Foto: Petre Ţuţea, în 1991. Portret realizat de Ion Cucu,
fotograful Uniunii Scriitorilor, care afirmă:
„Ce era Ţuţea, dacă nu un cap?”
“Eu pentru poporul român mă las
împuşcat acum, la zid, acolo…”
– 115 ani de la naşterea lui Petre Ţuţea (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991). “Între Dumnezeu şi neamul meu”
Petre Ţuţea,
din ultimele cuvinte: “Eu am făcut 13 ani de temniţă. M-a arestat în ’48. Am şi
eu o consolare. Nu că sunt redus la nimic, cum sunt redus acum, şi că, din
vîrful societăţii am ajuns – cum zic românii – pe stradă. Am o consolare – şi
vă rog să credeţi – în grandoarea istorică a Poporului român, eu sunt o rotiţă
invizibilă, dar sunt. Tot ce-a suferit, aş fi neconsolat, şi aş fi fost în
timpul claustrării mele în timpul prizonieratului meu în temniţă, aş fi fost
neconsolat dacă n-aş fi trăit convingerea fermă că îmi face cinste suferinţa
unui mare popor. Asta m-a salvat de la nebunie. Adică nu fac puşcărie că reprezint
un trib de negri, ci un mare popor greu de istorie şi de viitorul lui
strălucit. Asta m-a consolat. Altfel, ar trebui să chem aici presa şi să fac o
declaraţie autorenegare. Să fac o mărturisire că am greşit, atît de savantă
încît să fie publicată pe pagina întîi şi să recunosc că am fost un neruşinat.
Păi, pot eu să fac asta? Am capacitatea mintală a face pe nebunul, mă împiedică
însă capacitatea morală.
– Da, dar acum puteţi să spuneţi ce
gîndiţi şi se poate publica; înainte, într-adevăr, nu se putea face acest
lucru.
– Bine, dar
acum nu pot din cauza dumneavoastră, că mi-e ruşine… N-am voie să mă plîng în
public. Dumnezeu ştie că poate să ajung să apelez la mila publică, nu-i aşa,
poate voi degenera, dar nu cred. Deocamdată, nu mor de foame. Cică mi se va
aduce mîncarea, aşa cred. Sunt abonat… Dar sînt vizitat de incertitudini. Şi
vîrsta mă îndreptăţeşte să mor de foame, şi faptul că şi eu am fost un român,
nu oarecare.
*
– Aş vrea să vă întreb cum vedeţi
participarea românilor de acum la mîntuirea lor? Cum pot conlucra mîntuirea lor
în situaţia de acum?
– Simplu:
ducîndu-se la Biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi. Tot ce spune
ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii
din Deal să considere adevăr ritualic. În Biserică se mîntuiesc, „nulla salus
extra Ecclesiam” spune Sfîntul Ciprian. Biserica! Are un instrument de mîntuire
poporul român, că are Biserică şi preoţi. Ce să caute altceva?!
– Dar Biserica trece printr-o criză
acum.
– Trec
popii, nu Biserica. Trece personalul administrativ printr-o criză, nu Biserica.
– Atunci cum să facem cu încrederea
în preoţi?
– Păi, să
faci ce zice popa, nu ce face popa. Sacerdotul creştin nu e mistagog, el nu
interpretează misterele, misterele sînt supraraţionale. Mistagog e păgînul care
interpretează falsa lectură a vieţii şi Universului – şi asta se cheamă
mitologie. Preotul creştin nu tălmăceşte misterele, ci le comunică, fiind
învăluit ritualic de ele ca şi credincioşii. Dogma euharistiei, dogma
Trinităţii; ce, comportă asta comentarii? E un joc savant etern al preotului
creştin conştient, între gnosis – cunoaştere – care e lumească – şi pistis –
credinţă.
– Noi trebuie, fără îndoială, să
facem din viaţa noastră o euharistie.
– Nu. Noi nu
putem face acest lucru. Asta o face oficiul sacerdotal şi Hristos Care operează
în acest oficiu.”
*
Fragment din ultimul interviu, cu
cîteva zile înainte de moarte:
“Eu pentru
poporul român mă las împuşcat acum, la zid, acolo… Dacă e nevoie, pentru
poporul român mă las împuşcat cînd vrea el. Mai mult nu pot să ofer poporului
român, decît viaţa mea. Am cerut să mor pe front şi, un dobitoc, nu ştiu cum îl
cheamă, a spus că n-am onoare fiindcă am fost un om de dreapta.
– Ce înseamnă un om de dreapta?
– Român
absolut, asta înseamnă.
– Cum vă rugaţi lui Dumnezeu?
– Cu
umilinţă! şi cu „Tatăl Nostru”. Numai faţă de Dumnezeu şi de neamul românesc mă
simt nimic, cu toate că am fost în vîrful generaţiei mele, înaintea lui Mircea
Eliade.
Sunt nimic faţă de Poporul Român.”
Petre Ţuţea
a fost lucid pînă în ultima clipă, în momentele sale de maximă suferinţă, Ţuţea
striga cu putere: SCOATE-MĂ! Unii spuneau că aiurează. Alţii că strigă la
Dumnezeu.
În clipa
morţii, ultimele cuvinte ale lui Petre Ţuţea au fost: „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!”
Petre Ţuţea
– fragm. din vol. Între Dumnezeu şi neamul meu (PDF AICI) via Mănăstirea Petru
Vodă
http://www.marturisitorii.ro/2017/10/06/eu-pentru-poporul-roman-ma-las-impuscat-acum-la-zid-acolo-115-ani-de-la-nasterea-lui-petre-tutea-6-octombrie-1902-3-decembrie-1991-intre-dumnezeu-si-neamul-meu-pdf-a/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu