Învăluită într-o tăcere de mătase

Irina Lucia Mihalca

Ce simplu şi ce greu crezi că este!

Nu ai răspuns,

nici nu vrei să cauţi,

cuprins de nostalgie priveşti timpul,

în jurul tău doar haos, habar nu ai cum să ieşi.

Ce puţin a rămas până la orizontul

care fuge bezmetic

în zilele fără noimă, fără inimă,

în nopţile când spiritul

îţi rătăceşte

ca polenul păpădiilor

prin labirintul de gânduri,

printre cuvinte, miresme şi doruri,

în ciuda distanţelor

şi-a barierelor care te sufocă!

Poveste înmiresmată, sufletele sunt legate,

sângele care zvâcneşte în încheietura mâinii ei

pulsează şi-n tine, şi mai e ceva

- mai e şi Ea, şi e tare frumoasă, şi copil,

şi o iubeşti aşa cum o ştii,

şi n-ai vrea s-o pierzi niciodată!

Eşti Tu, fata învăluită într-o tăcere de mătase

din poveştile, gândurile

şi mintea mea! - îi spui inimii ei.

Dantelă de sentimente,

iubirea înlăcrimează, iubirea vindecă

şi te-ameţeşte până la Helios,

iubirea-i mister sau nu este deloc.

O parte din mine stă în lumină,

altă parte în umbra stăvilarului din nori,

jumătatea trupului meu pluteşte

în aerul îmbibat de stropii de sare,

iar altă jumătate este urma

pensulei de culoare,

când, spre sfârşit, revin la mal

gândurile mele ridică ancora

şi dispar în afara apelor teritoriale,

aşa că ţie îţi rămâne

să salvezi

castelul de nisip

construit

pentru mine

înainte de a veni

spuma mării odată cu valul.

................................................

Iubirea eşti Tu şi Eu,

iubirea este metamorfoza noastră,

singuri, în dansul mut,

în câmpul întins de zăpadă,

când nu mai vezi început şi sfârşit,

când gândul nu se mai vindecă de răni,

când inima ţi-e făcută zdrenţe.

Cu rănile nocturne încerci să nu o uiţi,

lacrimă-rouă întârziată

se va usca pe aripi de fluture,

gândul tău se va întorce

în sufletul meu,

vântul cel nebun

va semăna

lumina în calea ta

(ce frumos o iubeşti!),

un parfum sublim

îţi ameţeşte sângele,

un zâmbet răsfrânt,

ochii asiatici şi-atâta iubire.

.....................................................

Sub un cer incert, cu nori în formă de întrebări imposibile,

cu păsări care-şi pregătesc zborul din cuiburi,

în toamna plină de frunze şi amintiri aurii,

în anul acela în care-ai renăscut,

pe această planetă albastră

în care sufletul ţi-a rămas,

undeva,

agăţat între tine şi cer,

acum că şansele-ţi sunt tocite,

iar moirele dorm,

zbori şi-mi faci semne neliniştite,

încet mă strigi, chemându-mă

în corabia de vise

ce ne pluteşte prin inimi

şi râuri de lumină,

poposind la mal

doar dimineţile

când încă mai dorm,

zâmbind,

visând departe,

departe, tare departe.

Vrei să ştii adevărul? Tu eşti

cea mai mare operă a creaţiei, Tu!