sâmbătă, 12 decembrie 2015

Uritescu III

N. Georgescu

Un grăjdar la curtea muzelor

„...este obraznic, fandosit, fanfaron, are apucături de muiere înţepată pentru afronturi închipuite, subiectiv până la ridicol, un paparazzo-limbist şi-un prost-cult fără pereche...”

Imaginați-vă, stimați cititori, ce poate construi o minte cu ghimpi, un gasterofron mai degrabă, cu asemenea termeni (am redat doar câțiva, mai suportabili hârtiei). Grecii cei vechi spuneau că ne este suficient, ca să construim enunțuri, să folosim substantivul și verbul, celelalte părți de vorbire fiind adiacente. Substabntivul este ceea ce stă dedesupt, hypokeimene pe grecește (vezi Caragiale al nostru: ipochimen) iar verbul este ceea ce se mișcă, rema tot acolo, de la a curge, vezi râu. În rest: adjectiv, adverb, prepoziție, conjuncție, interjecție – sunt cuvinte de legătură, esențială este mișcarea și starea pe loc. Ei bine, din aceste cuvinte de legătură își face eponimul d. Urâtescu ghiveciul său gastric. Ce e solid și ce curge în aceste dejecții? Totul pute – mai ascuțit sau mai păstos. L-am rugat pe Redactorul șef al acestei reviste, Dl. Gheorghe Neagu, să dea drumul la tipar acestor lichide frenice – numai ca să se vadă cum „polemizează” un specialist între literați. Cunosc fenomenul – și vreau doar să trag un semnal de alarmă. Pe vremea sa, Mircea Eliade spunea: „Lucrurile acestea au fost  foarte obişnuite la noi, de la începutul culturii noastre moderne. Pamfletul politic a fost singurul gen  de pamflet cunoscut şi  practicat cu pasiune, chiar între savanţi. Când doi savanţi români se ceartă, fiţi siguri că fiecare neagă celuilalt orice urmă de ştiinţă. Nu mai e vorba de critică, de ajustare, de completare – ci pur şi simplu de bătaie ca la mahala. Domnul Iorgu Iordan, profesor universitar la Iaşi, a publicat în 1921 în „Arhiva” un studiu în care încerca să demonstreze că domnul Ovid Densuşianu „nu ştie să distingă părţile unei propoziţii, adică nu cunoaşte subiectul, complementul etc. dintr-o propoziţie.” Va să zică, domnul Densuşianu este un ignorant pur şi simplu, care n-ar fi trebuit să treacă clasa I secundară… Cam aşa se face pamflet şi „critică” între filologii noştri.” (Mircea Eliade: „Să ne închipuim că…”, în Vremea, 15 dec.1934).
Azi, după 80 de ani, nu se mai atacă studiile – ci simțul olfactiv de-a dreptul. Cunosc vreo 5 sau 6 specialiști în gramatică ce s-ar putea lua la întrecere, cu mare plăcere, cu eponimul. De ce, oare, produce gramatica atâta pasiune în indivizii care o cultivă?! Știți, stimați cititori, că după 1944 printre cei mai fanatici adepți ai noii ordini s-au numărat și ei, grămăticii? Vreți nume?- Legiune. Iată un specimen în carne și oase.
Cu altă ocazie, și eu am vorbit, pe urmele lui Al. Rosetti, boierul filologiei românești, despre pudiciția limbii române, dănd exemle din onomastică și din toponimie. Păstrătorul steagului lui Tudor Vladimirescu, de pildă, se numea Cacalețeanu – și, în 1880, când Hasdeu l-a determinat să-l doneze Muzeului Armatei, acesta a acceptat cu câteva condiții – între care și aceasta: să i se schimbe în acte numele, să-l cheme Calețeanu ca să nu mai râdă lumea de el. S-a acceptat. Întreaga comună Scacaleți din județul Romanați (scacalete înseamnă lăcustă) a vrut să se cheme pe latinește: Locusteni – și de la modernizarea țării noastre foștii boieri Scacalețeanu s-au numit Locusteanu. Au pierit, apoi, cu zecile, cu sutele, vechile denumiri de cătune și de sate, cam păstoase, fiind înlocuite cu denunmiri decente.  Numai cine n-a vrut sau n-a știut nu și-a schimbat numele în cursul acestei lungi campanii culturale. Sau, mă rog, cine nu și l-a simțit – precum eponimul.
Ca să închei această discuție cu un grăjdar care-i face homosexuali pe papi, și crede că Molière a scris românește – dar, atenție, are decența, cel puțin, să declare că a fost considerat „de originea nesănătoasă”. L-am rugat să meargă la bibiliotecă și să observe că una dintre edițiile târzii Maiorescu are, la Floare albastră, o greșeală de tipar, nu se imprimă pe hârtie ultimele trei litere din totuși, așa (ar trebui să scanez, dar nu pot lua exemplarul, așa că reproduc):

Floare-albastră! floare-albastră!...
Tot este trist în lume.

În ediția următoare spațiul este eliminat prin apropierea cuvintelor, așa:

Floare-albastră! floare-albastră!...
Tot este trist în lume.

În ediția încă următoare, simțund că lipsește un picior în vers, se articulează tot, așa:

Floare-albastră! Floare-albastră!...
Totul este trist în lume.

Este modul curent, oarecum, de îndreptare a trextelor de către Titu Maiorescu, și am în vedere finalul la poezia Rugăciunea unui dac: Convorbirile literare (1 sept. 1879, p. 242) scapă negaţia, într-un vers: Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte plec, pentru nu plec. Ediţia princeps are la fel: Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte plec, / Spre ură şi blăstemuri aş vrea să te înduplec (p.24), cu al doilea vers corect, dar având, firesc, un picior în plus şi cerând accent nefiresc pe îndupléc. Ediţia a doua Maiorescu (1885) are aceeaşi greşeală în primul vers (lipsa negaţiei) – dar versul următor: Spre ură şi blăstămuri aş vrea să te ’nduplec, editorul dându-şi seama că trebuie să elimine un picior pentru ritm, şi forţând, astfel, accentul: să te ndupléc. În ediţia a treia Titu Maiorescu depistează greşeala, pune negaţia: genunchi şi frunte nu plec, dar păstrează versul următor scurtat: aş vrea să te nduplec. Şi în ediţia a patra, din 1889 (imediat după moartea lui Eminescu) se păstrează astfel, abia în ediţia a cincea (1890) editorul găsind, prin deducţie, versurile corecte: nu plec - să te înduplec. Ceea ce fac eu, aici, este un dialog cu textul în diferite ediții. Nu, zice eponimul, eu nu știu ce este acela dialog: „Să fim bine înţeleşi, dialogul (gr. dia – între + gr. logos – vorbire) este o convorbire între persoane, deci se produce verbal cu sinonimele oral, rostit, prin viu grai iar nu în scris; în scris se reproduce discuţia/convorbirea care este orală înşiruire de întrebări şi răspunsuri spontane.” E drept că bietele litere tipărite nu mi-au vorbit, dar e limpede ce-ar fi spus ele dacă ar avea grai. Vorba aceea: dacă tac eu, vorbesc pietrele.
Dar... despre asta este vorba?! Pe mine m-a interesat finalul de la Floare albastră, pe care eponimiul îl interpretează fără a-l urmări în prefacerile de text din ediții. Îi arăt, îi spun că teoriile s-au fondat pe o greșeală de tipar independentă de Eminescu (adică: s-a comis după moartea sa) – și-mi răspunde  cu același ecou: „Nu despre asta este vorba.” El face „analiza literară la poema Floare albastră în forma cu care aceasta apare în Mihai Eminescu, Poezii I, Editura Minerva, Ediţie critică de D. Murăraşu, Bucureşti, 1982, p. 221, în care demonstrează cu argumente ştiinţifice că tema creaţiei literare este: condiţia umană tragică, una filosofică.” Vorbe, vorbe...Hic Rhodos, hic salta: să facă demonstrația, cine-l oprește, mai află cititorii ceva nou. Nu poate, pentru că trebuie să se delimiteze de ... ceea ce pretinde că nu reprezintă obiectul discuției. Da, despre asta este vorba: comentează ediția Murărașu, nu face confruntări, nu intră în dialog cu textul – pentru că textul nu are grai să-i vorbească. Îi mai aduc tot eu un argument: formele v’om șede și  v’om vorbi din prima tipăritură a poemului. Aici și acum exclamă că am luat aceste forne:„ din care text numai el știe”. Cum, domnule, îi vorbesc de zece ori, de paiș’pe ori de sursele prime, de „Convorbiri literare” – și zice că acum aude de ele?! Înseamnă că nici n-a citit ce-i spun eu, a fost atent doar să-și extragă adjective și expresii de grăjdar intelectual, ba chiar de terorist al spiritului: „Tovarăşul Nicolae, ca la partid altădată, întoarce reproşurile, pe care i le fac, împotriva mea cu scopul de a şterge urmele atitudinii sale subiective, prosteşti, rău intenţionate”; „Partinicul Nicolae Georgescu nu coboară la obiectul cercetat aşa cum procedează oricare om de ştiinţă adevărat” „Georgescu Nicolae fabulează penibil, construieşte din închipuire”; „Mai zice o tâmpenie”; „Ocoşule, care- bagi nasul unde nu te pricepi”; „Chiar aşa?! Plagiatele descoperite şi popularizate de presa democrată sunt pentru stupidul kulturnic g. nicolae, mofturi (caragialean!) politice?”
Ce-s astea, dom-le?! Ce-are-a face c-am fost membru de partid? Ce are asta de-a face cu discuția despre un text?
Dar...de ce-oi fi acceptând eu să stau de vorbă cu grajdanin eponimul (fie chiar ca etimologie populară, de isto fabula narratur) și-oi fi uitănd vorba înțeleaptă a părinților cu porcii și lăturile? - Este numai și numai pentru că vreau să le comunic cititorilor ceva științificește dobândit despre textul eminescian – și nu scap niciun prilej. Iată, am putut să comunic acest adevăr, că Eminescu este mișcat din textul lui de către ediții, am putut să dau chiar și exemple, – și chiar să ating adevărul adiacent: grămăticii, în loc să urmărească aceste mișcări, iau de bună orice li se vâră sub nas.
Acest gasterofron iar mă învață românește după dicționare și după grajdanească mintea sa. Ei, nu! Eminescu scrie din abundență cumcă legat (Biblia ne povestește de Samson, cumcă muierea...etc.), bine înțeles este diferit de bineînțeles (accentul dictează), a avea a face este cacofonic în românește (te îngâtui, parcă-l înghiți pe a, cum ar zice Costache Negruzzi), și, iarăși, este diferit de eufonicul a avea de-a face, româneasca poate fi foarte bine substantiv, etc., etc. (iar în grecește accentul este dìlemma, nu știu de unde a luat pe latinescul dilémma pentru că în latină nici nu se pune accent). Etimologiile populare sunt sarea și piperul literaturii, eu le teoretizez ca paronomasii și le urmăresc la Eschil, Platon, Aristotel, Cicero, Quintilian, etc. Dinu Păturică, Tipătescu, Farfuridi-Brânzovenescu, Othelo, Desdemona, Grue Sânger: acestea sunt paronomasii, F. De Saussure studiază altele, destule, în caietele sale. Poate să strige lingvistul cât o vrea, vor exista asemenea „etimologii populare” cât îi hăul, ele nu sunt științifice – dar antrenează spiritul în construirea miturilor și mitemelor, sunt culturale prin excelență, ne duc cu gândul chiar și la numele noastre. 
Câteodată calculatorul îmi mai joacă feste, eponim este grajdanin grăjdarul meu, nu oponim – câteodată mă mai influențează limba vorbită și nu reușesc să mă cenzurez... Uneori greșelile noastre ne trădează intenții mai adânci, pe care nu ni le putem corecta, care rămân martori – nu ai neștiinței de carte, ci ai stării de spirit: când zic, de pildă, al patrusprezecilea mă gândesc, fără să vreau, la zeci, nu la zece, adică sunt cu zecile cei care greșesc, nu doar 14 la număr...Există și greșeli subliminare, știți cazul revistei Viața romînească a lui Ibrăileanu cu poza reginei pe front, subtitrată „Regina dă pildă soldaților”, dar cu nefericita greșeală de tipar, z în loc de l, pentru răzuirea căreia redactorul șef și-a ținut o noapte întreagă subalternii...Dacă ar fi avut curiozitatea să-mi citească studiul despre edițiile Maiorescu, eponimul ar fi descoperit că în ediția princeps Eminescu se păstrează vreo 20 de greșeli de tipar din Convorbiri literare, ceea ce arată limpede că s-a dat la cules textul deja tipărit în revistă (tăieturi) – deci, cade mitul că Maiorescu, sau fiica lui, ar fi întocmit manuscrisul, etc. Greșelile martor se interpretează, nu se denunță; dacă n-ai fost securist în lumea care avea nevoie de tine – nu e cazul, acum, să fii un securist liber...
În fine, astea sunt chestiuni omenești, socotesc. Și a te înrola în marșul k.k.-narilor este omenesc, la urma urmelor – dar nu e neapărat literar. „Trageți la pompe, hasnaua s-o goloți” rămâne doar un non sens...sisific, pentru că n-are grăjdarul atâta putere în pompă cât să depășească izvoarele...







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu