Țara, Banatul, scrisul și onoarea

Veronica Balaj - Convorbire cu scriitorul Ion Marin Almăjan

Privire ageră. Scrutătoare .Cu desăvârşită eleganţă însă. Personalitate impunătoare. Prin gravitatea  ţinutei dar şi datorită aerului de semeţie.Poartă ceva din aliura vulturului oprit pe un vârf.

Leagă cu stil ales orce fel de convorbire de orce dimensiune.

Poate fi galant, sclipitor, opozant, ironic. După caz. Nu face rabat.

E de neânduplecat când e vorba de principii. Ambiţios, îndrăzneţ dovedindu-se a fi în timp, selectiv în prietenii şi atitudini, oh, foarte punctual, mă emoţionează interviul ce urmează.

Nu poartă hlamida enigmatismului, totul e la vedere, păreri, idei, argumente. E bine să nu te aventurezi în discuţii contradictorii dacă nu ai de partea ta puterea unor opinii incontestabile.

Poate să-şi permită luxul comportamental de –a fi pătimaş dar şi să întindă paharul cu toleranţă. Condiţiile sunt însă aceleaşi: dreptatea şi onoarea să nu fie afectate. Aparenta trufie bănăţenă e doar conştientizarea propriei valori. Pentru care a ţinut mereu, dar mereu sus steagul onoarei.

E un maestru în exerciţiul clasicei lupte -oneste -cu viaţa.

A ajuns în vârful gloriei neprecupeţind nici un efort necoalizând cu nici un compromis.

Scriitor de referinţă, jurnalist de frondă şi curaj, conducător al unor importante foruri culturale, el însuşi find o instituţie culturală, cum l-a definit critica literară, editor şi aprig apărător al problemelor neamului său, Ion Marin Almăjan a dovedit că ştie ce înseamnă a preţui şi apăra cultura pentru păstrarea emblemei spirituale a propriei naţii.

Convorbirea de faţă va fi doar o punctare a ceea ce au însemnat 50 de ani de muncă în slujba culturii.

VB—Distinse Domnule I.M.Almăjan, întrucât această convorbire va fi citită şi de romani aflaţi peste mari şi tări, vă propun să ne invitaţi pe Valea Poveştilor, din locurile natale, chiar dacă le-aţi evocat adesea, vă rog să acceptaţi să poposiţi şi de astă dată, cu rugămintea expresă de a ne ajuta să ne imaginăm atmosfera de fabulos de spaime şi miracol.Supranaturalul şi realul laolaltă Ar fi ca o fotografie veche care a influenţat desigur imaginaţia scriitorului de mai tîrziu.

IMA Depresiunea Almăjului

este așezată în Banatul de munte asemenea unei cetăți cu doar trei intrări posibile: unsa dinspre Oravița-Anina, alta dinspre Mehadia- Iablanița și a treia dinspre Moldova Nouă. Zidurile cetății le constituie pădurile bătrâne, adânci, de foioase, din ele coborâm pe dealuri domoale pline în copilăria mea de pomi fructiferi, dealuri tăiate de albii de râuri care se varsă toate în râul Nera, Nergăni după cum îi zic localnicii. Satele sunt așezate cuminți, după ordinul de sistematizare venit din partea Curții de la Viena la 1774. Străzi largi, cu șanțuri bine întreținute, ca să se scurgă apa de ploaie, cu drumuri în majoritate în timpul copilăriei mele din piatră sau pământ. Almăjenii au fost începând cu 1772 grăniceri ai imperiului austriac, păzind granița cu turcii. Cele 4 companii din Almăj au făcut parte din Regimentul de graniță nr. 13 cu sediul în Caransebeș. Au participat la războaiele austro-turce desfășurate pe teritoriul Banatului, dar și la campaniile antinapoleoniene. Se povestește că la una din marile bătălii, Bonaparte, urmărind lupta a întrebat: Cine sunt oștenii aceia îmbrăcați altfel decât trupele austriece, care vorbesc o limbă necunoscută? Tot el și-a răspuns: dacă aș avea câteva regimente de asemenea oștași, aș cuceri lumea. Dese au fost incursiunile turcilor în Almăj care au avut ca urmări dezastruoase: jafuri, ucideri, furtul femeilor și al copiilor pe care i-au dus la Istanbul, crescând în lkegea musulmană, devenind ieniceri iar unii dintre ei au ajuns chiar pașe. O asemenea întâmplare s-a petrecut în localitatea Rudăria, azi Eftimie Murgu,

când trei frați au fost luați și unul din ei a ajuns pașă la Ada- Kaleh, insulă astăzi scufundată din păcate de crearea Hidrocentralei de la Porțile de Fier. Odată cu insula a fost cuprins de apă satul Tufari în a cărui biserică ortodoxă fusese pictat portretul acelui pașă făcător de bine pentru românii bănățeni.

Dar, almăjenii au știut să-și apere integritatea lor și a familiilor lor. Când pașa Eucan a năvălit peste Almăj l-au așteptat în valea Roșie din împrejurimile Șopotului Nou și l-au tăiat pe el și oștile lui Capul pașei a fost trimis  lui Bathory la Alba Iulia și ridicat pe meterezele cetății.

Dar astea sunt istorii de demult. Când am deschis eu ochii asupra lumii, înțelegând câte ceva din jurul meu, toată valea era un câmp de luptă între armatele germană, care venea din Serbia, și cele sovietice și română. Proiectilele de brand, de pușcă ,mitralieră, de automat zburau deasupra Dalboșețului natal

și a capetelor noastre, căci bunicul meu, Călin, ne-a luat pe mine, pe mama și pe bunica Sofia și ne-a dus în adâncul pădurii, într-o râpă, unde să fim feriți de pericol. În bătălia aceea dealurile au fost acoperite de leșuri umane, pe care abia le-au adunat după aceea. Multă vreme când bubuia (și valea are un ecou special la tunete), mă chirceam de frică, amintindu-mi de război.

Copilăria mi-am petrecut-o, în partea ei de început, minunat, iarna ascultând, la șezătorile celor maturi, povești cu zâne și feți frumoși, cu zmei , babe cloanțe, cu draci. (În timpul acela, după podul dintre Dalboșeț și Lăpușnicul Mare era un alt podeț care se chema chiar Podul dracilor) și cu istorisiri ale moșilor din războiul cel mare, de pe fronturile din Galiția, Piave etc.. Se zicea că dacă te prinde seara la acel podeț îți iese înaie Ucigă-l Crucea. Asemenea povești date ca întâmplări adevărate am auzit mereu ceea ce a lăsat asupra sensibilității copilului urme adânci. Mă temeam de întuneric. Și de la locul meu dec joacă cu prietenii și până acasă trebuia să trec tot un podeț. Zis al lui Țăruș, de care mi-era grozav de frică. Sora bunicii mele, Baba Veta, mă aștepta cu fereastra deschisă (locuia într-o căsuță din bârne, cu dimensiuni liliputane, ceea ce copilului îi făcea plăcere socotind că acea casă se potrivea teritoriului lui de poveste). Și bătrâna acesta care n-a avut copii și-i murise bărbatul de mult timp, m-a iubit și m-a alintat cum nu mi s-a mai întâmplat de-a lungul vieții. Deci stătea pe fereastră, cu lampa de petrol într-o mână ți când eu începeam să strig disperat: „Babo Veto”, ea îmi răspundea: Puiu babii, țucel baba, nu ce ceme, că mi-s aici”.

Din această lume a poveștii făcea parte și unul din băieții mai mari Aurel, poreclit și Ghijă, care în pădure, în timp ce păzeam oile, ne prezenta spectacole de păpuși inventate de el, deși în valea aceea nu pătrunsese nici o trupă de teatru ca să aibă de unde învăța.

Mai târziu, în vara lui 1951 de Rusalii comuna a fost înconjurată de cătane și au fost ridicați și duși în Bărăgan așa-zișii chiaburi din rândul cărora făcea parte și un coleg de al meu. Vă puteți imagina jalea, plânsul femeilor, al vecinilor și al majorității localnicilor, întrucât în comună mulți erau rude. Nu am putut uita atmosfera aceea de frică care mi-a părtuns în suflet. O frică ce domina localitatea, mai ales după ce începuseră să vină, noaptea, dubele, care îi ridicau pe oameni pentru că cântaseră în birtul lui Lepși: „Trei culori”, „Deșteaptă-te române” sau „Trăiască regele”, cântece interzise de regimul bolșevic.În Almăj ca și în alte localități ale Banatului de munte s-au ridicat în acei ani partizani, adică locuitori care au fugit în munți și s-au organizat sub conducerea comandorului Domășneanu și a colonelului Uță. Atacau posturi de miliție, purtau lupte cu trupele de securitate .Din Dalboșețul natal fugise unul Mondoc care zece ani a umblat numai el știe pe unde și când s-a întors nu a avut nici o problemă. Am încercat să-l descos, dar a refuzat să-mi povestească.

Iată câteva din istoriile lumii din care vin…

VB—Personajele din acea vreme a satului au trecut în paginilie cărţilor dumneavoastră,unele chiar cu identitatea de atunci.Mă refer cu precădere la volumul, ”Nişte ţărani.”

Le-aţi salvat de la uitare.Dacă aţi fi avut posibilitatea să oferiţi o carte unuia dintre ei, cui anume ia-ţi fi dăruit-o mai întâi?

I.M.A.----Aceste personaje și altele au trecut în cartea mea de debut „Sunt dator cu o durere”. Unii s-au  bucurat probabil, alții s-au supărat. În cartea mea: „Biruit-a gândul, Epistole dintre două veacuri” public o scrisoare a unui prieten din copilărie Ion Voichescu-Cornu care îmi relatează în acei ani, 1971-2, despre reacția consătenilor și supărările unora. Deci cărțile mele au ajuns la consăteni mai ales în timpurile în care cartea mai prezenta interes iar întâlnirile cu cititorii din căminul cultural din Dalboșeț adunau sute de săteni. Acum lucrurile acestea țin de poveste

VB--- Dar, apopos de scris, aţi declarat că aţi ştiut de la bun început ce anume vă doriţi în viaţă: sa fiţi scriitor. Totul a pornit de la o lectură.de la o carte desigur.Ce cărţi aveaţi oare atunci la dispoziţie?

I.M.A.--- Am povestit de mai multe ori că bunicii mei erau țărani cu șapte clase, părinții la fel, deci nu am avut  de la cine să descopăr frumusețea slovei și nici visul magic de a deveni scriitor. Am descoperit însă biblioteca comunei unde erau amestecate în anii 50 cărți din literatura clasică dar și multe cărți sovietice. Am citit de-a valma, tot ce mi-a picat în mână. Poate de acolo mi s-a tras. Prin clasa a doua am început să versific, firește imitații după poezia la modă cu porumbelul păcii, dar și după tipicul poeziei populare. Sau mă rog a creației în versuri care circula în acel timp. Nu uitați trăia încă tătuca Stalin, îi cântam la școală „Stalin far nemuritor”. Era timpul îndoctrinării noastre. Spuneam pe bină (scenă) poezii cu partidul, clasa muncitoare, dușmanul de clasă, împotriva lui Tito („Eu sunt Tito, iau cuvântul/Mă cunoaște întreg pământul). Mi se părea că lumea în care trăiesc era bună, că așa trebuia să fie, și visam în funcție de ceea mi se spunea, auzeam și citeam. De atunci m-am format pentru a deveni colaboraționist cu regimul din propria-mi țară, nu cu „dușmanul patriei” cum spun deștepții astăzi, întrucât era singura lume în care creșteam, pe care o știam.

VB----Din mărturiile făcute şi la înalta omagiere care vi s-a organizat de către Filiala din Timișoara a Academiei Române, înţelegem că nu aţi fost un potolit sau temător. Firea v-a îndemnat să vă spuneţi părerea sau să apăraţi o cauză cu orice risc dacă se făcea atingere la nedreptate. S-a manifestat încă din anii de liceu această coardă a învingătorului prin acţiune. Asta a însemnat  hopuri, situţii nedorite, obligat să le depăşiţi...Putem reparcurge o parte din acest traseu?

I.M.A.----Firește că fiecare se naște cu o zestre, pe care o îmbogățește, sau o estompează cu timpul. Vă spuneam că am fost un copil care se temea și de întuneric dar și de poveștile pe care le auzea sau și le spunea singur. Dar, se vede că mai exista în mine o sămânță a vechilor grăniceri și poate chiar a lotrilor care în vremea împărătesei Maria Theresia băgaseră spaima în autorități. Am avut norocul să întâlnesc la „Liceu C. D. Loga” din Timișoara, în perioada 1955-1960, o doamnă din lumea bună a Timișoarei interbelice, Livia Codreanu. Am povestit cum am ajuns la acest liceu împotriva voinței părinților, oameni săraci, care se mutaseră la Anina și cât de jalnic arătam, în comparație cu colegii mei timișoreni, fii și fiice de oameni cu stare. Ei, această doamnă și-a oprit privirea asupra mea și nu știu din ce motive, m-a înfiat sufletește. M-a învățat cum să mă port în lume, mi-a arătat ce să citesc din literatura clasică românească și universală. Printre cărțile care m-au impresionat și au avut oarecare influență asupra mea în acel timp au fost Aforisme de Schopenhauer și mai apoi Lumea ca voință și reprezentare. Din naivitate, din imprudență, urmare a acestei naivități, am dus o carte a lui Schopenhauer, filosof interzis în România de atunci, la școală. Tocmai în momentul acela vizita liceul o, se zicea, brigadă, de la CC și de la regiunea de partid. Unul dintre ei a văzut cartea. Au vrut să mă exmatriculeze din toate școlile din țară. Norocul a fost tot doamna Codreanu, care, cândva, în anii interbelici îl ascunsese pe Leontin Sălăjan (Silaghi) de poliție. Așa am scăpat. Apoi, după ce începusem să frecventez cenaclul Victor Vlad Delamarina al Filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor, la o ședință, după ce cineva a lecturat o povestire, eu n-am avut altceva de făcut decât să iau cuvântul și să spun că respectiva proză este tot atât de previzibilă ca un filam sovietic la care știi sfârșitul de la început. Să amintesc că rușii erau încă în țară și că orice critică, atac la adresa lor, era pedepsit cu strășnicie. S-a organizat o altă ședință, a doua zi, am fost demascat, prin cuvântul dr. Levin care era ideologul Filialei și al tovarășului Ianculescu de la regiunea de partid. Am scăpat ca prin urechile acului, întrucât unul din participanții la ședință mi-a preluat ideea și a încercat să demonstreze că am dreptate.Era timpul în care ți se interpretau lesne cuvintele, erau întoarse împotriva ta și pentru această culpă foarte mulți români au făcut ani grei de pușcărie. Mărturisesc că nu-mi aduc aminte cu plăcere de acel timp

VB----Anii de facultate au însemnat o lume nouă, o întregire a sinelui. Cum era studenţia atunci? Aţi experimentat gustul boemei?

I.M.A.--- Am continuat să port cu mine sărăcia, așa că în fiecare vacanță m-am angajat ca ajutor de minier în mina Anina, la 800 de metri sub pământ. Ca să-mi economisesc niște bani pentru îmbrăcăminte. Dar, față de liceu (mereu îmi vine să-l citez pe Bacovia: „Liceu cimitir al tinerețelor mele…”) facultatea, deci anii de studenție au însemnat o eliberare. Studiam ce-mi plăcea (nu matematică, nu fizică și chimie, materii pentru mine imposibile), aveam profesori luminați, colegi, majoritatea simpatici, cu care mai călcam birturile (în special Groapa) și recitam din Esenin, Eminescu, Arghezi, Bacovia etc) visam, vorba lui Eminescu, la academii, adică la viitoare glorii literare. Eram tineri, mereu îndrăgostiți, prieteni cu vinul și cu Omar Khayam. Am debutat cu o povestire, cam romanțioasă, în revista Scrisul bănățean, în 1973.

VB---Scrisul nu e un teritoriu al liniştii, o recunoştea şi Erza Pound şi mulţi alţii .Când au început frământările, îndoielile creatorului a fost cred chiar conştiinţa de sine.Cum aţi descrie aceasta într-o mărturie de autor?

I.M.A.--- Scrisul a fost pentru mine un chin. Firește mi l-am asumat de bună voie. Sute, mii de ore eu am stat asupra hârtiei, noaptea până târziu, apoi după-amiezile. Nu am făcut parte dintre scriitorii care mai înainte își fac un plan și apoi trec la lucru. M-am așezat în fața hârtiei albe ca în fața ghilotinei sau ca în fața unui teritoriu pustiu. Cel mai greu lucru este să începi, după credința mea, o povestire sau un roman. Apoi vin crizele. Când nu mai merge nimic, când ești total gol de sentimente, când îți pui întrebarea dacă ești înzestrat pentru acea treabă sau doar îți faci de lucru. Nu mint și nici nu exagerez. Au fost momente în care m-am autocrucificat pe podea de disperare. Dar aceste îndoieli nu sunt doar caracteristice începutului. Ele mă bântuie și acum, când aproape se vede malul celălalt. Am fost acum câțiva ani la Orșova să-mi vizitez un coleg de facultate și prieten în studenție. Acolo am întâlnit un poet localnic, preot, și la o discuție mărturisind eu că mereu am semne de îndoială față de propria-mi creația acel coleg aproape m-a făcut cu ou și cu oțet. Ne-am despărțit cu supărare. El nu înțelegea îndoielile unui scriitor în vârstă.

 

VB—Unul dintre volumele de  început poartă un titlu de frondă pentru acele condiţii. Un afront adus cenzurii chiar  prin titlu...Nu mai spun de ochiul vigilent al partidului. Cartea, „Sunt dator cu o durere”.

V-aţi asociat cu durerea nemului, a timpului respectiv. Pentru izbăvire.Aţi  răscumpărat starea aceea complexă? Cum anume?

I.M.A.----Da, titlul l-am pus intenționat cu trimitere la viața țărănimii de atunci, la istoria colectivizării, cu toate abuzurile săvârșite de activiștii de partid, securiști, milițieni. Făceam trimitere la războiul din Răsărit și la prizonieratul românilor, care la un consătean de al meu a durat 13 ani, la cotele obligatorii o măsură monstruoasă, la  deportările în Bărăgan la toate durerile „obsedantului deceniu” puse în lumină mai târziu de mari scriitori români. Dar nu doar cartea acesta a avut intenții „subversive”, ci și celelalte. Neîmpăcați în mânie,

Sentimentul puterii,

Întoarcerea spre asfințituri etc.

Mi-am pus și eu întrebarea, și-a pus-o într-o cronică  scrisă în anii 80 importantul om de cultură Radu Enescu iar după 1990 prietena și colega noastră  criticul Ada D. Cruceanu. De ce nu au fost sesizate de critică, de autorități, de Europa liberă? Probabil nu au meritat prin valoare sau poate eu n-am avut neamuri nici la Moscova, nici la Tel Aviv, nici la Paris sau la Munchen. Sau e chestie de destin și basta. Așa mi-a fost scris și nu mă plâng. Dimpotrivă, imitându-l pe Iov zic: Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat.

Răspunzând întrebării, totdeauna m-am simțit, ca mai toți scriitorii de rit bizantin, admirator și apărător al tradiției valoroase ( cea de valoare!) a neamului românesc. În disprețul, mai ales acum, al tuturor ismi-știlor. Post moderniști, douămiiști, post-post moderrniști, europeniști, internaționaliști etc.

VB---Aţi avut de pătimit din pricina spiritului liber care vă caracterizează?

I.M.A.---Știți bine că am avut și mai am încă. Uneori m-a durut cumplit adversitatea colegilor, nedreptatea fățișă sau ascunsă. Am să povestesc doar o întâmplare. Eram director al Editurii „Facla” și am fost invitat la Festivalul european de poezie „Serile de la Struga” din Macedonia. Am plecat cu trenul din Timișoara. În gară, la Belgrad odată cu mine, din alt vagon a coborât o delegație a Uniunii scriitorilor din România printre care se numărau și timișoreni. Au trecut pe lângă mine, de parcă aș fi fost un stâlp de telegraf. În țară străină!

VB---Se poate spune că ati fost în exerciţiul unui jurnalist sub două istorii sociale. Jurnalistul I.M.Almăjan versus cele două societăţi în care aţi activat înseamnă o experienţă formidabilă.Volumele ulterioare o confirmă. „Ca mierea, ca fierea, cuvântul”,

”România cu pistolul la tâmplă”.

O implicare nedisimulată o remarcabilă ancorare în frământata noastră contemporanietate.

IMA—Jurnalistica din vremea dictaturii a fost grea, periculoasă și adesea compromițătoare. Pe timpul acela nu aveam voie să scriem tot ceea ce ne trecea prin cap, cum se întâmplă acum. Era cenzura, erau indicațiile de partid, era servilismul unor șefi. Principalul a fost să mă pot strecura pe lângă aceste indicații, pe lângă aceste teme și ordine. Toată lumea folosea convențional o frază paravan: „Sub conducerea înțeleaptă a tov N. Ceaușescu…„ După ce depășeai fraza, puteai să te ocupi de tema ta. Bineînțeles că în cronica de teatru, în cea de artă plastică de film, erai scutit de asemenea frază. Dar de folosit am folosit-o și am scris chiar un omagiu adus tovarășului, prin 1970, după Cehoslovacia. Mi l-a cerut imperios un coleg, secretarul de partid al Asociației Scriitorilor. Nu-i bag vină, și el a făcut ceea ce i s-a cerut. Pentru aceste cedări în noapte de 22 decembrie 1989 am scris un text care a fost  răspândit odată cu statutul Frontului Democrat, parcă așa se chema, din balconul Operei din Timișoara text în care îmi făceam mea culpa. L-am scris fără să fiu disident, fără să-mi arog vreun merit. Pentru amuzamentul cititorului, amintesc o întâmplare ciudată. Partidul hotărâse la un moment dat să nu se mai  proiecteze westernuri. Eu, care scriam cronică de film (scriind, exultam întrucât puteam să-mi permit să slobod condeiul în voia lui) am scris o însemnare care s-a publicat pe prima pagină a Drapelului roșu, fix în ziua apariției decretului, însemnare cu titlul: „Și totuși, mie îmi place westernul” E faină, nu?

După 1990 mi-am dat drumul. În 1996 am publicat cartea cu titlul „Vremea hahalerelor” un strigăt de furie și de alarmă pentru ceea ce se întâmpla atunci societății românești. Și din păcate, cam ceea ce am prevăzut atunci s-a petrecut mai târziu. Hahalerele au devenit hoți de rang european și internațional,, tâlhari, demolatori ai României. Au ros temeliile țării și au azvârlit națiunea într-o sărăcie fără seamăn, tâmpind-o cu minciunile politicienilor, ale guvernanților etc,...vezi cartea România cu pistolul la tâmplă.

VB---- Prozatorul şi jurnalistul au folosit deopotrivă, cuvântul ca armă, ca argument, ca foţă expresivă şi acum ţintesc fraza din volumul premiat pe bună dreptate având caracter de unicitate, „Mătuşa mea Maria Terezia.” Stilul paginilor susţine veridicitatea epocii, a personajelor…

IMA--- Cartea acesta face parte din programul meu de scriitor și cărturar dedicat Banatului. Căci, eu nu ostenesc să scriu și să declar că am trei patrii: prima este comuna în care m-am născut și Țara Almăjului teritoriul în carc ea este cuprinsă, patria mijlocie o constituie Banatul în întregimea lui nedespărțit de Dunăre și patria cea mare, România cu părțile ciuntite de vitregia istoriei. Cartea acesta ca și Amintiri despre țărani,

ca și În afara gloriei

sunt un elogiu sau dacă doriți un cântec de dragoste adus părinților și străpărinților mei țărani, graiului nostru, savanții îl numesc dialect, atât de colorat, de poetic, de plin de sensuri.

VB---Istoria recuperată prin literatură, acesta ar fi romanul „In afara gloriei.” O reconstituire a unui personaj flacără a momentului 1848, o redare în imagini literare a epocii lui Eftimie Murgu, însumează ani de muncă.O culme. Aţi atins-o. Destinul cărţii în timp cum îl vedeţi în raport cu actuala percepţie a ideeii de patriotism, pe care nu ezitaţi să o susţineţi în varii formule?

I.M.A.---- Nu pot să prevăd asta. Cartea pare să fie în fața sfârșitului. Mă refer la cea tipărită. Am scris romanul după o lungă și dificilă documentare. Miezul lui fierbinte, naționalismul și implicit patriotismul personajului principal dar și al corifeilor ardeleni și bănățeni, munteni și moldoveni n-a plăcut celor cărora patriotismul le miroase urât, ca să mă exprim elegant. De aceea cartea a avut de la apariție și probabil mai are încă inamici în lumea literară.

Cât privește patriotismul, nu cred că va dispărea. Constat, cu plăcere, la generația tânără, ce se manifestă pe Facebook, adevărate manifestări patriotice. Corecte și ferme.

IMA---

VB--- Aveţi cultul prieteniei, spuneam cu alte ocazii şi  revin asupra acestui lucru pentru că sunteţi o persoanaă exigentă. Cine se poate lăuda cu prietenia dumneavoastră, e om de calitate. Putem afla câteva întâmplări care se leagă în mod necesar de existenţa prietniilor... Apropos nu doar literare.

IMA---Cred că prietenia este poate cel mai valoros sentiment al omului și cel mai greu de purtat de-a lungul unei vieți. Dragostea este  minunată, te duce în înălțimi greu de atins altfel, dar dragostea mare, pustiitoare și germinatoare, în același timp, nu este dată oricui, deși mulți se laudă cu ea. Eu am trăi acest sentiment pentru care aș fi fost în stare să dau foc lumii orice și în adâncul ființei mele mai tânjesc și acum și voi tânji până în ultima clipă a vieții.

VB----Sunteţi pe culmea gloriei, despre cum se arată lumea înconjurătoare de la această înălţime, percepem şi din textele publicate on-line. O stare ardentă a scriitorului care îşi duce mai departe misiunea de-a se implica în rosturile societăţii, dar să ne oprim la una dintre marile realizări, creearea Fondului de carte Ion Marin Almăjan, la Filiala din Timiușoara a Academiei Române. E bine de ştiut amănunte. E un pas făcut pentru dăinuire.

IMA--- Nu sunt pe nici o culme. Sunt într-un loc onorabil, aș spune, în rând cu toată lumea. Deci nu am o perspectivă specială ca să mă pronunț asupra celor din preajmă. O pot face doar ca semen al lor. Cert este că în ultimii 70 de ani societatea românească s-a schimbat enorm. Dacă ar învia bunicul meu Călin, acum, el care a făcut de la 17 ani primul război, nu cred că ar înțelege mare lucru din ceea ce se întâmplă acum și mai ales sunt sigura că nu ar aproba, nu ar fi mulțumit cu ceea ce vede.

Crearea fondului cu numele meu este una din cele mai mari bucurii pe care le-am avut în ultimii mulți ani. Un cadou regal. Am discutat cu foștii directori ai Bibliotecii județene și al Central Universitare despre crearea unui fond în care să se depună  lucrurile de valoare ale creatorilor bănățeni, scriitori, pictori, muzicieni în ideea ca aceste valori să nu se piardă, odată cu dispariția noastră fizică, cum s-a întâmplat, din păcate. Este meritul  Filialei Academiei și a directorului Bibliotecii acesteia că a creat acest fond. Sunt fericit deci că a început cu mine. Va putea fi utilizat de tinerii cercetători, de cei interesați de spiritualitatea Banatului.

VB---Vă doresc mai departe drum senin pe văile scrisului!

IMA--- Mulțumesc. Pe căile scrisului nu va fi niciodată senin. Poate pe cele ale vieții, dacă hotărăște Dumnezeu.