naţia o
doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să
aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar
fi fost speculat de inamicii noştri.
Am lăsat
ziua acestor răfuieli mai târziu.
Abuzaţi,
însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la
scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu,
avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni.
În virtutea
cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară , dumneavoastră, toţi foştii
oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut
politic total compromis şi dureros?!
Uitaţi,
domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora
care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere,
în prăpastia
de unde am
luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii
unei moşteniri mari.
În mai puţin
de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta,
sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru,
pentru a face unitatea sa politică.
Orice
apărare încercaţi şi orice diversiune
faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această
răspundere.
Dumneavoastră,
liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin
acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de
îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale,
exercitată
direct şi indirect, de pe băncile
ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la
catastrofa din 1940.
Staţi faţă
în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas,
atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi
întovărăşit şi v-aţi acuzat,
în faţa
naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor
din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu
ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă
reamintiţi:
Cine sunteţi
dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri
şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.
Pentru a vă
uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi
acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de:
„incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti,
pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea
legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului;
„traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi
preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu
contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum
„aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale
bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul
că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor
d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari
şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi
favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în
detrimentul statului.
Adăugaţi, la
acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor
dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie –
sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale
domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea
poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la
ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român;
ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care
am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare;
introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate,
comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea
unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă
o are permanent în faţa ochilor săi.
Totuşi,
domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu
perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe
acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă –
încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi
consolidare la care s-a antrenat toată naţiaşi să tăiaţi elanul unui om care nu
a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere,
nici bani depuşi, nici industrii, nici
consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane
de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii,
nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.
Chiar dacă
am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici
unul dintre dumneavoastră.
Fiţi
încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca
acuzaţilor.
Dacă va fi
să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă,
nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi
pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci
în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi
pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.
Fac această
afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu
ce au suferit, din antichitate şi până
azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici
şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu
folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din
1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi
condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi
pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către
aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga
şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în
război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul
cum fusese administrată şi ruinată ţara.
Eu şi mulţi
alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a
înregistrat.
Oricum ar fi
însă eu nu voi putea fi acuzat de
dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt
nici profitorul meritelor
predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la
conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult
masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a
unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la
dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul
dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.
Niciodată,
pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat
numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări,
care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi
alăturat acestei mulţimi, cu discreţia
impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă
salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la
conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al
dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.
Când am
intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi
manifestat nici pentru, nici contra.
După ce am
reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi
grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la
Nistru.
V-am arătat
consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam
să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea
şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat.
După
omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin
care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi
noi sfaturi.
V-am oferit
să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi
altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar,
care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi
politice, pe care poate că nici nu le-au
avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag
armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu
America.
Ar fi o
greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.
Suntem la
peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele
sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de
distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia
lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în
Moldova în 1917-1918.
Vă întrebaţi
ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi
astăzi în caz de părăsirea
frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii?
Vă daţi
seama ce s-ar alege de armata noastră de
disciplina noastră, de soldaţii şicaii noştri, de tunurile noastre, dacă am
încerca, în condiţiile arătate mai sus,
să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a
oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă
totală nepricepere militară şi prostie.
Soluţia ar
fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar
prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în
situaţia Serbiei şi Greciei.
Poftiţi,
domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului.
Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia.
Numai că
trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare,
deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi
răspunderea.
A mă fi
„oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un
om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute
de la trecerea Prutului,
acţiune în
contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie
ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii
dezastruoase, fără a ne asigura,
în cazul
victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor
voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa
familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza
nestabilităţii şi a feloniei pe care mă
sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în
viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile
idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi
să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor,
fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar
începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii,
ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei,
pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam
care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat
restul Ardealului.
Iată,
domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar
fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu
numai inconştient, dar nebun.
Conducătorul
nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă
chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei
guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă
„Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar
termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.
Am avut şi
am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca
alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi
şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi
sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom
fi trambulina salturilor lor viitoare.
Trăgând
învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi
îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam,
domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi
nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este
cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi
dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump.
Mareşalul
Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor
situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi
oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată.
Răspunzând
unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu
mai este loc pentru minciuni şi himere”.
Nici la noi,
domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu
mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.
V-am
răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră
de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare.
Este
răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de
greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.
V-am
răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea
cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii
vinovaţi de ele.
Ca oamenii
cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au
comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o
turmă de sclavi,
Ei bine,
domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic,
de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are
răspundereadestrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării
ţăr ii, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele
comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora nşi mai ales să-i
acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”
(Arhiva
Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I.
Antonescu,dos. 61/1940, f. 88-221)
http://georgeanca.blogspot.com/2018/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu