REFLEXUL TRANSCENDENT
Colocviu – Dante
Alighieri – Friederich Holderlin – Giacomo Leopardi – Rabindranath Tagore –
Dylan Thomas – Dumitru Drăghicescu – George Anca – Doina Boriceanu – Hrisostom
Filipescu – Nicolaus Matsoukas
Centrul Cultural MIHAI EMINESCU
Str. Jean Louis Calderon nr. 39
Colocviile de Marți
30 octombrie 2018, 5 pm
Anul X nr. 8 (105)
Tema: POEȚI NĂSCUȚI
ÎN OCTOMBRIE
Corneliu Zeana:
Spectacol-Lectură: Retaurant dietetic
Intervenții:
George Anca: D. Drăghicesco revelat
Vasile Menzel: Step în versuri
Bianca Michi Nema: Centenar filosofic
românesc
Viorel Speteanu: Carei 25 octombrie 1944
Teatru de poezie:
Bianca Michi Nema, Gabriela Tănase,
Vali Pena, Doina Boriceanu, Vasile
Menzel, Sorin Stratilat, Gheorghe Dănilă, Ștefan Opreanu
Lansare de cărți:
Puși Dinulescu: Teatru Dinulescian,
Editura Semne, Prezintă: George Anca
Constanța Popescu: Fericirea dintre
gene, Bibliotheca, Prezintă Ana Dobre
POEȚI
NĂSCUȚI ÎN OCTOMBRIE
Wallace Stevence, 2, 1879 – 1955;
Mihail Lermontov, 3, 1814 – 1841; Eugenio Montale, 12, 1896 – 1981; Virgil, 15,
70 – 19 BC; Heinrich von Kleist, 18, 1777 – 1811; Arthur Rimbaud, 20, 1854 –
1891; Samuel Coleridge, 21, 1772 – 1834; Dosoftei, 26, 1624 – 1693; Dylan
Thomas, 27, 1914 – 1953 / Sylvia Plath, 1932 – 1963; Andre Marie de Chenier,
30, 1762 - 1791 / Ezra Pound, 1885 – 1971 / Larry Woiwode, 1941;John Keats, 31,
1795 – 1821.
Parteneri:
Academia Internațională Mihai
Eminescu, Asociația Culturală Româno-Indiană, Asociația Culturală Aromânească,
Fundația Alexandru Philippe, Teatrul Robert Calul
Coordonator: Dr. George Anca
Dante Alighieri
Într-o zi veni la mine Melancolia
Într-o zi veni la mine Melancolia
și zise: „Vreau să stăm de vorbă
puțin”;
ci-mi păru că adusese la cin
Durerea și Ura să-i țină compania.
Și eu îi zisei: „Pleacă, va via”;
și ea îmi răspunse grecin:
eu, gândind într-o doară latin,
mă uitai și văzui Amorul che venia
în haină nouă din pânză tare,
de pe cap o capelă scoate;
e cert, cu adevărată lăcrimare.
Îi spusei: „Ce ai, răutate ?”
îmi răspunse: „Necaz, când îmi pare
că domana noastră muri, dulce frate”.
Friedrich Hölderlin
Cîntec de soartă al lui Hyperion
Sus în lumină călcați
Pe sol blând, genii binecuvântate!
Din cer Dumnezeu
Vă
pogoară lin,
Cu degete de artist,
Pe sfinte strune.
Fără soartă, ca somnul
Cereștilor, respiră pruncul;
Păstrându-se curat
În fașa săracă,
Pe totdeauna cast
Spiritul său.
Și ochii binecuvântați
privesc în liniște
eterna claritate.
Ci ne-a fost dat
neunde a ne odihni
scăzând, căzând
lume în suferință
orbind de la
o oră la alta
ca apa din stâncă
în stâncă prăbușindu-se,
în lungul anului necunoscut.
Giacomo Leopardi
Infinitul
Mereu mi-a fost drag acest deal
pustiu,
gardul viu ce o bună parte
din ultim orizont ascunde privirii.
Dar stând în contemplare, nesfârșite
spații de dincolo de el, tăceri
supraomenești, cea mai adâncă pace
îmi vin în minte; cât pe ce
să se sperie inima. Și cum aud
vântul foșnind prin tulpini, infinita
liniște cu această voce o compar:
și-mi amintesc eternitatea
și duse anotimpuri și prezentul
viu și sunetu-i. Atfel în această
imensitate gândirea-mi se îneacă:
mi-e dulce naufragiul în martea
aceasta.
Rabindranath Tagore
Oceanul formelor
Mă scufund în adâncul oceanului de
forme,
sperând să prind perfecta perlă a
fărăformei.
Nemai navigând din port în port în
corabia-mi bătută de vânt.
S-au dus demult zilele când mă
distram aruncându-mă în valuri..
Iar acum sunt nerăbdător să mor întru
fără moarte.
În amfiteatrul abisului fără fund
unde se umflă muzica strunelor fără
ton
Îmi voi lua această harpă a vieții
mele.
O voi acorda la notele lui pentru
totdeauna,
iar când și-a suspinat ultima
rostire,
îmi voi pune harpa tăcută la
picioarele celui tăcut.
Dylan Thomas
Iar moartea să nu aibă dominion
Iar moartea să nu aibă dominion.
Mortul nud să fie unul
Cu viul prin vânt și west-lună;
Când oasele li se curăță și oasele
curate plecară,
Ei să poarte stele la cot și la
picior;
Și de înnebunnesc să fie sănătoși,
Și de se scufundă-n mare să reurce;
Iubiții de se pierd nu și iubirea;
Iar moartea să nu aibă dominion.
Iar moartea să nu aibă dominion.
Sub șerpuirile marine
Ei lung zăcând nu moară șerpuind;
Suciți în plase când îi lasă mușchii,
Pe roată trași, să nu se frângă,
Prin răul inorog străpungă;
Spărgând cărări n-au cum să piară;
Iar moartea să nu aibă dominion.
Iar moartea să nu aibă dominion.
Nu le mai strige pescărușii în auz
Ori valuri să izbească huind țărmii;
Unde țâșnea o floare nemaifloare,
Capul sus la răpăiala ploii;
Nebuni și morți be mad and dead ca
melcii,
Capetele personajelor bat calea
margaretelor;
Iar moartea să nu aibă dominion.
Versiuni de George Anca
Dumitru Drăghicescu
Adevăr și Revelație
...
Există o
problemă capitală care nu trebuie neglijată, căci este poate cheia situației
actuale. Această problemă este Problema lui Dumnezeu.
Anumite
noțiuni, considerate perimate, ca, de exemplu, ideea de revelație, de miracol,
de supranatural, de grație, de judecată finală și sancțiuni supra-terestre vor
fi reluate.
Viața nu este urmărirea imposibilului
prin inutil.
Ideea de
Dumnezeu este ideea de om chiar dacă atributele i-ar fi amplificate la infinit.
Este suficient să crească și să se lărgească la infinit inteligența și știința
umane și de a-și duce bunătatea și justiția la perfecțiune, pentru ca, sub
imaginea de om să se dezvăluie și să se ivească ideea de Dumnezeu.
...
Natural, o
fericire atinsă nu ne mai satisface pentru că aspirațiile noastre sunt
infinite. Ne regretăm trecutul pentru că ne regretăm speranțele dezamăgite și
suspinăm după viitor în speranța că el ne va copleși. Nu probează aceasta
îndeajuns că există infinitul în profunzimile naturii noastre umane?
...
religia este un sociomorfism
universal o sociologie
mitică sau mistică
lumea divină este
reflexul transcendent
al vieţii istorice
rar popoare care par
să nu adore nicio
divinitate creatoare
gândirea umană este
condiţionată de
gândirea divină
conceptul de imortalitate
a subiectului generează
conceptul de Dumnezeu
creatorul a construit
creatura omul a
creat pe Dumnezeu
am scris aceste rânduri
la Paris în
Biblioteca Naţională
...
Revelația
este, pentru spiritele libere, o metodă de mult timp compromisă și rejectată,
ca de altfel pentru unii religia, căreia ea i-a fost întotdeauna metoda de
predilecție. În fața inducției și a deducției raționale, revelația a trebuit să
se efațeze.
...
Ca după
războaiele civile ale Romei, când se aștepta sfârșitul acestei lumi și
începutul unei lumi noi, la sfârșitul evului mediu de asemenea omul a avut sentimentul
a ceea ce trebuia să se întâmple. La fel în zilele noastre, profeții mai mult
sau mai puțin filosofi ne anunță o mare catastrofă sau returul la un ev mediu.
...
Sub raportul
inteligenţii, românii au fost dăruiţi de creatorul lor, Istoria, cu o sumă de
bune însuşiri luminoase, drept recompensă pentru lipsurile şi umbrele ce a
aşternut pe suprafaţa caracterului nostru. De unde vine inferioritatea
caracterului românilor, de acolo vine superioritatea inteligenţei lor.
...
Pădurea este
în fapt ca o abstracție materializată, concretă, căzând direct sub simțuri.
Dacă se consideră arborii mai de aproape, ea dispare: nu există decât arbori.
Dar dacă se privește de un pic mai departe, arborii sunt cei care dispar și nu
se vede decât pădurea. Dar, privind bine arborii în pădure, se observă repede
și net existența acesteia, căci ea dă arborilor o menținere, o factură, un
fason pe care ei nu-l au atunci când trăiesc izolat. Viața colectivă a
arborilor în pădure le disciplinează creșterea, le mărește talia, îi fac
drepți, înalți și netezi. Pădurea împiedică puseul crengilor; ea nu permite
arborelui decât pe cele din vârf, cele care privesc cerul și soarele; ea le
dirijează creșterea spre înaltele sfere ale aerului și ale luminii. Din contră,
arborii care trăiesc izolați cresc stufoși, îndesați, cu trunchi și crengi
noduroase.
Societatea este pentru indivizi ceea
ce este pădurea pentru arbori; societate, națiune, Stat sunt, întocmai ca
pădurea, abstracții concrete. Că nimic nu este mai oribil pentru om decât
această emoţie în momentul de a se replonja prin moarte în Brahma?
...
Dar negând
existența efectivă a lui Dumnezeu și afirmând că el există virtual în
umanitate, vom fi noi pasibili de acuzația de a propune umanitatea adorației
omului? Nu, pentru că pentru noi umanitatea actuală nu este Dumnezeu, departe
de aceasta; la fel de bine n-o propunem ca obiect de cult sau de admirație, ci
cel mult ca obiect demn de simpatie și de iubire. Dacă totuși noi părem a
merita mai mult sau mai puțin o asemenea acuzație, vom fi în bună companie cu
Parinții Bisericii, cu toți cei pentru care Iisus Hristos este în întregime
Dumnezeu și în întregime om, toți cei care, de la Irineu, concep religia și
cultul ca un mijloc pentru a deifica omul. Ei au identificat mai întâi
omul-Iisus cu Dumnezeu și au vrut apoi să identifice, prin mijlocirea cultului,
toți oamenii cu Iisus, omul divin și, prin urmare, indirect cu Dumnezeu. Dacă
noi umanizăm pe Dumnezeu, nu facem decât să-i continuăm.
...
Ateii nu vor
fi de acum decât cei ce nu cred în nimic concret, existând actualmente ca o
realitate desăvârșită, așa cum primii creștini încetară să creadă în zeii de
marmoră, în care mitologia întâlnea istoria. Neo-creștinismul va crede într-un
Dumnezeu care se realizează în oameni și care nu poate să se realizeze decât
prin credința și activitatea umane. Adevărații credincioși vor fi de acum cei
care vor avea credință într-un ideal divin de realizat, în misiunea divină a
umanității, și care își vor proba credința forțându-se să efectueze acest
ideal, sau în nimic altceva decât în interesul lor egoist, care nu se efortează
decât în vederea bună-stării lor: toți egoiștii sceptici sau indiferenți, toți
juisorii leneși, lipsiți de aspirații ideale, căutându-și prosperitatea strâmtă
și încercând s-o obțină cu prețul celui mai mic efort, în detrimentul
intereselor apropiaților lor sau ale comunității.
...
(Extrase din
REVELAȚIE CU DRAGHICESCO, scenometrie în 3 acte de George Anca)
Doina
Boriceanu
Rătăcită
Wedrowny
trunchiuri secate din lumea-ne
sub burduf de soare.
soșzi de mlaștini uscăcioase sub
lună,
alintu-ți prin senzații m-adună,
sub apetisant vis cu vis,
intru pe poarta ce mi-ai deschis.
prag parcă-l descuidin privire,
o corabie mă ispitește
unde locu-i din clipa ruinată dar
vie,
ce nu-ți mai stă pe buze.
degetele mele au cules-o
gurile noastre au alungat-o,
în amestecul lor răsar cuvinte
și totu-i atât de ars și fierbinte...
în cutele de la colțul ochilor
îți număr stângace fir de fior,
brațele tale mă încercuiesc fără
grabă
și luna la gât lucrurilor cade salbă!
twoje hamulce ce mowi mnie bez
grab(bez fast)
i gora rzekzy chodzy.
Zakzapowany listopad
wielka i mowil w polski,
welon wstawiaja sie byl wykonany
zwiatru,
wsystko wokol i powiedayal, za kocham
cie
ale za to mial mowici
po polsku...
Vrăjitul noiembrie
marea îmi vorbea în polonă,
vălul vorbelor era din vânt,
toate în jur îmi spuneau cât mă
iubesc...
dar pentru asta trebuia să le vorbesc
limba...
polona...
Hrisostom Filipescu
Fă Rai din ce ai
Cea mai mare minune este să iubești
toți oamenii.
Cândva nu vom mai avea nevoie de
cuvinte.
Limbajul sufletului se înțelege peste
tot în natură.
Suntem ceea ce gândim (sănătoși,
bolnavi, fericiți, nefericiți).
Gândurile
sunt coroană de spini sau de flori pe capul fiecăruia. Ele descarcă o anumită
chimie în corp. Orice emoție negativă blochează celulele sistemului imunitar și
ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore sau chiar ani.
Stresul este
moartea celulei. E drept că unele celule nervoase se refac printr-o gândire
constructivă, optimistă, dar e nevoie de muncă personală.
Orice boală
trebuie tratată cu înțelegere, compasiune și nu cu revoltă, deoarece unele
suferințe le primim ca lecții, iar
altele au cauze spirituale (egoism, invidie, răzbunare, stres, frică etc).
Fără
Dumnezeu nu există bucurie autentică, iar prezența Lui se simte la tot pasul.
De la sufletele care ne apar în Calea ce-o avem de parcurs, până la natura care
mângâie simțurile într-o doxologie nemărginită. Cea mai mare minune este să
iubești toți oamenii. Și nu putem împărtăși celuilalt ceea ce nu suntem deja.
Cred că nu ne lipsesc informațiile, ci experiențele. Viața nu este o formulă
matematică general valabilă, ci trăire în Duh și în Adevăr.
În ființa
lor toate lucrurile din lume sunt bune, întrebuințarea lor uneori este greșită.
Tot ce există este bun și orice cădere aduce ceva folositor la lumină.
Creștinismul și din păcat scoate virtute. Când iertăm, nu doar sufletul nostru
se simte ușurat, ci mai ales sufletul celui pe care îl iertăm. Întoarce-te în
tine de oriunde ai fi și primește-te, iartă-te. Viața se trăiește, nu se caută,
nu se învață. Trăiește adevărul, bucuria și iubirea. Ele se află acolo unde
ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un mod de a fi. Sunt două zile în
care nu mai putem face nimic: ieri și mâine. Prezentul este timpul mântuirii.
Amânarea înseamnă niciodată. Un om valorează atât cât iubește. Restul e
poveste.
Verbul meu
este în inimă și pulverizează spre voi. E nevoie să înțelegem că nu am fost
creați de Dumnezeu ca să suferim, ci ca să ne întâlnim cu El într-o poveste de
iubire. Unică. În ochii tăi este soare când iubești. Iar ca să ajungi la
fericire nu ai nevoie de hartă, ci de prezență, de tine.
Descoperă
sau redescoperă Iubirea Tatălui Ceresc! Să ai grijă de sufletul tău.
Nicolaus Matsoukas
Evanghelia dupa Ioan
Primul veac creştin se încheie
cu un diamant duhovnicesc de înaltă ţinută, adică cu Evanghelia după Ioan.
Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, în Efes, după Patmos, comentează prin
Evanghelia sa esenţa spiritualităţii creştine. Această Evanghelie, care are o
particularitate impresionantă între cele patru Evanghelii, arată diversitatea
răpitoare şi filocalică a vieţii bisericeşti. Dar nişte particularităţi, pe
care intr-un fel sau altul le au şi celelalte Evanghelii, nu se pot înţelege între
oameni şi lucruri fără a exista concomitent şi caracteristici comune
fundamentale.
Aşa că, în
raport cu caracteristicile comune ale celor patru Evanghelii, care sunt
învăţătura, viaţa, activitatea, patimile şi învierea lui Hristos, într-un
ambient al unei continuităţi istorice nezdruncinate a celor două Testamente, a
Vechiului şi a Noului Testament, se distinge această răpitoare particularitate
a Evangheliei după Ioan. De altminteri, aceste particularităţi ale celor patru
Evanghelii arată la modul evident minunata libertate creatoare a comunităţilor
bisericeşti, în cazul de faţă cele ale Antiohiei, Efesului şi Romei, fapt
valabil pentru toate celelalte comunităţi bisericeşti din primul veac de după
Hristos. Se poate înţelege uşor că în viaţa acestor comunităţi lipseşte cu
desăvârşire orice urmă de creaţie stilizată, dominând din punct de vedere
istoric şi dinamic expresia liberă şi spontană.
Pe de altă
parte, caracteristicile comune dau o unitate vie şi limpede, care, bineînţeles,
nu este numai cea a textelor, ci şi cea a însăşi vieţii produse de aceste
texte. In fine, în ceea ce priveşte particularitatea Evangheliei după Ioan,
înţelegem sensul în care tradiţia bisericească a caracterizat această
Evanghelie drept duhovnicească, numindu-le trupeşti pe cele sinoptice. Este de
la sine înţeles că aceste numiri sunt convenţionale şi s-au consacrat din ceea
ce era predominant [în aceste texte], de vreme ce toate cele patru EvangheIii
sunt deopotrivă duhovniceşti şi trupeşti!
Chiar de la
început Ioan adaptează - în mod obligatoriu şi nu cu bucurie folosesc acest
termen nesuferit - Evanghelia lui Hristos la atmosfera spirituală a contextului
acelei epoci. Astfel, Fiul lui Dumnezeu sau Fiul Omului, Cel ce a coborât din
cer, Mesia, despre Care a scris Moisi - am aflat pe Mesia, care tâlcuit este
Hristos... căci dacă aţi fi crezut lui Moisi, aţi fi crezut Mie; căci despre
Mine a scris acela - este descoperit de Ioan ca Logos-Cuvânt (In. 1, 1-5; 1,
41; 3, 13; 5, 46). Aşadar, pentru întâia oară, Mesia cel aşteptat, cu toate
cele ce L-au însoţit, devine Logos. Este cunoscut parcursul diacronic admirabil
al acestui termen tehnic, Logos, de la Heraclit, la stoici, la Filon şi după.
Numai o tradiţie extrem de vie a vieţii bisericeşti ar fi putut să realizeze o
astfel de asimilare şi transmutare a contextului spiritual. Şi acest lucru l-a
reuşit Ioan, adică trupul întreg al comunităţii căreia Ioan îi era mădular!
Orice
organism viu, fie biologic, fie duhovnicesc, se adaptează automat, fără prea
multe discuţii. De multe ori mi se par comice discuţiile, mai ales cele de la
congrese, dar şi din alte cadre, despre nevoia de a adapta învăţătura creştină
sau de a o actualiza - sau de a face un aggiornamento! Oricât de neplăcut ni
s-ar părea, astfel de discuţii sunt nişte pălăvrăgeli. Dacă trăim ceva, ne
adaptăm la acel lucru, vrem - nu vrem. Evanghelistul Ioan n-a avut nevoie,
desigur, să convoace pentru aceasta nici un congres!
Părinţii
Bisericii care au venit după aceea II identifică cu aceeaşi uşurinţă pe Mesia
cu Logosul, ca a doua persoană a Sfintei Treimi, Care este prezent prin
teofanii, petrece netrupeşte în patriarhi, în Moisi şi în proroci. începutul
porneşte de la Evanghelistul Ioan: acestea le-a spus Isaia că a văzut slava Lui
si a grăit despre El (In. 12, 41. Sunt foarte circumspect în ce priveşte
traducerea expresiei a văzut slava Lui prin i-a prevăzut slava! Verbul - a
vedea în nici un caz nu înseamnă - a prevedea. Prin urmare, această traducere
este nu numai o inepţie teologică, ci şi una filologică). De altfel, pe lângă faptul
că Evanghelistul Ioan semnalează apăsat această teofanie de la prorocul Isaia,
vorbeşte şi despre preînchipuirea vie a evenimentului mântuirii săvârşite prin
Hristos, de vreme ce Moisi înalţă acel şarpe de aramă, pe care doar privindu-l
israeliţii scăpau, câţi fuseseră muşcaţi de şerpi veninoşi în pustie: şi precum
Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot
cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 14).
Prologul
celei de-a patra Evanghelii este deci unul revelator. La început era Cuvântul,
cu alte cuvinte, Mesia cel aşteptat, despre care au vorbit şi scris Moisi şi
Prorocii. Prin urmare Logosul este pragma – lucru/realitate in esenţă; la
început există lucrurile!realităţile! (Conform teologiei patristice, Persoanele
Sfintei Treimi, ca şi zidirea sunt numite pragmata - lucruri/realităţi!). In
continuare, Cuvântul Se sălăşluieşte întru noi, devine trup, pentru mântuirea
omului. Se distruge orice fel de dochetism şi se împacă pământul mamă şi cerul
prieten.
Concepte
guvernante particulare, însă fundamentale, care străbat întreg textul, ar putea
fi subliniate următoarele:
2. In
Evanghelia lui Ioan domină perechi de concepte antitetice, care, bineînţeles,
se referă la relaţii reale: lumină-întuneric, Dumnezeu-lume, (= nu în înţelesul
grecesc al termenului, ci ca înclinaţie contrară, păcat, stricăciune etc.),
viaţă-moarte, duh-trup (= nu în înţelesul de om, ci de erodare, stricăciune,
păcat etc.), adevăr-minciună şi altele. In acest caz întuneric, lume, trup,
moarte, minciună înseamnă puteri nihiliste, potrivnice lui Dumnezeu, ale zidirilor.
Totuşi, aceste puteri nu au nici o autonomie, nici nu auto-există; este vorba
despre erodări sau desfigurări ale creaţiei, care pier şi dispar în faţa
Cuvântului făcător de viaţă. Prin urmare, în Evanghelia lui Ioan nu există nici
o diarhie cu caracter cosmologic sau antropologic.
3. Poate
pentru întâia oară o dezvoltare sistematică de cuvântări cu conţinut înalt -
cuvântări pe care Hristos, ca un dascăl înţelept, le dezvoltă - se întâlneşte
şi se potriveşte organic cu întâmplările şi faptele minunate. Această întâlnire
şi potrivire constituie nu numai un conţinut de viaţă, ci şi o reuşită
literară. Există, de altfel, şi o altă potrivire minunată: o rară simplitate66
este armonizată cu o învăţătură înaltă şi cu o activitate deosebit de
creatoare. Pentru aceasta este de ajuns să se studieze cu atenţie convorbirea
lui Hristos cu Nicodim, cu samarineanca şi cu surorile lui Lazăr (In. 3,1-21;
4, 7-30; 11, 3-40). Prin urmare, cuvintele şi faptele lui Hristos nu privesc
defel o aristocraţie aleasă a spiritului, o elită, ci sunt hrana unui trup al
poporului!
4. Un alt
melanj minunat este legătura vie a prezentului cu viitorul, a pământului cu
cerul, a timpului cu veşnicia, a naturalului cu supranaturalul, a celor
sensibile cu cele inteligibile, a celor ce au să vină cu cele prezente!
Vine ceasul
si acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în
adevăr... duh este Dumnezeu, si cei ce se închină Lui în duh şi adevăr trebuie
să l se închine (In. 4, 23-24), va zice Hristos samari- nencei! Aici duh nu
înseamnă însă o mărime inteligibilă şi îndepărtată, la care se ajunge cu
intelectul! Nu, nu şi nu! Este vorba despre faptul venirii Cuvântului întrupat,
Care deja este prezent şi îi călăuzeşte pe închinători la o întregire, în
cadrele istoriei însă şi ale comunităţii unui singur trup. Astfel, judecata
lumii deja se împlineşte, iar pe viitor se va împlini pe deplin! Vine ceasul,
şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor
auzi vor fi vii (In. 5, 25), spune Hristos iudeilor după vindecarea
slăbănogului la scăldătoarea Vitezda. Este vorba despre acelaşi parcurs dinamic
pe linia prezentului şi viitorului. Cine aude cuvântul lui Hristos la judecată
nu vine, ci s-a mutat din moarte la viaţă (In. 5, 24). Nu este vorba aici
despre o simplă trecere prin moarte la o locuinţă necunoscută de după moarte,
ci despre o experienţă istorică a venirii lui Hristos în prezentul comunităţii,
cu o mişcare către întregirea viitoare, adică este vorba despre un parcurs
dinamic între cele dintâi şi cele de pe urmă! Prin urmare, precede biruinţa
împotriva morţii, deja din prezent, şi pe un parcurs progresiv se săvârşeşte şi
se întregeşte participarea la viaţa veşnică.
5. S-a spus
deja că evangheliştii îl prezintă pe Hristos învăţându -i pe oameni prin pilde
şi prin minuni. în Evanghelia lui Ioan este mai pregnantă învăţătura prin
minuni, tonul de parabolă fiind redus la maximum. Bineînţeles, Hristos zice: Eu
sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl Meu este lucrătorul (In. 15, 1) - de altfel,
şi în alt loc le spune ucenicilor Săi că lor le-a vorbit în pilde, dar vine
ceasul când va vorbi pe faţă despre Tatăl, adică curat şi limpede (In. 16,
25-28) -, dar Evanghelia lui Ioan nu este îmbogăţită cu parabole. De fapt, în
ea nu este amintită nici una dintre parabolele Evangheliilor sinoptice. Acest
punct arată foarte limpede gradul libertăţii creatoare, dăruite nouă de viaţa
comunităţilor bisericeşti.
6. Puţine
sunt şi minunile amintite în Evanghelia lui Ioan. De altfel, chiar din acest
motiv reprezentanţii de seamă ai teologiei naturale a Protestantismului şi
autorii de biografii ale lui Hristos, H. S. Reimarus67 şi H. Paulus68 din
veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, preţuiau nespus de mult această
Evanghelie! Din minunile Evangheliilor sinoptice, Ioan aminteşte înmulţirea
pâinilor şi umblarea lui Hristos pe mare. Pune însă în legătură subiecte de
înaltă învăţătură - totdeauna într-un mod extrem de simplu - cu cinci
evenimente minunate, pe care le descrie cu deosebită emfază. Putem, în
consecinţă, să spunem că Hristos învaţă şi prin minuni. Astfel, după
transformarea apei în vin la nunta din Cana, urmează convorbirea lui Hristos cu
Nicodim despre naşterea de sus a omului, despre judecată şi despre mântuire
(In. 3, 1-21); în continuare, după ce Hristos, aflându-Se în Cana, tămăduieşte
de la depărtare, numai prin cuvântul Său, pe fiul bolnav al unui demnitar roman
din Capernaum şi apoi în Ierusalim, aproape de scăldătoarea Vitezda, după ce-l
vindecă pe slăbănogul care zăcea acolo de treizeci şi opt de ani, le vorbeşte
iudeilor despre mutarea din moarte la viaţă şi despre învierea morţilor (In.
5,19-32).
După
vindecarea orbului din naştere, Hristos vorbeşte despre păstorul cel bun al
oilor şi despre viaţa pe care o dăruieşte oamenilor venirea Sa în lume: furul
nu vine decât să fure şi să junghie şi să piardă; Eu am venit ca viaţă să aibă
şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun (In. 10,10-11). (Aici voi face
o paranteză; cercetători îndeobşte străini - neîndoielnic nişte savanţi aleşi
prin raţionamente labirintice şi cu argumente peste argumente, ca munţii peste
munţi ai giganţilor din mitologie, în cele din urmă au rezolvat sau au încercat
să rezolve problema: în ce măsură şi din ce motiv, în subiectul legat de
păstorul cel bun şi oi, de pildă, Evanghelistul Ioan a depins în mare parte de
textele gnostice, şi nu atât de mult de Vechiul Testament.
Când i-am
citit pe aceşti cercetătorii străini, adică aceste lucruri şi multe altele,
involuntar mi-a venit în minte profesorul de matematică Varopoulos de la
Universitatea Aristotel din Tesalonic, pe care l-am cunoscut prin anii '50,
când eram student la Teologie. Acesta a spus atunci, zâmbind complice, că
teologii caută un ac într-un car cu fân, în care n-a căzut însă nici un ac!
Acelaşi lucru, zicea, îl fac şi filologii, numai că în carul lor cu fân mai
există câte un ac căzut. Fie ca teologi, fie ca filologi, suntem datori să
înţelegem câteva lucruri. Este păcat ca ei să spună astfel de vorbe pline de
prejudecăţi, iar noi, de cealaltă parte, să vânăm şi noi astfel de ace
existente sau inexistente, câtă vreme aceste texte importante au creat, de
fapt, o civilizaţie extraordinară şi o educaţie aleasă. Astăzi, când zilele
sunt rele, nevoia ca această creaţie să fie continuată devine mai imperioasă
decât orice lucru asemănător din alte epoci). In fine, prin învierea
prietenului Său Lazăr în Betania, Hristos le spune surorilor celui înviat că El
însuşi este învierea si viaţa, şi cine crede în El nu va muri în veac (In. 11,
25-26).
7. O
caracteristică fundamentală a Evangheliei după Ioan este şi continua -
neîncetata aş spune chiar - referire/raportare a lui Hristos la Tatăl. Tatăl
Lui este Cel care L-a trimis, ceea ce înseamnă că Hristos descoperă în lume
lucrarea şi voia Tatălui. Cu toate acestea, Tatăl şi Fiul sunt una: Eu şi Tatăl
una suntem (In. 10, 30). Tatăl, aşadar, îl trimite pe Fiul, şi Fiul făgăduieşte
trimiterea (nu purcederea!) Mângâietorului în lume. Istoric, dinamic şi viu, pe
parcursul liniar al comunităţii bisericeşti, prinde chip figura treimică!
8. Despre
trimiterea şi purcederea Sfântului Duh Evanghelia după Ioan, de-a lungul
mileniilor creştine, a dat principalele pasaje biblice, că până astăzi teologii
au tot turnat nenumărate spuse, ca o mană, despre aceste subiecte (In. 14, 26;
15, 26; 16, 14). Sunt atât de multe cele spuse şi scrise, încât, de-ar fi
cineva care să le amintească şi să le judece, ba chiar să şi adauge ale sale,
socotesc că lumea însăşi n-ar încăpea cărţile scrise (Iu. 21, 25). Aşa că,
personal, la rândul meu, nu îndrăznesc să adaug ceva!
https://georgeanca.blogspot.com/2018/10/reflexul-transcendent.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu