ANCA - CONFESSIO

CONFESSIO

Friedrikh  Shiller – Khalil  Gibran – Karol  Wojtyla – Valeriu  Anania – Rodica Anca – Adina Dumitrescu – Liviu Bordaș

FRIEDRICH  SCHILLER

Nänie

Însăși frumusețea va să se stingă! Robit-a oameni și zei,

N-atinse însă pieptul de aramă al stygianului Zeus.

O singură dată iubirea îmblânzi zeul umbrelor,

Dar, netrecut pragul, hotărât, își retrase darul.

Nici Afrodita nu poate alina rana băiatului,

Gingaș trup în care se prefcu fiorosul mistreț.

Nici sacrul erou nu-și salvează mama eternă,

Când prăvălit în fața porții soarta își împlinește.

Dar ea se înalță din mare cu toate fetele lui Nereus

Și pornește un bocet pentru slăvitu-i fecior.

Uite! Plâng zeii și plâng și zeițele toate,

Ce e frumos veștejește, cel desăvârșit  va să moară.

Asemenea plâns lied pe buze pentru iubire  glorifică,

Pe când cei de rând neștiuți se coboară  la Orcus.

Versiune de George Anca

KHALIL  GIBRAN

Nebunul – parabolele și poemele sale

Mă întrebi cum am devenit nebun. Sa întâmplat astfel: Într-o zi, mult înainte ca numeroși zei să se fi născut,  m-am trezit dintr-un somn adânc și am văzut că toate măștile îmi fuseseră furate – cele șapte măști pe care le-am purtat în șapte vieți, -  am alergat fără mască   pe străzile aglomerate, strigând: "Hoții, hoții, hoții blestemați."

Bărbați și femei au râs de mine și unii au fugit la casele lor de frica mea.

Și când am ajuns la locul pieței, un tânăr stând în picioare pe terasa unei case a strigat: „Acesta este un nebun”.   M-am uitat în sus să-l văd; Soarele mi-a sărutat fața goală pentru prima oară. Pentru prima oară soarele mi-a sărutat fața goală și sufletul mi s-a inflamat cu iubire de soare, și nu mi-am mai vrut măștile. Și parcă în transă am strigat: „Binecuvântați, binecuvântați sunt hoții ce mi-au furat măștile.”

Astfel am devenit nebun.

Și am găsit și libertatea de singurătate și securitatea de a nu fi înțeles, pentru că acei ce ne înțeleg înrobesc ceva în noi.

Dar dați-mi voie să nu fiu prea mândru de securitatea mea. Chiar și un Hoț într-o închisoare este în securitate față de alt hoț.

                                                                        

            Versiune de George Anca

Karol Wojtyla

Basilicata

Noi te invocăm credincioși, Maria,

pentru popoarele opresate

și pentru victimele injustiției umane;

pentru muritorul de foame

și pentru cel privat de libertate,

sau împiedicat să-și practice propria credință,

Te invocăm pentru pace în lume.

Te invocăm pentru acest oraș

și pentru Lucania

ce-a cunoscut dintotdeauna

oboseala și durerea,

dar crezând în Dumnezeu

nu a pierdut niciodată curajul și speranța.

Maria, ucenica Fiului tău Iisus,

învață-ne să ducem Crucea,

învță-ne să iubim Crucea aceea

ce carnea și lumea

o pun  pe umerii

celui ce caută pace și justiție.

Maria, Regină și Mamă a Milei,

deschide celor ce simt slăbindu-le forțele

sub greutatea crucii

orizontul pascalei Aleluia.

Versiune de George  Anca

VALERIU  ANANIA

Acatist

(fragment)

TREAPTA A DOUA

Asupra-ti cade ploaie de binecuvîntare.

Vazduhul o rodeste prin fulgere de har.

Vin fratii precum cerbii la limpede-adapare,

Ascultatori fîntînii de cuget radiar:

bucura-te piatra scumpa lamurita din nisip

bucura-te depasirea Îngerescului tau chip

bucura-te far de veghe la 'ntuneric cuvios

bucura-te trup În care trupul pare de prisos

bucura-te ca 'mprejuru-ti plutitoare nimburi cresc

bucura-te om ceresc!

bucura-te ca din viata viata ta ne-a fost icoana

bucura-te drum pe care se 'ntorc sfintii din prigoana

bucura-te nava 'mpinsa de-ale Duhului vîntrele

bucura-te biruinta nevazutelor razbele

bucura-te stea 'ntre stele

bucura-te sfînt cu grele

legaminte

bucura-te mare avva dulce Calinic parinte!

Confessio - IPS Valeriu Anania

Miercuri, 26 Octombrie 2011 06:10

Doamne, tinde-Ţi patrafirul

peste faţa mea de lut,

sufletu-mi neghiob şi slut

să-l albeşti cu tibişirul

când amurgu-şi toarce firul

peste-un pic de gând tăcut.

Să-Ţi vorbesc, ne-aud vecinii,

iar osanda e păcat;

eu stau pe-un colţ plecat

şi să-mi scriu povara vinii,

pe când Tu, la vremea cinii,

să-mi şopteşti că m-ai iertat

Aciuiaţi pe-o vatră nouă

vom purcede spre nou cânt;

eu, o mână de pământ,

Tu, lumina-n strop de rouă,

migăli-vom cartea-n două:

Tu, vreo trei, eu, un cuvant.

Şi-ncălţându-Te-n sandale

să porneşti pe drum stelar,

într-ale slovelor chenar

eu opri-Te-voi din cale

şi-n minunea vrerii Tale

Te-oi sorbi dintr-un pahar.

Psalmul 87

Doamne, Dumnezeul mântuirii mele,

Ziua strig şi noaptea iarăşi strig mereu,

Înaintea-Ţi, Doamne, cu dor mă-nchin eu,

Să-Ţi ajungă, -în ceruri, cererile mele,

Doamne, Dumnezeul mântuirii mele!

Nu-nchide urechea când mă rog spre Tine,

Am poveri în suflet, care mă dobor,

Plecându-mă, iată, spre iad mă cobor,

Şi am fost dat morţii. Sunt singur pe lume...

Apleacă-Ţi urechea când mă rog spre Tine!

Am ajuns să semăn cu un om rănit,

Închis într-o groapă şi năpăstuit,

Singur, viu în moarte, de toţi părăsit,

Lepădat de Tine, tare chinuit...

Viu şi mort deodată, de toţi părăsit!

Lângă umbra morţii stau şi mă topesc,

În întunecime singur m-au lăsat,

Cu toată mânia Te-ai întărâtat,

Bunii mei prieteni nu mă mai cunosc.

Lângă umbra morţii, singur, mă topesc!

M-au închis în groapă, să nu pot ieşi,

Suferinţa-n lacrimi ochii mi-a slăbit,

Am strigat spre Tine, Doamne, ostenit,

Toată ziua, Doamne, mila-Ţi voi cerşi,

Că-s închis în groapă, să nu pot ieşi!

Cui faci Tu minune? Celui deja mort?

Cine Îţi va spune mila către toţi?

Aştepţi să se scoale, spre slavă, cei morţi,

În mormânt, s-arate mila Ta, de pot?

Cui faci, deci, minune? Celui deja mort?

Cel din iad vesti-va adevărul Tău?

Sau la întuneric, va putea vedea

Toată frumuseţea şi dreptatea Ta?

Va vedea minunea, cel căzut în hău?

Cel din iad va spune adevărul Tău!?

Dar eu către Tine, Doamne, am strigat

Şi de dimineaţă, cu rugă Te chem,

Ca să nu mă lepezi, Doamne, căci mă tem;

De ce-Ţi întorci faţa, Doamne; m-ai uitat?

Nu-Ţi întoarce faţa, Doamne, am strigat!

Sunt sărac şi foarte, foarte ostenit...,

Chiar din tinereţe am fost copleşit.

M-au slăvit o vreme, dar eu m-am mâhnit,

Am venit spre Tine cu suflet smerit.

Sunt sărac şi foarte, foarte ostenit...

Cu înfricoşare m-ai cutremurat,

Cu mânia-Ţi mare, Tu m-ai tulburat,

Precum vine apa, m-au înconjurat,

M-au cuprins deodată şi m-au sfărâmat.

Cu mânia-Ţi mare, Tu m-ai tulburat!

Ai gonit din preajma mea orice vecin,

Orice cunoştinţă - sunt ca un străin...

RODICA  ANCA

Rugăciune

O, Părinte,

Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor

închişi de veşnicii în negurile peşterilor;

Caută-mi gândurile în crucea văzduhului

unde se lovesc toate stihiile împărăţiei Tale;

Caută-mi trupul umflat şi murdar sub

rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile

găunoase lângă apa vieţii;

Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea

bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale

de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu

flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină

şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar

un pumn de cenuşă curată;

Amestec-o cu sângele din rănile palmelor

Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,

purificat, iar pe mine nu mă mai scoate

din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el

şi prin el, până la sfârşitul lumii.

Iubiri I

Eu îmi pun la picioarele ei atât iubirea mea de mamă

cât şi pe cea pe care mama mea mi-ar fi dat-o mie

si prin mine,mai departe, ei.

Si nu numai a mamei mele,

cât şi pe cea a mamaiei, care

n-a apucat s-o vadă nici măcar adolescentă,

darămite femeie măritată.

Eu am rămas mandatarul lor.

Ba chiar şi al lui Tataia Nase.

Am atâtea iubiri pe care să i le ofer

şi se pare că nu ştiu cum!

Mi-e dor

Mi-e dor de-un loc albastru

în care parcă am mai fost cândva.

În vis...

Totul era albastru închis, profund, aproape negru,

cu tentă verzuie:

liniştea era albastră,

tăcerea era albastră,

intunericul era albastru,

nemiscarea era albastră,

neantul era albastru.

Eu eram albastră.

Era un ocean albastru,

nu cu apă,

doar cu unde albastre

care păreau că vin şi se duc

de nicăieri spre niciunde

Doar o boare albastră

ca o adiere de aduceri aminte

estompate de timpul care nu mai curge.

O vibraţie albastră care se revarsă

din flautul unui înger albastru,

care îmi răspândeşte în suflet

atâta pace şi linişte

ca o ploaie de stele albastre.

In oceanul ăsta,

eram doar o undă albastră printre altele,

infinit de multe şi de albastre.

Iubiri 2

Când eşti copil îţi iubesti părinţii:

„pe tata şi-ntâi pe mama”

Pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile,

animăluţele,fluturii, florile, fraţii...

Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea,

colegii, profesorii.

În adolescenţă

iubeşti băieţi sau fete,

iubeşti excursiile, poezia,

romanele de dragoste

visurile.

Peste câţiva ani

îl iubeşti pe el,

sau pe ea,

chiar dacă îi mai schimbi uneori.

Apoi îţi iubeşti soţul.

Sau soţia.

Apoi îti iubeşti copilul.

Pe primul, pe următorul, pe toţi,

nu numai pe ai tăi,

pe toţi copiii din toată lumea.

Pe măsură ce trec anii,

iubesti oamenii.

Pe toţi.

Când eşti batrân,

îl iubesti pe Dumnezeu.

Ceea ce e minunat este că

aceste iubiri

nu se înlocuiesc una pe alta

ci se adună, se acumulează

până iţi umplu toată inima

cu iubire.

Inelul

Mi-am dat un inel!

Are un aer vechi, de parcă ar fi fost făurit de elfii nordului.

Se potriveşte de minune cu mâna mea

osoasă şi zbârcită.

Cenuşiu pe piele maronie!

Dacă îmi las puţin negru sub unghii,

e perfect!

ADINA  DUMITRESCU

Transcendenţă

Să scrii basme pentru copii şi nu numai, dar basme clasice, aşa cum ne-a învăţat copilăria, nu-i lucru uşor… Le va citi cineva? Normal, mereu ar trebui să se găsească cineva care să facă asta, mai ales că doar le citeşte, nu le şi creează…

            Lumea basmului scriitoarei Rodica Anca pare doar coborâtă din alte sfere, acolo unde sunt Copaci de Oţel, fiicele lor sunt Zânişoare Străvezii, te plimbi pe cărări în care nu poţi pătrunde decât dând la o parte raze de soare, Oceanele sunt Violete, iar peştişorii de aur care le populează vor să zboare ca păsările prin văzduh. În această lume Prinţul poate fi foarte bine prieten cu Balaurul, ei pot lupta cot la cot împotriva Zmeului şi-l pot răpune, salvează Trandafirul care Putea să Vorbească din robia Babei cea Lacomă şi cred în Nestemata care are puterea să dea viaţă şi să îi pedepsească  pe cei răi. Paralel, scriitoarea ne plimbă prin Insula  cea Minunată, dar în care trăiesc pocitaniile,  şerpii cei îmbuibaţi, dar şi în inima muntelui în care doarme Zmeul cel aruncător de blesteme. Domniţa cea Bălaie, Cosânzeana basmelor, este dăruită Prinţului de către Duhul Pământului, iar Împăratul cel Hain este şi vrăjitor … Un cortegiu de personaje îl însoţeşte pe Prinţ, acestea sunt cu inima bună sau rea, ca în viaţă… Pare lucrarea doamnei Anca  o carte de basme pentru copii, sau este cu mult mai mult, fiind de fapt o alegorie bine şi cu har constituită dintr-un şir de personificări, comparaţii şi metafore? Ai la sfârşitul lecturării senzaţia de linişte şi calm, de protecţie şi încălzire a sufletului prin readucerea copilăriei ca stare sau ţi se trezeşte în plus sentimentul că răul poate oricând să fie îndreptat prin observaţie atentă, compasiune şi luptă? Cartea surprinde nu numai ca subiect şi mijloace stilistice folosite, dar şi prin neîncadrarea în curentele literare ale momentului. Citind unele din cărţile de azi suntem în poziţia pernuţei pneumatice aruncată pe valul marin în plină furtună… avem urcuşuri abrupte şi căderi din înalt. Ne şochează limbajul, învăţăm căderea valului de la înălţime ţinându-ne în picioare pe wakeboard, aşa cum ne şochează intrigile, mediile descrise sau imaginate de creatori. Un curent modernist adună filozofie, experienţe proprii, fantasme şi predicţii, tragedii politice şi personale, toate cu iz de acceleraţie în lipsa frânei, cu iz de vendetă sau de dezavuare totală a lumii în care trăim. Unele foarte bune, unele stimulative pe „n” domenii, altele de un simbolism ce poate duce până la depresie suicidară… le acceptăm totuşi, citindu-le! Le căutăm sensul, uneori îl găsim, alteori nu, dar încercăm să fim în pas cu vremea… Trăim timpuri potrivnice cititului, timpuri potrivnice scrisului, căci roata lumii se învârteşte în funcţie de mărimea spiţei şi de înclinaţia terenului… ori spiţa este astăzi, mai mult ca oricând micşorată, iar terenul din ce în ce mai înclinat. Încercăm, unii dintre noi, cu puterile noastre, cu mâinile şi imaginaţia noastră să îngreunăm rostogolirea… Mai citim şi mai scriem, din această cauză adorăm cărţile, omagiind  autorii. Că găsim printre ele şi cărţi cuminţi, romantice sau idealiste, este bonusul nostru, dăruit dintr-un preaplin sufletesc specific scriitoarei Rodica Anca.

            Numai că basmul nostru îşi schimbă registrul…  În loc să se termine cu „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe”, urmează Epilogul care schimbă genul literar, făcând din basm, un poem în proză. Se trece peste timp, Prinţul cel Trist şi Domniţa cea Bălaie sunt de mult trecuţi în lumea drepţilor, fiica lor Donosteea, DOmniţa cu părul ca NOaptea şi ochii ca STElele trăieşte tot în Castelul de Cleştar împreună cu Balaurul cel Credincios, cu piticii sfătoşi, Moşopal, Unchiul Auraş, Arginviu şi toată familia de moşnegi din măruntaiele stâncii, ea este la fel de vitează ca şi tatăl său, este o autentică tânără cercetătoare a trecutului în care-autrăit părinţii ei, ea moşteneşte simţul dreptăţii, al bunelor moravuri şi îşi respectă înaintaşii. Hotărăşte să plece într-o lungă călătorie în căutare de  rădăcini, pe Insulă, unde să vadă frumuseţile descrise de părinţi şi să-i cunoască pe noii locuitori. Găseşte aici instalate Noile pocitanii, care trăiesc în huzur împărătesc, prin împilarea insularilor. Aceştia sunt în zdrenţe, muncesc din greu, sunt minţiţi şi mulţi deja dezorientaţi… Câţiva dintre ei îşi găsesc puterea să fugă în munţi, „acolo unde odinioară, spune povestea, trăiseră în vremuri de restrişte, Moşneagul cel Alb şi Nepotul său”. O parte dintre ei reuşesc să ajungă pe creasta muntelui, „descoperind la picioarele lor Poiana cea Neştiută. Acolo nu găsiră decât pe Nepot, Moşneagul părăsise lumea aceasta de multă vreme”.

            Trecem aşadar, prin mâna şi talentul Doamnei Rodica Anca, prin fazele asemănătoare luării deciziei retragerii monahale, a însingurării în codru pentru  meditaţie, aceasta însemnând asceză şi sacrificiu. Ei s-au retras însă, nu numai spre meditaţie şi invocare a Divinităţii, dar mai ales pentru făurirea planului de înfrângerea duşmanului, a puterii răului instaurat prin minciună, deposedare de bunuri şi personalităţi, înşelătorie, el trăind în huzur şi dezumanizare. Personajele devin eroi, iar basmul propriu-zis se transformă în poem în proză, poem care, reprezintă transcendenţa, schimbarea registrului literar, folosind aceleaşi mijloace, alegoria prin personificare, comparaţie şi metaforă, dar adăugându-le acestora suflu,  prin dârzenie, elan, spirit justiţiar, reinstaurând prin jertfa lor adevărul şi ordinea, dar şi pedepsirea răului, astfel încât acesta să nu se mai poată instala. Mergând imaginar pe firul poemului, auzind aievea sunetul nicovalelor  mânuite până şi de pitici pentru fabricarea armelor trebuincioase „războiului purificator”, întrevedem şi lustraţia, prin sabie şi foc, şi renaşterea unei insule în care mal, apă, animal insular, floare şi om trăiesc armonios, în însăşi armonia naturii.  

                           

                                                                                                                                                                                                                                

Privire de jos în sus – ANCA - de MARIAN POPA

            Înscris de-o viaţă la şcoala benevolă a literelor şi literaţilor, dau de tratatul – curs al distinsului om de litere Marian Popa despre poetul şi scriitorul George Anca. Mărturisesc că am „citit” subiectul, fără să am pretenţia că în totalitate, dar ici-colo, în câte-o revistă de cultură sau atunci când mi-a căzut în mână vreo carte din multele scrise de domnia-sa. Parcurgându-i demult poetului primele versuri am rămas şocată. Erau versuri dintre acelea cu tâlc, cu sensuri multiple, când ascunse, când la vedere, la bună vedere, aşa cum le stă bine acelora scrise de poeţi care trebuie să spargă bariere de timp, de percepţii critice, dar mai ales de percepţia ta de simplu cititor. Şi mi-am spus atunci că asta e literatura viitorului, asta e cea cu expertiză în simţăminte, în exprimări literare, în extinderi exhaustive spre lumea din noi, cea de ieri şi de mâine, dar mai ales în cea care ne obligă să ţinem pasul cu modernul,  cel care se grăbeşte, nu se joacă! Şi-am numit-o atunci Literatură Academică şi am mai scris despre ea. Nu m-a mirat deloc faptul că un nume precum Marian Popa îşi opreşte privirea, dintre sutele de autori, asupra lui George Anca. Şi nu m-a mirat nici structurarea operei acestuia într-un veritabil curs de predat săptămânal, pe semestre de viaţă. Fiindu-ne subiectul ambilor cunoscut din scrieri,  mi-am putut lua permisiunea să aştern doar câteva vorbe, amatoristice, despre „cursul Anca”.

            În Premise autorul defineşte termenul de Dodii şi faptul că acestea, conţinând date despre realitate, persoane şi timpuri, sunt  premeditate. Premeditate, deci programate, elaborate îndelung, încadrându-se într-un ritm şi o rimă care să le facă lesne de parcurs. Unele au un sens inexistent, fantastic prin asocierea de părţi ale altor cuvinte, inovativ, ce vor penetra rapid limita lingvistică a viitorului. Acestea sunt asemănătoare efectului Debussy în muzică, scrierile depărtându-se sau mergând paralel dar concentrat, de scrierile academismului tradiţional, intrând într-un academism modern, cel al secolului XXI.

            Vorbind despre Dodii în general şi apoi particularizând la Dodiile lui Anca, autorul plasează exprimarea în dodii „într-un anume spaţiu socio-profesional, etnic sau general. Ele sunt datorate celui ce le emite, având caracter voluntar, involuntar sau, altfel, indiferent faţă de recepţia discursului său.” Marian Popa plasează de asemenea existenţa Dodiilor „local şi global; definesc folclorul şi literatura cultă, în genere, microcontextual.” Rezultă că aria lor poate fi exhaustivă, dar identificarea ei depinde şi de nivelul neurovegetativ al individului. Cititorul limitat, iritabil şi năzuros ar socoti-o gratuită sau nocivă, cel deschis şi îndreptat spre descoperire – distractivă şi „demenţială”, iar filosoful ar considera-o ca „totalitate sau ansamblu de dodii”. Cât de ilustrativă este deducţia pentru neomogenitatea cititorului nostru!

            Interesantă şi ideea că „europeanul e definit de dualitate, antiteze, contradicţii simple, absurdităţi. Anca este unul care depăşeşte dualul prin trăire de tip hindus”. Adevărat, scrierea poetului este îndelung cântărită, iar exprimarea îi este mantrică. Mantric şi melodios îi e şi cuvântul, el ne duce cu gândul la Magical Healing Mantra: Om Mani Padme Hum, ea începe ca susurul Gangelui auzit de departe, ca apoi să intre brusc în curgerea-i continuă spre aval, aşa cum poetul se angajează în recitalul poezie-proză-teatru-legendă şi viaţă.

            Parcurgând Cărţi, Poezia, Romane, Relaţii de călătorie, Politice, Interetnice, Religii, Erotice, Traduttore, realizezi profunzimea, acurateţea şi profesionalismul omului de litere Marian Preda. Îi mulţumeşti acestuia în gând pentru ceea ce tu nu ai putea reda. Ai revelaţia la revelaţie, doi oameni ce-şi scurg lin viaţa în scris pentru scris şi pentru încă nescris!

                        „Nu statuie după om/ carte nu după monom/ nici binom nici astronom/ că ne potopi sodom/ tu pe cine eu pe gnom/ fără de nici un incom” (OM) G.A.

Echo ANCA di Marian Popa, l´estensione della retromarcia, fine come un suono all´initio…

Poetul George Anca, printre lumi, visări şi stele

Motto

azi dimineaţă am aruncat plasa în mare

din adâncul întunericului am scos minunăţii…

…şi în noapte am azvârlit rând pe rând toate acele comori – în plină stradă,

iar în zorii zilei – trecătorii veniră să le culeagă; şi le-au dus cu ei spre zări

depărtate.

Rabindranath Tagore – Grădinarul, cântul 3

O mie de corpuri plecate spre file, o mie de visuri împletite cu visele miilor de stele, o mie de crezuri spuse şoptit înspre crâng şi o mie de glasuri ce se fac auzite… O mie de semnături şi  o mie de critici, o mie de nume sub cununa de lauri şi o mie de vorbe-nghiţite de şipot de ape, de valuri sau de o mie de cânturi, o mie de ţeluri… Şi când unul se plimbă fără pic de odihnă printre file, prin stele, prin crezuri şi crânguri, prin lumi, având cununa de lauri  lustruită de critici sau anatema orbului cu ochii închişi, când are semnătura fără de litere din cerneala albastră, ci din şipot de ape şi de valuri marine, pusă jos ca ofranda zilelor şi nopţilor pline de versuri, când paşii lui sună a foşnet de sari indian cu aromă de Gange sau cu iz de Bercioi inundat în miasme de Olt, ştii că versul permite orice, trimiţându-te orişiunde. Dintr-un singur cuvânt răsărit-au o mie. Ele cresc, se unesc şi se ţes ca o pânză invizibilă de păianjen, schimbă culori ca tuşele din natură pe spinare de cameleon sacru sau ca  paleta încercată de pictor, apar şi dispar transformându-se în şiraguri măiestre, în aranjamente de caleidoscop, întruchipând un poet. Căci poezia lui George Anca te prinde în cursa-i nebună printre locuri şi fapte. Te prinde şi-ţi face cărare prin locuri umblate, dar mai ales printre cele la care visezi să ajungi sau imaginezi, fantazezi şi asamblezi, căutând în video - footage. Şi găseşti o poezie caleidoscopică, erudită, exhaustivă în idei şi sensuri, unică.

În „Poeme inedite” – Orlando, poetul lasă să se perinde fără să prinzi de veste idei născute din oraş românesc, mal indian, geneză romană, universalitate…       …scoatem capul din nucă / aici eşti oacheş pui de veveriţă / pe mâna stângii din tei în tei / ne vieţuim peninsularitatea / Nalanda cu universalitatea / a ne adăposti de muson// Bas Bach pune alături parcă hora cântată din solz de peşte, compozitori, un Rameau ca un simbol al literaturii universale, un „plagiat” al vorbirii -  neştiut al buzelor – ventrilogul aidoma sunetului cel mai înalt al lui Paganini, o orgă şi o eboşă, laolaltă cu instrumentele populare devenite claviatură… bas Bach fior voracităţii/ pe furate gal galilean/ înspăimânturi în pământuri/ cine nu ştie nepotul lui Rameau/ neamţul din Bach în sine/ şi eu am adăugat şi o poză/ tuburile arătate şi claviatura/ ori evlavia ori tevatura/ unde dropiile adirittura/ Paganini organist/ în univers ventrilog/ singurătăţii topit/ ce se poate face cu Bach/ de sufletul başilor continui/ ebaucha Debussy Bizanţ/ fiecare simte altfel/ toccata după fugă/ solz  făcându-se orgă//

            Fiorul estetic electrizează plăcut cititorul, îl transpune aducând reveria. Cel intelectual îi pleacă acestuia umil creştetul acceptându-i uşor superioritatea, căci el vine de la sine, fără căutări de imagini contrafăcute, ci din lucruri însuşite şi redate cu naturaleţe. Fiorul călătorului, al căutătorului de vechi şi noi civilizaţii îţi umple sufletul ca după un periplu nesperat, ca după primirea în dar a travel ticketului mult aşteptat, iar cel al iubitorului, împătimitului de neam are adăugiri melodice suspinate, creând deseori triste melancolii legate de un prezent sărăcit în  rezerve.

            Citindu-l pe George Anca înaintezi cu o treaptă pe drumul cunoaşterii, al iubirii de oameni şi de bine. Aprofundându-l pe George Anca te înţelepţeşti. Recitindu-l, capeţi conştiinţa valorii poetului şi datoria răspândirii de stihuri spre cunoaştere de neam şi de nume. Căci ce ar însemna lumea fără poeţi? …lăsându-ne bătrâni nepublicaţi/ în vale de pierduţi dantaţi/ bătuţi d'antan nu ne lăsaţi/ ţinuţi spioni spini galioane/ prin vânt arab venit Ioane/ ai voştri pe armate negermane// ce nu ştiusem marea taie/ din criţa vaporoasă raie/ raiaua raiului pâraie// cum la oprire pas din drei/ cu trei pe vers alai mălai/ salvată paparuda pe parai// mai terza rima Herţa prima/ hai Inamori-n Fukushima/ l-am nominalizat la Nobel şi m-a// creştini de nebuni căutaţi/ într-o bunătate Carpaţi/ fără filtru cu duşi nemaifraţi//  ( Lăsându-ne bătrâni ).

            George Anca este Omul Complex, întrepătrunderea aceea miraculoasă între talent, erudiţie, voinţă divină, analizarea materialului şi imaterialului  din noi,  sintetizarea datelor, sublimarea textului şi redarea miraculoasă, presărarea asupra publicului profan, fără aşteptarea laudelor aduse lui pe ritm-incantaţie de cor antic. Este miracolul divinului ce zilnic ne înconjoară, trezind letargii omeneşti. Este buuumul din toba primordială, jalea din tulnic, sprinţarul din nai, ritmul repetitiv în crescendo din toaca monahală, ruga de mulţumire şi bătaia de clopot.

-    Poezia lui pare că ar avea VERSURI DISCURSIVE, prin renunţarea la balastul discursului, păstrând esenţialul.

               Este cursivă prin observare şi redare de stări, nuanţe, sentimente, jelanie şi speranţă.

               Pare punctuală prin oprirea în faţa fiecărui eveniment de observat şi trecerea la următorul.

-     Punctul este legat cu săgeată-îndreptar spre alt punct, aceştia formează vectori continui care umplu spaţiul material, în acelaşi timp împrăştiindu-i în Univers, întregind armonia sonoră  a divinului, tinde spre Aum- puterea creaţiei lui Dumnezeu, rămânând UM- OM puterea lui Dumnezeu în fiinţa omului; el  este 90% Um-Om şi 10% fluture frumos,  diferit colorat, luându-şi culoarea din simţirea energiilor semenilor.

-     Este poezia conştienţei extinse, a mersului ei în echilibru pe buza prăpastiei, fără frica unei căderi în neant, încrezător în zborul omenescului indiferent de lovirea de stânci sau de tragerea spre tot omenescul  nămol, spre melanjul deciziilor, ale catalogărilor de azi.

            -      Este poezia „ cu expertiză”, cu toate că dezavuez termenul ( cine contrasemnează expertiza şi mai ales după ce norme? )

-      Azi, printre făcăturile rafturilor, azi în inflaţia de pagini scrise, poezia lui George Anca este poezia academică, aceea prin care mulţi vor citi drumul spre instaurarea vechilor tradiţii,  exprimate prin NOU.

                                              

Citind furnici albe

                                                                                                            Motto

…de fum de-oi fi, ţestos şi totuşi prea înăuntru şi totuşi în cerc,   mă târăsc la singur, neoprit, nu voi ieşi însă niciodată, uit, mă retrag, dorm şi eu, să poată fi trează furnica, m-ar crede prea puternic dacă m-ar auzi târându-mă de neoprit, în sens aparte, mereu cu o corabie, pe urmă o insulă nelocuită, ci rogu-te, pe cale de albină, hai unde crabii cresc…

                                                            George Anca

            Parcurgând filele romanului Furnici albe, printre cuvintele căutate, găsite, aranjate în stilul de care aminteam deunăzi, stilul academic de scriere, te pierzi de la început într-un triptic de teme majore, care împreună, formează viaţa. Fără să aibă o introducere şi un conflict, un sfârşit plin de concluzii, romanul abordează cele trei teme aproape de sufletul  fiecărui scriitor erudit: tema conflictului politic al intelectualului din regimul comunist, al disperatului târât în tunelul îngust din care nu avea cum se întoarce, târâtul înainte ducând nu la ieşire, ci la alienare şi moarte, la transformarea semenilor într-un şir de furnici albe fără muşuroi, nevăzătoare într-ale luminii,  îndobitocite prin constrângeri şi ideologii cu picioare de ceară topită. Al doilea braţ al tripticului reprezintă dragostea, acel corolar sine-qua-non  fiecăruia dintre noi, fără de care n-am exista ca oameni, ca fiinţe coborâte din creatoarea divinitate, şi a treia, tema desfiinţării noastre ca naţiune, ca popor de sine stătător prin demolarea tradiţiilor, obiceiurilor şi rădăcinilor, prin încercarea de desfiinţare a satului românesc şi a bisericii noastre. Personificarea în furnici albe a celor mulţi şi umili, în crabi -  a acelora care reprezentau mijloacele de îndobitocire şi împilare, atinge modelul vizionarului R. Tolkien, numai că, dacă la acela produsul literar, conceptul viitorului asupra literaturii făcea trimitere la un gen literar accesibil, la un basm locuit de personajele lui bune sau rele, lucru cerut inconştient de o nouă generaţie obosită de curente literare, o generaţie grăbită şi nevoită să-şi împartă timpul lecturii la 2, aici, la George Anca, personificarea vizează negativul, răul din om, târârea ajungând  mod de viaţă, trăire-lentoare-dezumanizare în tunelul societăţii comuniste. Am ajuns, parcă strigă George Anca, pe burtă târându-ne, să supravieţuim unui regim de constrângere, cu atât mai periculos, cu cât strigarea convingerilor personale era una cu moartea individului. Crabii, acei satrapi conducători de furnici, dictau acestora drumul şi acţiunile, mutilau afecte, ştergeau conştiinţe în vederea obţinerii rezultatului: masa de manevră a unei societăţi conduse de capete cu picioare jumătate încălţate, cu un pantof, cu comanda la ei. Generaţia intelectualului, în speţă a scriitorului, acea generaţie încălţată, nu putea într-un astfel de regim decât să aibă pantoful găurit, sau să-l piardă prin propria-i târâre. Chinurile scriitorului poet sunt în parte date de nemulţumirea asupra lui însuşi de  a se înghesui  laolaltă cu ceilalţi, pe acelaşi culoar, dar, „vrei să ieşi din tunel pe când se astupă singura gură”... Înaintarea târâş este înceată, mutilantă şi degradantă ca în The Green Mile (Culoarul morţii) a scriitorului Stephen King, dar în acelaşi timp fecundă în ideea evadării şi urcarea pe muntele al cărui vuiet vrei să-l mai simţi, al ascultării în piatra tăcută, în rocă (Hikaru Okuizumi – Strigătul pietrelor ).

            Tema a doua, care se întretaie mereu cu prima, aduce în faţa cititorului dragostea adevărată, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu certurile şi  împăcările ei, cu alunecarea omenească spre păcatul fanteziei, al admiraţiei sau chiar al gustării din fructul oprit, lucru firesc unui individ senzual şi sensibil. Ploaia deasă, musonul, deschiderea florilor, foşnetul mătăsii şi creşterea ierbii, sunetele boncănitoare ale vecinătăţilor, ale crustelor crabilor, lumina difuză, vaporii calzi exudaţi de un Gange în care scriitorul şi-a petrecut mulţi ani, nu-l pot lăsa indiferent, nepăsător, pe nici un sensibil sentimental, cu atât mai mult pe  George  Anca. Asemănător Cardinex mundi, spiritului fecundator al Cogaionului, el primeşte semnalele sexului opus prin toată fiinţa. Nu caută subterfugii, nu minte, nu se înşeală pe el sau pe alţii. Îşi plânge cântat freamătul, alături de muzicalitatea sitarului, a lăutei cu douăzeci de corzi, sau a vestitei tabla, pe ritmuri de sulu, odissi sau kuchipudi. Scrie şi simte cu sensibilitatea femeii, asemănător poetei Anna Ahmatova, socotită jumătate călugăriţă, jumătate prostituată… cu cât i se ascute această sensibilitate aproape feminină, cu atât i  se dezvăluie mai mult masculinitatea. Femeia e pretutindeni; e cea care-i „dă să mănânce”, care-l învaţă simţirea târându-se fie „talpă la talpă”, fie „cap în cap”, fie prin drumul invers, dar cu aceleaşi gânduri.  Gelozia partenerei de viaţă este firească, numai că îmbracă forma dovezii suplimentare de dragoste: plec pentru a-ţi lăsa libertatea alegerii, plec pentru tine, pentru împlinirea ta. Între cei doi de nedespărţit există numai  dorul covârşitor, descris în subcapitole întregi epistolare, imnuri dedicate legăturii ce din două inimi făcuse una.  Un  blestem şi-o iubire, o unire ce numai Dumnezeu poate să desfacă… „adică eu, cum nu-ţi mai fac scandal de propria-mi disperare, în care m-ai lăsat lăsându-mă săracă şi batjocorită, ce mai, să-ţi fie şi ţie pe la nas, şi să-ţi zăreşti neputinţa până la capătul lumii, nu e frumos, nici nu se mai poate face nimic, un pic aştepta, n-am cu cine, n-am cu ce, exagerez, cu grijă de tine, poţi să mă uiţi dacă îţi închipui că nu rezist, că nu-ţi rezist, nu ştiu, ai vrea, e treaba mea, dacă mă văd îmi spun, dacă mă cunosc, dacă mă cunoşti de undeva şi află că sunt sănătoasă.” …………… Împăcarea  nu e ca o înnodare, nu e ca o realipire, ci ca o continuare într-un registru mai grav, mai plin, mai de nedezlipit şi fără putinţa disecţiei pe persoană… Ei sunt un tot… un ram, o creangă Savitri, un sari de nedeşirat, un gazel şi un song Doctor Anand, o troiţă la marginea drumului lângă un izvor cristalin şi-un loc central în cubul de gheaţă ce cuprinde amintirile scriitorului.

            În paralel cu cele două teme, la fel de importantă este cea a împletirii tradiţiei, a rădăcinilor ce ţin tradiţia, toate provenite dintr-un loc niciodată uitat, plâns de părăsire temporară şi plâns de schimbare. Ţara, satul, tradiţia, familia sunt personificate prin târna ţinută pe cap, cea care este chemată ori de câte ori scriitorul se simte în disperare, printr-un dialog ce pare a fi cu tatăl sau cu vreo rudă, de fapt acesta fiind un dialog continuu cu propria-i persoană. Autorul se întreabă pentru a primi răspunsul de la propria-i conştiinţă, el rupe, e în stare, cu durere, să rupă câte o joardă din târna românească, veche, ce-i acoperă capul, pentru fiecare risipire, punere la pământ, desfiinţare a unui idol, la care ţinea din născare. … „Ţine minte rămasul, nu te-am despărţit de anii răi, nici nu te-am împărţit celor buni, toţi duşi, într-un moment de aspră nervozitate, un fel de decapitare  prin rezonanţa tunelului cu pantoful, că nu e adevărat vermionul liberatu-te-ai, cu scandal, de culoare, te ţin minte o mie de ani pace şi amor.”

            Distrugerea bisericilor, socotirea de către conducerea comunistă a acestora baraca din drum, ciotul ce trebuia tăiat pentru croirea drumului „magistralei”, are în ea blestemul generaţiilor viitoare – „biserici – casa cu morţii n-are decât să aibă timp, pe niciodată, existase”….

            Scriitorul intră, se confundă prin împărtăşirea aceloraşi idei, cu cei ce s-au sacrificat pentru neam şi pentru proslăvirea lui… „cei ce murim din condiţie, cei ce ne sunt ucişi drept hrană, încă ne ucidem spre a o mai lungi, ne lungim în tunel…” Dar pe undeva, prin porii deschişi a unei epiderme scrijelite-n târâre, speranţa încă e trează, încă merită să fie strigată şi, prin împărtăşirea altora, să formeze morula de recăpătare a încrederii… „Capul sus, pe târnă, pe-mpletituri de rădăcini suspendate, neîntunecat la timp, nici prea târziu, cuminte, mă, maică, un nesfârşit căscat, o înghiţitură de harpon, ce-ţi mai zbura scheletul…”

            Romanul e o acţiune continuă, fără început şi sfârşit, o luptă şi o strigare, un geamăt şi o floare deschisă, o privire spre trecut şi prezent. Acţiunea mutându-se când în tunel, când în grădina casei, când la umbra bananierului din ţara care l-a adoptat şi subjugat, are loc pe sunet continuu de val, de bulboană de Olt, de încolăciri de torţel în livadă agresivitate-n exprimare sau cele ce pot fi socotite naturaliste nu sunt supărătoare, nici nu îngreunează citirea, aceasta are liberă şi cursivă trecere şi prin adăugarea de noi sufixe şi prefixe rădăcinilor unor cuvinte, prin derivare, cuvintele încărcându-se cu sensuri noi, al căror înţeles nu este ambiguu. Alternarea dintre expresiile durerii, ale deznădejdii, cu cele ale bucuriei în faţa razelor de soare, în faţa împărtăşirii iubirii, ale comuniunii dintre natură şi scriitorul-poet, fac din „Furnici albe” expresia lucrării literare academice cu un stil de neconfundat – stilul George Anca … „minte înfăşurată-n religie, minte înfăşurată în ideologie, minte înfăşurată-n sex, minte înfăşurată-n metaforă, minte înfăşurată-n metaforă…”

de păru-mi e cărunt - ce-mi pasă.

            sunt oricând tot atât de tânăr şi tot atât de bătrân ca cel mai tânăr, şi

            cel mai bătrân om din sat.

                      Rabindranath Tagore – Grădinarul – cântul 2     

LIVIU  BORDAȘ

Memoriile orientale ale lui Johann Martin Honigberger:

posteritate istorică şi actualitate ficţională

Deşi farmacistul braşovean Johann Martin Honigberger (1795-1869) îşi tipărea memoriile în 1851 determinat de convingerea că "ar putea constitui o contribuţie valoroasă alături de cele deja existente", ele – lăsând la o parte Materia Medica ataşată – au reţinut prea puţin atenţia din acest motiv. Şi acest puţin era datorat în special episodului îngropării fachirului Haridas, prin care l-a descoperit şi Eliade pe cel care va servi ca pretext al viitoarei sale nuvele Secretul doctorului Honigberger. Relevanţa memoriilor sale pentru istoria Indiei şi a celorlalte ţări asiatice străbătute de spiţerul transilvan a început, treptat, să fie descoperită după mai bine de un secol de la publicare, mai ales de istoricii Panjabului şi de cei ai prezenţei franceze în regiune.

În cultura română, tot din vremea lui Eliade, Honigberger a atras interesul câtorva istorici ai medicinei, interes încununat finalmente de eruditul şi importantul studiu publicat în 1962 de indianistul Arion Roşu[1]. În ultimul deceniu interesul pentru aventurosul braşovean a cunoscut o semnificativă resuscitare, concretizată în mai multe articole, conferinţe şi comunicări academice[2], referinţe în studii şi volume ştiinţifice[3] şi chiar o scurtă monografie[4]. În cele ce urmează ne vom ocupa doar de cea mai recentă apariţie, ediţia românească a memoriilor sale, publicată de Editura Polirom în iunie 2004: Johann Martin Honigberger, Treizeci şi cinci de ani în Orient, ediţie, studiu introductiv, note, addenda şi postfaţă de Eugen Ciurtin; traducere de Eugen Ciurtin, Ciprian Lupu şi Ana Lupaşcu. Ea doreşte programatic să se înscrie în drumul deschis de studiul lui Arion Roşu, atât prin referinţele constante la el şi la opera ulterioară a savantului român de la Paris, până la un nou studiu – încă în pregătire – despre Honigberger, cât şi prin prefaţa cu care acesta binecuvântează demersul editorial.

Apariţia cărţii s-a bucurat deja de o binemeritată atenţie din partea mass-mediei şi a publicaţiilor culturale din ţară care au reacţionat în special la introducerea figurii "istorice" a lui Honigberger în conştiinţa culturală românească şi la contrapunerea ei celei ficţionale al cărei inspirat autor a fost Mircea Eliade. Însă intenţiile şi eforturile editorului ţintesc mai departe de atât, către o abordare profesional-indologică a subiectului, pronunţându-se cu multă exigenţă faţă de autorii din trecut (în special români) care nu au dovedit-o. Or, tonul şi conţinutul recenziilor pe care le-am putut vedea deocamdată păstrează subiectul în vechile clişee şi neînţelegeri. Întrucât o evaluare a cărţii din perspectiva studiilor asiatice şi a indologiei în special lipseşte până acum, ne asumăm sarcina ingrată de a face un prim şi modest pas, asociat nu doar cu o intenţie ci şi, sperăm, cu un rol benefic pentru ceea ce se doresc a fi studiile asiatice din România.

Honigberger în Asia 

Înainte de a ne ocupa de ediţia românească, trebuie să ne oprim puţin asupra lui Honigberger însuşi pentru a pune în lumină mai multe aspecte ale activităţii şi operei sale ce sunt în general trecute cu vederea sau minimalizate.

Prima impresie pe care lectura memoriilor celor treizeci şi cinci de ani în Orient o lasă cititorului obişnuit cu astfel de relatări este cea a unei alcătuiri eclectice datorate unui autodidact, de o ingenuă subiectivitate, fără un plan bine conceput, cu un final brusc şi necoagulant. Inventar nu întotdeauna lipsit de prozaic al călătoriilor şi aventurilor, vindecărilor şi reţetelor, persoanelor întâlnite şi lucrurilor colectate, ele se înscriu fără dificultate în categoria cărţilor despre curiozităţi şi minuni exotice a căror primă calitate era mai puţin ştiinţifică sau literară, cât de a excita şi întreţine binecuvântatele înclinări umane spre curiozitate şi mirare. Însă pitorescul lor, ca şi valoarea de document istoric sau medical-antropologic, nu pot să înmoaie exigenţele indologice după care trebuie apreciate conţinutul acestora ori atitudinea autorului lor faţă de lumea în care a trăit. Exigenţe respectate încă de la început de judecata unui spirit avizat precum cel al lui H. H. Wilson, care le-a citit în manuscris.

Dacă acurateţea observaţiilor (redate de autor din memorie, nu după însemnări făcute pe loc[5]) şi integrarea culturală a celor observate trebuie luate cu mare precauţie, în ceea ce priveşte atitudinea generală, Honigberger se alătură colegilor săi mai savanţi din epocă. În Introducere el anunţă că îşi propune să prezinte nu doar "un rezumat demn de încredere al evenimentelor recente", ci şi "ilustrări ale manierelor, obiceiurilor şi intrigilor specifice caracterului oriental"[6], expresie prin care îşi dezvăluie chiar de la începutul cărţii optica orientalistă. Exemplele abundă, fapt care ne scuteşte să detaliem şi să repetăm deja binecunoscutele critici ale "orientalismului", transformate astăzi – ca aproape orice produs intelectual – în monedă politică şi ideologică.

Tributar ideologiei progresului ştiinţific, Honigberger priveşte cu superioritate medicina indienilor (şi cea "musulmană"), împiedicată de la progres din pricina opoziţiei religiei lor (retrograde, bineînţeles), condamnată astfel să se cantoneze în vechile "teorii absurde" şi în "întunericul neştiinţei". E regretabil că doar atât a aflat Honigberger, în mulţii ani petrecuţi în India, despre tradiţia medicală indiană. De aceea nu e nici o mirare că, în loc să descopere āyurveda, s-a întors în Occident ca să se iniţieze în homeopatie (despre care află la Orenburg de la nişte "conaţionali" – germani – aflaţi în serviciul armatei ţariste[7]). Nu greşim prin urmare dacă inferăm că disponibilitatea sa către metode diferite de cele alopatice se datorează nu deschiderii către alte orizonturi ale cunoaşterii, cât faptului că nu era el însuşi un adevărat medic (în sens european). Şi pentru Honigberger "scrierile celor vechi" servesc doar selectării acelor pasaje care se dovedesc utile transferului în propriul său sistem de practici şi cunoaşteri. Ochiul "orientalist" nu putea vedea altfel, pentru că mintea care îi corespunde nu putea înţelege validitatea acestor idei sau practici (pentru a nu mai vorbi despre cele respinse) în propriul lor context. Contextul, sistemul, orânduirea specifice "Orientului" erau pur şi simplu invalidate prin neadecvarea la epistemologia alterităţii ce îşi dobândise o autoritate militară şi politică asupră-le.

Unul dintre cele mai pregnante mesaje "orientaliste" ale cărţii este cel că spiţerul sas îi surclasa, fără nici o dificultate, pe bărbierii arabi într-ale medicinei. De altfel, peste tot pe unde mergea, medicii locali nu erau în ochii lui decât nişte "bărbieri şi nepricepuţi”[8]. Honigberger descrie, cu satisfacţie transformată în leitmotiv, cum vindecările şi îndemânările sale chimice mistificau populaţia ignorantă, căreia el îi apărea ca un veritabil vraci. Faima îi aducea, pe lângă importante sume de bani, şi prilejul de a face noi experienţe medicale şi chirurgicale pe pacienţii săi, pe care îi numeşte "locuitori necivilizaţi ai Asiei, pe ale căror mărturii nu ne putem baza întotdeauna"[9]. Epidemiile de holeră erau ocazii speciale pentru astfel de experimente, într-atât de preţioase încât ar fi dorit chiar ca ele să se prelungească (în interesul umanităţii suferinde, desigur)[10].

Ca om practic care nu se încurcă prea mult cu filosofia şi ideile religioase, Honigberger privea fie cu indiferenţă fie cu superioritate religiile indiene. El nu avea respect pentru oamenii religioşi, preoţi şi asceţi, decât în măsura în care puteau fi de folos curiozităţii "ştiinţifice", precum cunoştinţele medico-botanice ale fachirilor, culese pentru a sa Materia Medica, îngroparea de viu a lui Haridas sau rezistenţa la venin a unui fachir brahman. Acestuia din urmă, de altfel, i-a cauzat de două ori întemniţarea şi l-a pus să muncească în lanţuri în propria-i fabrică, lucru care trebuie adăugat poziţiei pe care Honigberger începe să o aibă în istoria ospiciului şi a privării de libertate.[11] Spre deosebire, cercetările sale de arheolog amator se înscriau în tipologia vremii şi locului, care era mai puţin "ştiinţifică" şi mai degrabă o căutare a comorilor sau a pieselor artistice, numismatice, cultuale etc. din metale şi pietre preţioase. Această arheologie era, când nu identică, îndeaproape învecinată cu profanarea şi jaful, lucru pe care puţinii istorici rămaşi atenţi la chestiunile etice încă îl mai amintesc.[12]

În cele din urmă, chiar propriile-i declaraţii trădează cantitatea de fidelitate faţă de cei pe care îi servea şi care îi asigurau o viaţă la care nu ar fi putut spera în natala sa Transilvanie. Referindu-se la deznodământul războaielor dintre sikhi şi britanici pe râul Sutlej, Honigberger se felicită că nu a trebuit să se "compromită în faţa englezilor" apărând ca "attaché al ostilelor trupe sikhe"[13], ceea ce şi era de fapt, chiar dacă nu a fost trimis pe front. Documentele încă inedite din arhivele coloniale, păstrate la National Archives of India din New Delhi, dovedesc chiar mai mult decât o simplă complezenţă a sa faţă de expansionismul britanic, lucru rămas nespus în memoriile ce mai pot da şi azi impresia grăbită că ar fi fost "complet asimilat". Beneficiind de o pensie de la noii stăpâni ai Panjabului, el îşi mută activităţile pe lângă proaspătul maharajah al Caşmirului. Într-o comunicare prezentată la al XIII-lea Congres de Istorie Economică[14], Sharika Koul e de părere că înfiinţarea fabricii de zahăr de către Gulab Singh cu ajutorul lui Honigberger era una dintre măsurile de dezvoltare luate de maharajah numai ca să-i impresioneze pe britanici astfel încât să nu se amestece direct în administraţia sa. Dacă aşa stau lucrurile, atunci petiţiile pe care Honigberger le trimite viceregilor Indiei, între 1855 şi 1861[15], pentru a-l sancţiona pe prinţul Caşmirului ce anulase contractul înainte de termen, iar apoi pe succesorul său Ranbir Singh, devin şi ele suspecte de colaborare colonială.

Deşi poate cel mai grav, colaboraţionismul nu e, însă, singurul lucru trecut sub tăcere dintre cele care l-ar fi putut pune într-o lumină cenuşie. Vom adăuga deocamdată doar un altul menţionat anecdotic în cronica persană a lui Lala Sohan Lal Suri, Umdat-ut-Tawarikh. Spre sfîrşitul anului 1838, pe când călătorea prin Sindh, Honigberger a fost pedepsit de nazimul acestei provincii prin lovire cu pietre.[16] Dar deşi accidentul s-a întâmplat, după spusele cronicii, din prostia celui dintâi, victima a considerat probabil episodul de natură a dăuna imaginii pe care vroia să şi-o creeze prin memorii, aceea de european superior impunând respect chiar şi barbarilor asiatici care îl suspectau sau duşmăneau.

În fine, însăşi dorinţa de a pune publicarea memoriilor sub patronajul Companiei britanice a Indiilor Orientale este o pecete evidentă a relaţiilor simbolice pe care Honigberger le întreţinea cu exponenţii practicii şi ideologiei coloniale.

Honigberger la Iaşi

Deşi nu a plecat direct spre India – aşa cum, dintr-o eroare de percepţie, se afirmă în studiul introductiv[17] –, ci interesul pentru curtea din Lahore i-a fost trezit după ce trăise mulţi ani în Orientul Apropiat, biografia lui Honigberger este în special legată de subcontinentul indian. Memoriile sale sunt considerate de îngrijitorul ediţiei E. Ciurtin a fi prima dintre cele trei surse "documentare" prin care i se pot reconstitui aventurile.[18] Din păcate, versiunea românească ia în considerare doar ediţia engleză (Londra, 1852) datorată însuşi autorului şi face puţine şi superficiale referiri la prima ediţie germană (Viena, 1851). Numai o confruntare sistematică şi adnotată critic cu aceasta ar fi documentat ceea ce Honigberger vrea sau nu vrea să comunice diverşilor destinatari. Mai mult chiar, deşi istoricii anteriori cunosc noua ediţie germană (Viena, 1853), revăzută şi adăugită – "Vermehrte Auflage mit einem Vorwort des Verfassers" –, care pare a fi o raritate, îngrijitorul versiunii româneşti nu numai că nu ţine seama de acest ultim cuvânt al autorului, dar o şi ignoră din punct de vedere editorial.

O altă lucrare trecută în bibliografia scrierilor farmacistului braşovean, Sertum Cabulicum… (ortografiată Cabullicum), este de fapt semnată de orientalistul Stephan Ladislaus Endlicher şi de botanistul Eduard Fenzl. Publicată în 1836, la Viena, ea este o descriere a colecţiei de plante aduse de Honigberger după prima sa întoarcere din Orient. Raporturile ştiinţifice, încă nestudiate, ale lui Fenzl cu Honigberger (ca şi cu alţi ardeleni precum botanistul clujean dr. August Kanitz, membru corespondent al Academiei Române), par să se fi extins şi asupra cercetării florei transilvane. Alături de Materia Medica ataşată memoriilor sale, colecţiile botanice ale intrepridului sas precum şi observaţiile sale asupra plantelor indiene şi a folosirii lor au atras atenţia, încă din secolul trecut, mai mult decât mărturiile sale istorice. Acest interes se vede atât în articole pentru un public larg, precum recenzia volumului lui Fitz Hugh Ludlow, The Hasheesh Eater[19],  cât şi în studii ştiinţifice ca şi cel al doctorului Richard E. Kunze[20].

Tot ca sursă "documentară" E. Ciurtin adaugă, pe lângă celelalte broşuri şi articole despre India publicate de autor în engleză, germană, franceză, şi o sumă de articole apărute în periodice şi calendare româneşti a căror paternitate o consideră certă. Acestea sunt listate în bibliografia scrierilor lui Honigberger[21] – în majoritate notiţe nesemnate din revistele ieşene Albina Românească şi Icoana lumei –, din care însă lipsesc articolele semnate în periodicele germane din Braşov.

Chestiunea articolelor româneşti necesită o serie de precizări. În primul rând, paternitatea multora este improbabilă, mai ales a celor din Icoana lumei, dar şi, de pildă, cea a articolului Ost-India din Albina Românească, nr. 91/1839, care se bazează pe rapoartele comandamentului armatei britanice din Afganistan despre luarea cu asalt a cetăţii Gazni şi intrarea în Kabul. Altele sunt în mod evident notiţe despre Honigberger, precum cea care anunţă sosirea lui la Iaşi în mai 1838 (Eşii, nr. 38/1838), similară cu cele despre sosirea altor călători prin Orient: prinţul Albert de Prusia (nr. 50/1843) sau baronul Geringer (nr. 29/1844). Un titlu (De la Braşov în Ardeal, nr. 49/1838) nu reprezintă un articol, ci numele incomplet al uneia dintre ilustraţiile unui articol datorat lui Honigberger (v. Anexa I), o litografie făcută în Institutul Albinei de T. Panaitescu după celebra gravură al lui Karl Malhknecht (1835), transformată mai târziu în tablou şi de Ştefan Emilian. Nu trebuie exclusă nici posibilitatea ca unele articole să-l fi putut avea ca autor pe fratele farmacistului braşovean care, la chemarea acestuia, a călătorit de două ori în India. Într-adevăr, o notă intitulată Austria din nr. 95/1844 al Albinei româneşti[22] anunţa că Joseph Honigberger şi-a propus să facă o descriere interesantă a călătoriei sale la Lahore.

În al doilea rând, unele dintre articolele trecute ca "nesemnate" îl au menţionat pe Honigberger ca şi autor (de pildă, Călătorie din Albina Românească, 2 aprilie 1839). Dar, chiar şi în cazul celor cu paternitate sigură, nu se ştie dacă sau care dintre ele sunt colaborări directe şi care simple traduceri ori prelucrări după revistele germane din Braşov, aşa cum făceau în mod curent primele periodice româneşti.

Nesiguranţa editorului în privinţa paternităţii poate fi observată şi când, în succinta lor trecere în revistă din studiul introductiv[23], limitele probabilităţii sunt mai extinse decât în bibliografia finală. Un articol, Mântuire de moarte de foc (nr. 88/1839), îi este chiar atribuit lui Honigberger.[24] Articolele ar putea fi suplimentate cu multe altele de acelaşi tip, unele cu paternitate evidentă, altele fără una mai sigură decât a celor menţionate (vezi Anexa I, pentru a ne limita numai la Albina Românească).

Toate aceste greşeli, scăpări şi lipsuri[25] ridică suspiciunea că articolele româneşti au fost adăugate bibliografiei fără a fi fost cercetate direct. Apare ca evidentă şi nemărturisita intenţie de a întări mai vechea argumentaţie (reluată polemic şi în studiul introductiv[26]) care vrea să-l anexeze pe farmacistul sas spaţiului cultural românesc. De altfel, lipsa cercetării directe a periodicelor este dovedită şi de statistica grăbită – pe baza unor bibliografii parţiale care nu mai sunt citate[27] – a articolelor despre Asia din periodicelor secolului al XIX-lea, până la 1891. Or, fie numai şi indexarea celor 20 de ani ai Albinei româneşti dovedeşte cifre la fel de mari, ba chiar în unele cazuri superioare.

Honigberger în româneşte

Încă înainte de Eliade, memoriile lui Honigberger fuseseră citite şi amplu citate pentru relatarea despre îngroparea fachirului Haridas de către Theodor Iordănescu[28], indianist de formaţie germană, obligat însă la o modestă carieră liceală la Focşani.

Fachirii apar adesea menţionaţi de Honigberger în diferitele sensuri ale cuvântului, nedisociate însă, deşi acesta îi numeşte uneori devoţi sau medici populari, alteori vagabonzi sau intoxicaţi. Unii dintre ei sunt chiar nominalizaţi ori portretizaţi, precum celebrul Haridas, titular al demonstraţiilor de îngropare de viu, apoi fachirul brahman care era imun la veninul de viperă (singurii ce se apropie de yoghini), Chirak Uddin sau fraţii Aziz Uddin şi Nur Uddin, "ambii fachiri bogaţi". În ceea ce îi priveşte pe aceştia din urmă, E. Ciurtin afirmă că Honigberger "pare a face o confuzie între apelativul fachir, care nu se întâlneşte între membrii importanţi ai durbarului sikh, şi supranumele pe care Ranjit Singh îl acordă acestor doi fraţi"[29]. Trebuie menţionat că nu e vorba de nici un "supranume" pe care l-ar fi acordat Ranjit Singh, iar Honigberger, de data aceasta, nu face nici o confuzie. Cei trei fraţi (cel de-al treilea era Imam Uddin, guvernator al fortului Govindgarh) erau cu adevărat fachiri ("titular Mussulman Faqir", cum scrie în 1846 col. H. Steinbach, colegul prusac al spiţerului nostru) şi fiii unui fachir venit din Buhara, care şi-au inclus acest titlu în nume. Există în India mai multe "secte-caste" similare ale fachirilor, atât hinduşi cât şi musulmani, termenul ajungând să fie folosit mai mult cu referire la cei din urmă. Distincţia ar fi trebuit făcută între termenul "clasic" de fachir (care putea practica, în mod popular, şi medicina) şi sensul său derogatoriu de iluzionist sau exhibiţionist, folosit de europeni (fenomen cu origini foarte vechi, dat fiind că încă în secolul al V-lea î.e.n. termenul persan "mag" devenise la greci sinonim pentru şarlatan). Celora care nu pot face cercetări de teren (cimitirul familiei în bazarul Hakiman din Lahore, Muzeul Faqir Khana din Fort etc.) lucrul acesta putea fi clarificat de două importante cărţi scrise de nepoţii celor doi fraţi: Fakir Syed Waheeduddin[30] şi Fakir Syed Aijazuddin[31]. Dar deşi menţionate aici în alte contexte[32], ele par să fie doar adosuri bibliografice.

Şi alte confuzii de acelaşi tip se pot întâlni în notele traducerii, în flagrant conflict cu erudiţia acestora al cărei efect pare mai degrabă urmărit prin covârşire decât prin pertinenţă. De pildă, când akalii sau nihangii din Lahore sunt luaţi drept o "populaţie din zonă"[33] sau grav confundaţi cu "un trib iranian din preajma Ispahanului"[34]. Acestea erau de fapt nume diferite pentru membrii unui fel de ordin militar-religios – precum cele ale naga-samnyasinilor hinduşi – care se considera a fi întemeiat de cel de-al zecelea şi ultim guru sikh, Govind Singh. Ei refuzau să accepte vreo autoritate laică supunându-se numai ierarhiei religioase şi de aceea erau în conflict şi cu Ranjit Singh. Honigberger reflectă punctul de vedere al curţii, tratându-i cu dispreţ, asemenea fachirilor, drept nişte "tâlhari" şi nelegiuiţi. Dacă Sikh Encyclopaedia, care este adesea citată, nu a lămurit sensul cuvântului, ar fi putut-o face mai puţin specializata Encyclopaedia Britanica (articolul Monasticism de Agehananda Bharati), disponibilă chiar şi pe Internet.

Pe de altă parte, termenul dogra este, dimpotrivă, explicat ca fiind "o «castă» de luptători, la origine din Rajputana, la poalele munţilor Himalaya"[35]. Or, dogra este numele unei populaţii din regiunea Jammu (Caşmir), vorbind propria limbă, dogri, şi fiind împărţită, la fel ca mai toate etniile indiene, în multe caste şi subcaste, inclusiv cea a războinicilor (numiţi rajpuţi, în virtutea asumatei lor origini rajputane).

Din nefericire, copleşitoarea desfăşurare de érudition à bon marché ce însoţeşte traducerea, depăşind cel mai adesea necesarul, este pusă în mare cumpănă de astfel de scăderi elementare. Dar nu numai dificultăţile nerezolvate în înţelegerea sensului unor termeni indieni sau anglo-indieni apasă asupra ediţiei. Ceea ce sare mai întâi în ochi este însăşi forma ortografică a termenilor de origine indiană. În timp ce transcrierea unor nume de persoane, etnii, locuri, oraşe, titluri, obiceiuri, sărbători etc. a fost actualizată fără vreun criteriu explicit, cele mai multe au fost lăsate ca în transcrierea engleză folosită nesistematic de Honigberger (unele succesiv în mai multe variante, ca de exemplu sahib, saheb, saheeb), neînsoţite nici măcar de necesarele note. Cel puţin toponimele şi hidronimele ar fi trebuit redate în ortografia indiană (cea engleză urmând propriile-i reguli fonetice) şi eventual identificate actualele nume corespondente. Neonorarea acestei obligaţii editoriale este cu atât mai curioasă, cu cât E. Ciurtin are convingerea că a făcut-o, precum afirmă în nota asupra ediţiei: "Numele, transliterate în fiecare ediţie cu o anumită indecizie – de la etnonimie şi topografie la onomastică –, au fost «aduse la zi» şi transcrise în acord cu standardul istoriografic"[36]. Întrucât acordul nu se lasă văzut, probabil că şi standardul istoriografic avea nevoie de ghilimele salvatoare.

În ciuda folosirii diacriticelor pentru redarea corectă a termenilor din limbile indiene (sanscrită, pali şi vernaculare), nu puţini sunt lipsiţi de ele sau greşiţi şi probabil nu din eroare de transcriere ci de înţelegere (dăm doar exemplul – evident şi pentru un necunoscător al sanscritei – al termenului devā pentru zeiţă, în loc de devī[37]). Aceeaşi problemă, cauzată de deficitul filologic în aria lingvistică indiană, apare în forma în care unele cuvinte indiene sunt redate în română şi supuse flexiunilor specifice limbii noastre. Ne limităm, din nou, a semnala doar unul dintre cazurile cele mai evidente: nefericitul plural "sikhşi", întâlnit peste tot în volum, care nu poate fi justificat după nici o regulă a pluralului în română (firesc ar fi fost "sikhi"). E regretabil că traducerea cade victimă a tristei răspândiri pe care acest termen – ce nu poate decât să fie aşezat în aceeaşi istorie cu cel de "nanechişti" (de la Guru Nanak), întâlnit cu un secol în urmă – a dobândit-o în româna ultimilor ani.

În timp ce unii termeni indieni, menţionaţi de Honigberger în aproximativa transcriere engleză a pronunţiei lor vernaculare, au primit amuzante glose "docte" (de exemplu, pūjā[38]), alţii nici nu au fost identificaţi, precum de pildă, turmsala[39], care este după toate evidenţele dharmaśala. Unele expresii şi pasaje obscure ori ciudate îndeamnă la confruntarea cu originalul pentru a verifica acurateţea traducerii (travaliu pe care timpul nu ne permite să-l facem). Chiar şi alte expresii clare sunt nefericit alese; de exemplu lacul sau bazinul sacru (sarovara), în mijlocul căruia se află Templul de Aur de la Amritsar (identificat în note fără siguranţă printr-un "probabil"[40]), este numit "rezervor de apă" şi "porţiune de apă"[41].

Alte îngrijorătoare deficienţe se pot constata în comentariile şi interpretările geografice sau istorice. Hyderabad din itinerariul lui Honigberger, vechea capitală a Sindhului, e confundat cu capitala omonimă a nababatului carnatic, editorul făcându-l pe Honigberger să ocolească fantastic prin sudul Indiei pentru a parcurge distanţa dintre Karachi şi Lahore.[42] Tot din cauza necunoaşterii geografiei indiene, Honigberger este făcut să traverseze (ca şi în nuvela lui Eliade) "dificila frontieră a Tibetului, pe la 1850, când l-a vizitat pe Ghulab Singh în Kashmir"[43]. Dar chiar şi dacă am lua drept "Tibet", micile regate tibetane incluse în Caşmir, drumul de la Lahore la Şrinagar nu trece prin Leh, Kargil sau Skardu, ci prin Jammu, capitala triburilor dogra. Muzeul Sikh al Fortului Lahore (numit oficial astfel pentru a-l deosebi de dublul său mogul) este citat, după surse diferite, ca atare[44], ca "Muzeul din Panjab"[45] sau ca "Sikh Gallery, Lahore Fort (Director of Archeology, Government of Pakistan)"[46], acesta din urmă înscriindu-se în istoria locală a citărilor de nume asiatice celebru ilustrată anterior cu acel filosof "Shri Aurobindo Ashram".

Ocupându-se de descoperirea Asiei în primele reviste româneşti[47], E. Ciurtin începe cu Curierul Românesc (1829-1848, 1859) al lui Heliade şi cu Albina Românească (1829-1849) a lui Asachi, afirmând că Ardealului îi vor mai trebui zece ani ca să se alăture celorlalte provincii româneşti, prin Gazeta de Transilvania (1838) a lui Bariţiu. Or, primele periodice le aparţin chiar ardelenilor, prin Schematismusul (1820-1909) lui Vulcan şi Biblioteca românească a lui Carcalechi (1821, 1829-1830, 1834), cea din urmă cuprinzând, încă de la apariţie, şi primele "înştiinţări din Ostindia"[48].

Pe de altă parte, Braşovul la 1835 este eronat considerat "oraş majoritar românesc", Honigberger devenind astfel membru al "minorităţii sale germane"[49]. Probabil din aceeaşi dorinţă de a-l asimila pe Honigberger, editorul uită diferenţa fundamentală dintre burgul Braşovului, ai cărui cetăţeni erau covârşitor germani, şi localităţile suburbane dezvoltate în jurul lui în care s-a aşezat şi un mare număr de români, deveniţi cetăţeni abia în epoca dualismului.

Pe lângă acest fel de scăderi filologice şi istorico-geografice, lipsa unui index de nume, locuri şi termeni sau inadecvarea copertei – pentru care picturile din Lahore ale austriacului August Schöfft (ce a petrecut o vreme şi la Bucureşti) ar fi fost mai potrivite – nu mai par atât de grave. Ar trebui, prin urmare, să nu mai insistăm nici asupra erorilor de detaliu. Dar, deşi ecoul de public al cărţii nu pare, din păcate, să fie suficient de larg încât să încurajeze publicarea unei a doua ediţii revăzute şi corectate, credem totuşi necesar, atât pentru editori cât şi pentru cititorii exigenţi, să atragem atenţia asupra câtorva:

* Geograful şi naturalistul Alexander von Humboldt, autorul Kosmos-ului, e confundat cu fratele său, lingvistul Wilhelm von Humboldt.[50]

* Indianistul vienez Leopold Fischer, indianizat sub numele Agehananda Bharati, este confundat cu un indian[51], confuzie de altfel generalizată.

* Nenorocosul indianist Theodor Iordănescu este făcut să participe la "al XVII-lea Congrès international des orientalistes din 1923 (nu numai din 1928, aşa cum se menţionează)"[52]. Or, această a XVII-a ediţie a Congresului (citat în franceză, nu se ştie de ce, din moment ce nu era francez) a avut loc o singură dată, în 1928, la Oxford.

* Afirmaţiile lui Norman Girardot despre reacţia profesorului său la întrebarea asupra posibilei semnificaţii esoterice a nuvelei Secretul doctorului Honigberger  sunt rezumate răsturnat, denaturându-li-se sensul.[53]

* Împăratul şi braminul (1838) este dată ca "poveste a lui Kogălniceanu"[54], când de fapt este o veche poveste indiană tradusă de acesta după prelucrarea germană Der Kaiser und der Abt a poetului romantic Gottfried August Buerger.

* Dacă un bun număr de referinţe sunt incomplete, lipsindu-le locul şi anul publicării, nu puţine sunt chiar incorecte: articolul lui Franz Klima[55], cartea lui Hans Bergel[56], studiul nepublicat al Christei Riedl-Dorn[57] ş.a., pentru a ne limita la cele despre Honigberger. De asemenea, Eliade nu a scris articolul despre Csoma de Körös "înainte ca el însuşi să plece în India"[58], ci chiar acolo, aşa cum indică de altfel data de la finalul lui.

O mare parte a notelor ce însoţesc traducerea şi a ipotezelor de lucru din studiile însoţitoare ale lui E. Ciurtin se datorează unei ample asociativităţi lipsite nu de interes, ci de un riguros control critic. Apoi, titlurile la care se face referinţă în text sau, mai ales, în notele de subsol dau adesea impresia unei selecţii neglijente dacă nu chiar întâmplătoare. Servindu-se de surse recente, cel mai adesea de prima mână, dar fără să le poată controla, diverse afirmaţii ale editorului rămân sub beneficiu de inventar atunci când nu sunt chiar contrazise de surse şi mai recente. De asemenea, în raport cu surplusul de minuţiozitate în unele cazuri, alte tratări sau referinţe nu pot să nu pară lacunare. În timp ce referinţa cea mai recentă pe care am observat-o în volum este databilă chiar înainte ca acesta să primească bunul de tipar – The New York Review of Books din 13 mai 2004[59] –, publicaţiile noi asupra lui Honigberger par a fi fost supuse unui alt tip de selecţie decât trimiterile adesea pletorice din note, având ca limite extreme ignorarea şi aluzivitatea de intenţie polemică.

Exigenţa autorului faţă de alţii cere şi îndreptăţeşte ca el însuşi să fie măsurat după ea. Chiar şi greşelile de tipar pe care le deplânge în cazul altora – inclusiv la Eliade – nu sunt deloc rare în volumul îngrijit de el şi nu îi sunt toate străine. Dar de acest lucru sunt feriţi poate numai fachirii lui Honigberger ori Eliade.

Honigberger şi Eliade

Originalul german al memoriilor lui Honigberger nu a mai fost reeditat de la a doua şi ultima ediţie publicată de autor (1853), care şi ea se dovedeşte greu de găsit. Deşi versiunea engleză a fost recent republicată de mai multe ori, la Londra sau New Delhi, ediţiile sunt accesibile doar specialiştilor. Nici o altă traducere nu a fost întreprinsă până acum. Nu exagerăm deloc afirmând că Honigberger este citit în lume doar de câţiva cunoscători. Însă, prin traducerea publicată de Editura Polirom, memoriile sale sunt generos puse la îndemâna publicului larg românesc. Lucru necesar, fie şi dacă ar fi numai pentru faptul că tot în cultura română celălalt Honigberger, cel ficţional al lui Eliade, a dobândit o neaşteptată notorietate (înregistrată şi de articolul Romania din The Encyclopedia of Science Fiction[60] în care nuvela e menţionată în legătură cu studiile lui Eliade despre yoga şi tantra).

Nu credem că, de pildă, panjabezii, caşmirienii sau afganii vor putea beneficia curând de o traducere în propriile lor idiomuri. În aceste locuri în care Honigberger a trăit, muncit şi călătorit, tot versiunea engleză rămâne accesibilă puţinilor istorici curioşi. Nuvela lui Eliade, Secretul doctorului Honigberger, a avut însă o cu totul altă soartă. Prima traducere – nepublicată, dar citită cu pasiune de mai mulţi lectori avizaţi, printre care şi Pauwels – a fost făcută în franceză chiar la câţiva ani de la publicarea originalului, în 1946[61]. Ea a dobândit o tot mai mare răspândire prin tălmăciri în diverse limbi, în părţi foarte îndepărtate ale globului, de la New York la Tokyo, de la Moscova la Barcelona, de la Oslo la Atena, de la Hamburg la Istanbul, de la Madrid la Cracovia. Până în prezent am putut număra traduceri în 13 limbi (dintre care îngrijitorul ediţiei cunoaşte doar trei[62], iar Biobibliografia lui M. Handoca încă şase): germană, franceză, engleză, maghiară, spaniolă, poloneză, japoneză, italiană, greacă, cehă, rusă, norvegiană, iarăşi engleză, turcă (vezi Anexa II).

Iată deci că Honigberger e pe cale să ajungă celebru ca yoghin şi călător în Shambhala în aproape întreaga lume. Ar fi interesant de văzut ce ecouri a avut traducerea engleză – reeditată recent la Editura Shambhala din Boston – în India şi Pakistan, unde limba colonizatorilor a rămas în uz curent. Prin recentele traduceri în rusă şi turcă, acest Honigberger devine cunoscut unui larg public asiatic, până la frontierele Iranului sau Afganistanului şi poate chiar dincolo de ele.

Într-o postfaţă la fel de amplă ca şi introducerea sa, E. Ciurtin încearcă, pe de o parte, o confruntare a celor doi Honigberger, cel istoric şi cel ficţional, iar pe de alta, o interpretare a nuvelei Secretul doctorului Honigberger în raport cu Yoga lui Eliade (şi diversele ei versiuni sau emanaţii ulterioare). Fără a dori să contrazicem expresa plăcere a exegetului de a se considera primul şi adesea singurul descoperitor de idei, oameni, locuri, conexiuni, vrem să semnalăm printre interpreţii legăturii Honigberger-Eliade-Yoga, încă din anii ’80, pe doi profesori ce par a fi rămas necunoscuţi la noi: istoricul american al religiilor Ira Chermus (la seminarul Eliade organizat de Universitatea din Colorado, Boulder, în octombrie 1982[63]) şi traducătorul polonez al operei eliadeşti Ireneusz Kania[64], la care se găsesc deja aproape toate datele problemei, nu însă suficient discernute. Cursul de "comparative religions" dedicat lui Eliade în 2004 de profesorul Frederick Colby la Miami University (Oxford, Ohio) include o lecţie intitulată Uncovering the Secrets of Yoga ce are ca "reading" Secretul doctorului Honigberger.

Demersul lui E. Ciurtin este mai amplu, mai detaliat, mai informat decât cele precedente şi, poate tot din acelaşi motiv, şi mai discutabil. Ipoteza de la care pleacă interpretarea sa pune sub semnul întrebării faptul, susţinut de Eliade însuşi, că geneza nuvelei Secretul doctorului Honigberger "derivă direct din tratatul Yoga". Ea se bazează pe două argumente: i) că între "ultimul studiu de indianistică înainte de SDH", a cărui dată de apariţie este 1937 şi nuvelă există un vid, Eliade nescriind "aproape nimic despre spaţiul religios al subcontinentului"; ii) că, deşi există o "dependenţă teoretică" de Yoga, conjunctura elaborării ei nu ar avea legătură cu aceasta, ci cu "reunirea" maeştrilor lui Eliade – consideraţi a fi fost "absenţi din biografia, din prezentul său" – adică cu vizita lui Dasgupta la Roma şi cu ultima eliberare a lui Nae Ionescu.[65]

În ceea ce priveşte primul argument, între ultimul studiu de indianistică cu data apariţiei în 1937, la care se referă comentatorul (sunt de fapt două: Cosmical Homology and Yoga şi Lo Yoga e la spiritualità indiana, iulie-august 1937), şi Secretul doctorului Honigberger e greu de spus că există un vid de interes pentru India. De asemenea, nu e vorba nici de patru ani – aşa cum se afirmă – căci între august 1937 şi ianuarie (iarna) 1940 sunt doar doi ani şi jumătate dintre care o jumătate de an, între iulie şi noiembrie 1838, Eliade a fost privat de libertate (începând din iunie este "vânat"). Totuşi, în acest interval, el a mai publicat studiile Efemeride orientale, Barabudur - templul simbolic, Demonologie indiană şi o legendă românească (între august-decembrie 1937, în RFR), La concezione della libertà nel pensiero indiano (Asiatica, 1938), recenzii la cărţi cu subiecte indo-tibetane ale lui Ananda K. Coomaraswamy, Georges Dumézil, Jacques Bacot şi Arthur C. March, (Zalmoxis 1938, 1939), a citit la Radio conferinţa Noi cercetări asupra celor mai vechi civilizaţii (1938) şi a scris în periodicele româneşti articole asupra subcontinentului indian (Orientul viu, Viaţa unui maestru tibetan, Pantheon indic, "Când fiinţă nu era, nici nefiinţă", Ignoranţă şi libertate, Mediterana şi Oceanul Indian, Pentru cunoaşterea Orientului – ultimul apare chiar simultan cu nuvela despre Honigberger) sau comentarii politice asiatice (Când Asia devine asiatică, Cine va stăpâni Asia?). Aşadar, chiar dacă în acea perioadă, după publicarea tezei doctorale, interesele sale îşi găsesc noi puncte de inserţie, el nu a încetat să citească, să reflecteze şi să scrie despre India şi spaţiu-i religios ce debordează frontierele sale geografice. Anul 1937 e simbolic nu prin sistarea preocupărilor pentru India, cât mai degrabă prin publicarea studiului Folclorul ca instrument de cunoaştere (RFR, aprilie 1937), în care Eliade acorda premisă de realitate fenomenelor considerate fantastice raportate de documentele folclorice.

Cel de-al doilea argument prezintă dificultăţi asemănătoare. Dacă pe Nae Ionescu – unul dintre cei trei "maeştrii" (E.C.) din dedicaţia Yogăi – îl revede într-adevăr în ianuarie 1940 (după o despărţire de cincisprezece luni), pe Dasgupta a refuzat să-l mai întâlnească vreodată în ciuda scrisorii reconciliatoare de la Roma, iar maharajahul de Kassimbazar – care nu a fost "maestru" ci mecena – mort încă pe când Eliade se afla în India, nu avea cum să participe la imaginata conjuncţie. În ceea ce priveşte sugestia înlocuirii acestuia din urmă cu mecena Socec, trebuie amintit că editorul apare în scenă abia după ce nuvela fusese scrisă şi publicată în Revista Fundaţiilor Regale.

Nu putem fi de acord nici cu alte ipoteze, precum, de pildă, aceea că "e extrem de probabil ca Eliade să nu fi revăzut cartea lui Honigberger până a ajunge la Paris sau la Chicago, deci nu înainte de 1940"[66], care nu ia în considerare bibliotecile pe care le-a cercetat în cele trei veri petrecute în Germania (1934, 1936, 1937).

Interpretarea propriu-zisă încearcă, în mod insuficient de convingător, contextualizarea unor extinse citate din nuvelă în coordonatele ipotezei. Dar exegeza de detaliu a Secretului doctorului Honigberger va avea nevoie atât de compararea celor două versiuni tipărite ale nuvelei – scurtă (în Revista Fundaţiilor Regale) şi lungă (la Editura Socec) –, cât şi de confruntarea acestora cu manuscrisul[67]. Întrucât de acelaşi subiect ne-am ocupat deja în altă parte[68], pentru a evita repetiţia nu mai insistăm aici asupra lui.

Honigberger şi istoria orientalisticii româneşti

Honigberger putea să creadă, ingenuu, diverse lucruri despre memoriile şi broşurile sale sau despre propria-i posteritate. Nu ar fi avut însă naivitatea de a crede că va deveni subiectul unei nuvele fantastice citite aproape în întreaga lume şi că tocmai datorită ei se va demara şi traducerea memoriilor sale. Ne putem întreba dacă s-ar fi aşteptat ca, aşa precum articolele sale germane fuseseră traduse şi publicate în Albina Românească, şi memoriile să fie pentru prima dată redate tot în română. Dacă gândul unei traduceri nu ar fi fost poate neobişnuit, ceea ce cu siguranţă nu şi-ar fi imaginat Honigberger este o altă translatio al cărei obiect a început să fie, treptat, mai întâi în spaţiul maghiar, apoi în cel românesc. Orientalistul amator nu şi-ar fi închipuit – nici măcar în puţinul pe care l-a mai trăit după 1867, când se afla în Himalaya – că va fi anexat orientalismului maghiar, iar apoi – de pe la 1956 – celui român, în timp ce în istoria celui teutonic va rămâne aproape ignorat.

De fapt, nu la mult timp după moarte, apartenenţa sa a înregistrat o serie de anexări accidentale sau conştient manipulate. După ce a fost considerat pe rând transilvan, german, austriac, maghiar, român şi chiar evreu, mai recent a fost botezat elveţian[69], morav[70] şi francez[71]. Interesul pentru el se trezeşte progresiv şi printre orientaliştii austrieci sau germani, precum se vede, printre altele, din studiile lui Walter Leifer[72] sau Veronika Bernard[73]. Însă, spre deosebire de colegii lor maghiari sau români, aceştia nu au nevoie de farmacistul sas pentru a umple spaţii goale în istoria propriilor discipline ori pentru a-şi confecţiona o tradiţie de care au beneficiat din plin.

Un astfel de demers, condimentat cu accente polemice şi volte propagandistice, se poate observa în subtextul introducerii şi postfeţei ediţiei româneşti a memoriilor lui Honigberger. Angajat vulcanic să creeze – dintr-un prezent pe care îl crede a fi nimic – un viitor pentru orientalistica română, E. Ciurtin pare să nu fi scăpat tentaţiei de a-i confecţiona acesteia şi un trecut pe măsura proiectelor sale. Numai astfel se poate înţelege, de pildă, evitarea unei analize a posterităţii lui Honigberger în cultura saşilor transilvăneni sau în istoriografia maghiară, pe de o parte, şi insistenţa de a considera studiile asupra lui ca o "recuperare" sau "restituire" a sa în cultura română, pe de alta. Alături de alte câteva nume convenabil alese, spiţerul sas ajunge parte a unei istorii care se varsă în proiecte prezente ce par a îmbina o metodologie de natură sectară cu intenţii şi politici de imagine de tip monopolist.

În acest context se poate citi o surprinzătoare afirmaţie: "România nu are indianişti: evident nu unii comparabili cu Eliade, dar nici măcar unii oneşti şi muncitori pur şi simplu"[74]. Cum să ne explicăm această sincopă de memorie a editorului care în alte privinţe se arată atât de bine informat? O astfel de afirmaţie, mai ales făcută de un ne-indianist, ofensează munca şi onestitatea unor adevăraţi indianişti români. Pe lângă Catedra de Limbi şi Literaturi Orientale a Universităţii din Bucureşti şi Institutul de Studii Orientale "Sergiu Al-George”, care au şi secţiuni de indologie, pot fi amintite mai multe nume ce ilustrează generaţiile noi deja afirmate – Florin Deleanu, Bogdan Diaconescu, Ferdinand Leopold, Cristian Coşeru. E inutil să se amintească faptul că toţi aceştia au plecat din ţară după decembrie 1989, căci nu numai că au făcut-o tocmai pentru a studia sau a se perfecţiona în indologie, dar în lumea diferită instaurată după acea dată, ei nu încetează să aparţină României. În plus, istoria (făcută sau reconstruită) a orientalisticii româneşti nu numai că începe sub semnul exilului, dar pare să-şi aibă cel mai bun viitor tot în el.

Negarea acestui prezent, ce există independent de diversele proiecte politico-academice ale viitorului orientalisticii române, este prelungită şi în trecut. Lui Sergiu Al-George, pe care Eliade l-a recunoscut ca cel mai valoros indianist român (dar pe care editorul îl exclude din filiaţia ce şi-o construieşte), i se face un amplu proces de intenţie – în care chiar şi inocenţa e "vinovată" – teosofică şi anti-iluministă, după presupuse afirmaţii provenind din surse a căror acurateţe nu este nici măcar chestionată.[75]

Trebuie să afirmăm cu regret că, în virtutea tuturor celor evidenţiate mai sus, ediţia românească a memoriilor lui Johann Martin Honigberger nu reuşeşte să satisfacă exigenţele unei opere ştiinţifice ci se înscrie, în cel mai bun caz, la limita superioară a divulgării pentru un public cultivat. Lăsând la o parte toate greşelile şi scăpările, îndreptabile într-o ediţie ulterioară, introducerea, notele şi postfaţa ar fi putut fi până la urmă texte bune dacă autorul lor nu ar fi încercat să le facă mai bune decât sunt, prin ipoteze hazardate, asocieri superficiale şi erudiţie secundă sau inutilă. În general, îngrijitorul ediţiei se dovedeşte mai degrabă un politician al studiilor asiatice decât un orientalist sau un istoric al acestora. Girul generos obţinut de la trei savanţi francofoni – Arion Roşu (cuvânt înainte), Bernard Le Calloc’h (notă introductivă) şi Jean-Marie Lafont (prezentare pe ultima copertă) – nu poate suplini lipsa unei coordonări sau a unui control ştiinţific.

Toate aceste scăderi nu fac însă mai puţin important proiectul traducerii lui Honigberger, al comentării activităţii şi operei sale, al interpretării celor două posterităţi de care a avut parte: istorică şi ficţională. Chiar dacă dezideratul profesionalismului nu a fost realizat, volumul contribuie decisiv la animarea interesului pentru doctorul sas, pentru studiile asiatice şi cunoaşterea Orientului în spaţiul românesc, putând amorsa necesare dezbateri menite să aducă la suprafaţă zone până acum ignorate, marginalizate sau refulate ale culturii române. Dat fiind că Asia nu numai că a "intrat în Istorie", dar tinde tot mai mult să se situeze în centrul ei, e necesar ca o editură – care ar putea fi chiar Polirom, în virtutea importanţilor paşi deja făcuţi în această direcţie – să devină o astfel de gazdă a cercetărilor dedicate situării spaţiului istoric şi cultural românesc în raport cu Orientul.

Roma, decembrie 2004

Anexe:

I. Articole din Albina Românească (Iaşi, 1829-1849) care aparţin sau ar putea aparţine lui Honigberger

Rundgid-Sing, supliment la nr. 49/1838 (23 iun., pp. 214-215 cu ilustraţiile "Rungeet-Sing" şi "Martin Onigberger de la Braşov în Ardeal, doctor a lui Rungeet-Sing" de T. Panaitescu, litografiate în Institutul Albinei, p. 216).

Indiile orientale sau răsăritene, supliment la nr. 95/1838 (30 nov., p. 408, cu ilustraţia "Pagoda sau Capişte. Taurul cel urieş la Taunşar în India" [Taneşvar, actualmente în statul indian Haryana]) şi la nr. 101/1838 (22 dec., pp. 435-436, cu ilustraţia "Arderea unei văduvi indiene").

Ost-India, nr. 2/1839 (5 ian., pp. 7-8); nr. 3/1839 (8 ian., pp. 11-12); nr. 4/1839 (12 ian., p. 16) – toate trei despre tratatul de alianţă dintre Ranjit Singh şi "şahul Sucia" [Shah Shuja].

Ost-India, nr. 34/1839 (30 apr., pp. 139-140) – despre "statul Sinde Sindiah" şi emirii săi.

Rungit Sing, nr. 79/1839 (5 oct., p. 323-324).

Serbarea funerală a lui Rundjid-Sing, nr. 80/1839 (8 oct., pp. 328-330).

Ost-India, nr. 95/1839 (30 nov., pp. 387-388) – este chiar un raport primit de la Honigberger despre moartea lui Ranjit Singh.

Ost-India şi Hina, nr. 53/1840 (7 iul., pp. 216-217).

Ost-India, nr. 6/1841 (19 ian., p. 32) şi nr. 7/1841 (23 ian., p. 28) – despre moartea şi înmormântarea lui Karak Singh.

Ost-India, nr. 15/1841 (20 febr., pp. 59-60) – despre noile biruinţe ale englezilor.

Ost-India, nr. 38/1842 (14 mai, p. 151) – despre puternica epidemie de holeră.

Zăce fronturi a căsătoriei indiene, nr. 9/1843 (31 ian., pp. 34-35).

Ost-India, nr. 95/1846 (1 dec., p. 360) – date despre Caşmir.

Ost-India, nr. 91/1848 (14 nov., p. 368) şi nr. 100/1848 (16 dec., p. 404) – despre luptele britanicilor în diverse provincii ale Indiei.

II. Traduceri ale nuvelei Secretul doctorului Honigberger de Mircea Eliade

Le Secret du docteur Honigberger, traduit par Jean Soucasse, 1946, nepublicată.

Nächte in Serampore, übers. von Günther Spaltmann, Otto-Wilhelm-Barth Verlag, München-Phanegg, 1953, 178 pp. [include şi Das Geheimnis des Doktor Honigberger]; reeditare, 2002; reeditare la Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1985 [traducere revăzută de Edith Silbermann]; tipărire separată: Das Geheimnis des Doktor Honigberger. Eine Novelle, mit Initialen u. Illustrationen sowie neun mont. farb. Illustrationen von Andreas Brylka, Hamburg, 1974, LXXI pp.

Minuit à Serampore (suivi de) Le Secret du docteur Honigberger, traduit par Albert-Marie Schmidt, Librairie Stock, Paris, 1956; reeditare 1980.

Two Tales of the Occult, translated from the Rumanian by William Ames Coates, Herder and Herder, New York, 1970 [include şi The Secret of Dr. Honigberger]; retipărit cu titlul Two Strange Tales, Shambhala, Boston, 1986; reeditare, 2001.

Különös kalandok, fordította: Béla Győrgy, Kálmán Béla, Zirculi Péter, Kozmosz Könyvek, Budapest, 1976, 302 pp. [include şi Honigberger doktor titka, tr. Kálmán Béla]; tipărire separată: A Honigberger doktor titka, fordította: Kálmán Béla & Székely János, Stella Maris Kiadó, Budapest, 1996, 107 pp.

Medianoche en Serampor, seguido de El secreto del doctor Honigberger, traduccion de Joaquin Jordá, Alianza Editorial, Madrid, 1981; reeditată la Editorial Anagrama, Barcelona, 1994, 1997, 2002.

Tajemnica doktora Honigbergera, przeł. Ireneusz Kania, Wydawnictwo Literackie, Kraków-Wrocław, 1983, 82 pp.

Konihiberuga hakushi no nimitsu, tr. Atsushi Naono & Sumiya Haruya, Archives, Kyoto, 1983; reeditare: Fukutake-Shabo, Tokyo, 1990.

Il segreto del dottor Honigberger, traduzione di M. Baffi, Jaca Book, Milano, 1988.

[Antologie din nuvelele lui Eliade traduse în greacă, cu prefaţa lui Ioan P. Culianu], Athena, 1988.

Tajemstvi Doktora Honigbergera, tr. Jiři Našinec, Vyšehrad, Praha, 1990, 250 pp.

Zagadka doktora Honigbergera, perevod: Anastasia Anatolievna Starostina, Soglasia, nr. 3 (28), 1994; reeditare în volumul: Pod tenǐiu lilii, Izdatelǐstvo "Enigma", Moskva, 1996, 330 pp.; tipărire separată: Zagadka doktora Honigbergera, Izdatelistvo "Kriterion" (Seria "Mir Eliade"), Moskva, f.a.

Doktor Honigbergers hemmelighet og andre noveller, oversatt av Tor Fotland, Gyldendal, Oslo, 1996, 170 pp.

The Secret of Dr. Honigberger, translated by Monica Voiculescu, în: The Gentle Wisper of the Magic. Romanian Fantastic Prose, Plural, nr. 4, 1999, Bucureşti, pp. 114-136 [traducere selectivă].

Mistik Öyküler. Kutsal ve Dünyevi, çeviren Berat Çelik, Ithaki Yayinlari, Istambul, 2000, 239 pp. [include şi Dr. Honigberger’ in Sırrı].

[1]     Arion Roşu, Sur les traces du Transylvain Martin Honigberger, medecin et voyageur en Inde, Janus, Leiden, L, 3, 1962, pp. 198-225. Vezi de asemenea: Indian pilgrimage of a Saxon of Transylvania, The Indo-Asian Culture, New Delhi, XII, 1, July 1963, pp. 10-20.

[2]     Christa Riedl-Dorn (Naturhistorisches Museum Wien), Der siebenbürgische Arzt Johann Martin Honigberger (1795-1869) – Forschungsreisender, Abenteurer und Philanthrop, lucrare prezentată la simpozionul Siebenbürgen in der Habsburgermonarchie – vom Leopoldinum bis zum Ausgleich (1690-1867), 35. Jahrestagung, Wien, 13-14 September 1997, Sektion Naturwissenschaften; Zsuzsanna Buczkó (Institutul de Germanistică, Universitatea din Szeged), Kissebségekrõl másként – Johann Martin Honigberger munkássága "Früchte aus dem Morgenlande…" címû mûve és annak elsõ fejezete, az "Úti élmények" tükrében [Altfel despre minorităţi: opera lui Johann Martin Honigberger "Früchte aus dem Morgenlande..." şi primul său capitol în oglinda "Memoriilor de călătorie"], lucrare prezentată la Tudományos Diákköri Konferencia, Veszprém, 21-23 aprilie 2003. Despre conferinţa care i-a fost dedicată la Braşov în 2002 a se vedea P.J. Marczell, Honigberger doctor szellemének idézése [Evocarea spiritului doctorului Honigberger], Brassói Lapok, 24 mai 2002, p. 6.

[3]     De exemplu, în volumele lui Jean-Marie Lafont, La presence française dans le royaume sikh du Penjab. 1822-1849, EFEO, Paris, 1992; Indika: Essays in Indo-French Relations. 1630-1976, Manohar - Centre de Sciences Humaines, New Delhi, 2000.

[4]     Robert Sigaléa, Johann-Martin Honigberger, médecin et aventurier de l'Asie, l'Harmattan, Paris - Budapest - Torino, 2003, 110 pp.

[5]     Johann Martin Honigberger, Treizeci şi cinci de ani în Orient. Cuvânt înainte de Arion Roşu. Ediţie, studiu introductiv, note, addenda şi postfaţă de Eugen Ciurtin. Traducere de Eugen Ciurtin, Ciprian Lupu şi Ana Lupaşcu, Editura Polirom, Iaşi-Bucureşti, 2004, p. 267 (de acum înainte citată ca Honigberger, ed. rom.)

[6]     Idem, p. 93.

[7]     Ibidem, p. 175.

[8]     Ibidem, p. 158.

[9]     Ibidem, p. 110.

[10]    Ibidem, p. 234.

[11]    Cf. Sanjeev Jain, Psychiatry and confinement in India, în: The Confinement of the Insane. International Perspectives, 1800–1965, eds. Roy Porter & David Wright, Cambridge University Press, 2003, pp. 275, 279.

[12]    Vezi, de pildă, Paul Bucherer-Dietschi, Europäische Reisende des 19. und 20. Jahrhunderts in Afghanistan, în: Beiträge zur zeitgenössischen Afghanistanforschung, hrsg. Wilhelm Löwenstein, Institut für Entwicklungsforschung und Entwicklungspolitik der Ruhr-Universität Bochum, 1997, pp. 6-7.

[13]    Honigberger, ed. rom., p. 258.

[14]    European colonial polity and urbanisation in Himalayas in 19th century with special reference to Kashmir, XIII Economic History Congress, Buenos Aires, 22-26 July 2002, http://www.eh.net/XIIICongress/cd/papers/33Koul146.pdf.

[15]    Necercetate până acum, le rezervăm un studiu aparte. Vezi deocamdată referinţa în articolul nostru Istoria doctorului Honigberger şi secretul unei nuvele eliadeşti, Origini - Caiete Silvane. Revistă de studii culturale, nr. 1-2 / 2003, p. 28, n. 20.

[16]    Umdat-ut-Tawarikh by Lala Sohn Lal Suri, Vakil at the Court of Lahore, Daftar III, Parts I-V. Chronicle of the reign of Maharaja Ranjit Singh (1831-1839 A.D.), Translated from Persian into English with corresponding Christian dates and explanatory and elucidatory notes by V. S. Suri, Director of Archives, Panjab, S. Chand & Co., New Delhi, 1961, p. 561. Alte referinţe la pp. 160, 161, 460.

[17]    Honigberger, ed. rom., p. 29.

[18]    Idem, p. 40.

[19]    Hasheesh and hasheesh eaters, Harper's New Monthly Magazine, New York, vol. XVI, no. 95, April 1858, pp. 653-658 (v. p. 655).

[20]    Asclepiadaceae (Milkweed Family), Transactions of the National Eclectic Medical Association, for the years 1882-1883, vol. X, Orange, N.J., 1883.

[21]    Honigberger, ed. rom., pp. 360-362.

[22]    Albina Românească, Iaşi, 30 nov. 1844, pp. 389-390.

[23]    Honigberger, ed. rom., pp. 61-64.

[24]    Idem, p. 69 şi n. 2, însă cu titlul greşit.

[25]    Ca şi altele, precum absenţa unor coordonate sau, la articolul Jertfe omineşti la împărăţia de Lahor, nr. 66, 22 august 1840, pp. 267-268, citarea numărului – greşit – al paginilor ca fiind numărul revistei.

[26]    Ibidem, p. 24 etc.

[27]    Ibidem, p. 63, n. 2.

[28]    Fachirii indieni şi doctrina lor (II), Convorbiri literare, Iaşi, 45, nr. 10, octombrie 1911, pp. 1150-1152.

[29]    Honigberger, ed. rom., p. 310, n. 47.

[30]    The Real Ranjit Singh, Karachi, 1965; reed. Patiala, 2001.

[31]    Sikh Portraits by European Artists, London-New-York-Karachi-Delhi, 1979.

[32]    Honigberger, ed. rom., p. 317, n. 95 şi p. 76.

[33]    Idem, p. 320, n. 123.

[34]    Ibidem, p. 341, n. 277.

[35]    Ibidem, p. 334, n. 225.

[36]    Ibidem, p. 85.

[37]    Ibidem, p. 70.

[38]    Ibidem, p. 342, n. 291.

[39]    Ibidem, pp. 228, 279.

[40]    Ibidem, p. 344, n. 308.

[41]    Ibidem, p. 256.

[42]    Ibidem, p. 43.

[43]    Ibidem, p. 398.

[44]    Ibidem, p. 84.

[45]    Ibidem, p. 344, n. 305.

[46]    Ibidem, p. 76.

[47]    Ibidem, pp. 60-64.

[48]    Vezi referinţa în articolul nostru Imaginea Indiei în "Istoria universală” a lui Millot, Limes, IV, nr. 1-4, 2001, pp. 239-254.

[49]    Honigberger, ed. rom., p. 53.

[50]    Idem, p. 50 şi n. 3.

[51]    Ibidem, p. 51 şi n. 5.

[52]    Ibidem, p. 73, n. 5.

[53]    Ibidem, p. 384.

[54]    Ibidem, p. 335, n. 238.

[55]    Ibidem, p. 17, n. 1 şi p. 301, n. 2.

[56]    Ibidem, p. 302, n. 2.

[57]    Ibidem, p. 303, n. 5.

[58]    Ibidem, p. 379.

[59]    Ibidem, p. 318, n. 98.

[60]    Eds. John Clute & Peter Nicholls, Orbit, London, 1993, pp. 1026-1028.

[61]    Cf. însemnările din jurnalul lui Eliade, la 30 ianuarie şi 1 martie 1947.

[62]    Honigberger, ed. rom., p. 378, n. 3.

[63]    Conferinţă menţionată în actele seminarului: Waiting for the Dawn: Mircea Eliade in Perspective, eds. David Carrasco & Jane Marie Law, University Press of Colorado, Niwot, 1985, p. 6, n. 1.

[64]    Le vrai Śambhala, où est-il?, Cahiers roumains d’études littéraires, Bucureşti, nr. 4, 1984, pp. 149-154.

[65]    Honigberger, ed. rom., pp. 385-388.

[66]    Idem, p. 369.

[67]    Aflat în posesia lui M. Handoca, după cum afirmă în articolul Cu Mircea Eliade la Paris, datat din septembrie 1985: "Secretul Doctorului Honigberger e în posesia mea (cumpărat de la un anticar în urmă cu mai bine de un deceniu...)". Cf. M. Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 313-332; republicat în: Întâlniri cu Mircea Eliade, volum coordonat de Mihaela Gligor şi Mac Linscott Ricketts, Editura "Casa Cărţii de Ştiinţă", Cluj-Napoca, (în curs de apariţie în 2005).

[68]    Vezi în special studiul nostru, Istoria doctorului Honigberger şi secretul unei nuvele eliadeşti (I, II), Origini - Caiete Silvane. Revistă de studii culturale, nr. 1-2 / 2003, pp. 20-30 şi nr. 3-4 / 2003, pp. 129-158, finalizat printr-o parte a treia în curs de publicare. Alte detalii în articolele "Ciclul indian" al lui Mircea Eliade. Observaţii pe marginea recentelor ediţii, Litere, Arte & Idei, Bucureşti, s.n., VIII, 8 decembrie 2003, pp. 3-4; Orientul şi studiile orientale în cultura română (I, II, III), idem, IX, 3, 10 şi 17 mai 2004, pp. 8, 3-4 şi 7.

[69]    Warwick Ball, Excavations II. in Afghanistan, în: Encyclopædia Iranica, ed. Ehsan Yarshater, vol. 8, Mazda Publications, Los Angeles, 1998.

[70]    Lettre d'information de l'Institut d’Études Indiennes, Paris, no. 16, octobre 2004, p. 15.

[71]    În numeroase pagini de web ale homeopatiei indiene, în frunte cu cele ale unor organizaţii guvernamentale precum Central Council of Homoeopathy şi Dilli Homoeopathic Anusandhan Parishad.

[72]    Indien und die Deutschen. 500 Jahre Begegnung und Partnerschaft, Tübingen - Basel, 1969, pp. 222-224; versiune engleză: India and the Germans. 500 Years of Indo-German Contact, Bombay 1971.

[73]    Österreicher im Orient. Ein Bestandsaufnahme österreichischer Reiseliteratur im 19. Jahrhundert, Holzhausen Verlag, Wien, 1996, pp. 22-23, 77.

[74]    Honigberger, ed. rom., p. 378.

[75]    Idem, pp. 381-384.

https://georgeanca.blogspot.com/2018/10/confessio.html