„Nici tancurile, nici tunurile, nici
presa cea mai abilitată, nu se pot lupta cu legendele”
Ion Măldărescu
01 Iunie 2021
1 iunie al fiecărui an - „Nu mai este
Om cel care a uitat că a fost copil!”.
În
acest an, la 21 mai, s-au împlinit 8 ani de când istoricul român, profesorul
universitar Gheorghe Buzatu, cel mai valoros exponent al Istoriei Recente și
Contemporane a românilor, a plecat să-i întâlnească pe Mareșalul Antonescu și pe Nicolae Iorga, colosul
istoricilor români. Opera şi activitatea profesorului Buzatu cântăresc mult mai
mult decât toată greutatea fără-de-legilor nemernicilor și trădătorilor
autohtoni, în cei treizeci și unu de ani de așa-zisă „democrație”
1 iunie 1946 - 25 decembrie 1989 -
două blesteme aruncate asupra românilor
„Cu Istoria trebuie să ne împăcăm. Nu numai cu
anumite felii ale ei, care ne plac. Şi, vrem, nu vrem, « felia Antonescu » este
o felie foarte mare. Antonescu a devenit legendă şi cu legendele nu te poţi
lupta. Din momentul în care o personalitate a devenit legendă, ea scapă şi
interesului politicienilor, şi interesului istoricilor. Pentru că în privinţa
legendelor sunt alţii, atâţia şi-atâţia care se pronunţă. Nici tancurile, nici
tunurile, nici presa cea mai abilitată, nu se pot lupta cu legendele […]” (Gh.
Buzatu)[1]
29 mai 2021 - București, Biserica
„Sfinții Constantin și Elena” - Parastas la 75 de ani de la „execuția” - măcel
din Valea Piersicilor de la Jilava de la
1 iunie 1946.
Sâmbătă,
29 mai 2021, la Biserica „Sfinții Constantin și Elena” din București, biserică
ctitorită în anul 1943 de către Mareșalul Ion Antonescu și soția sa, Maria
Antonescu, a avut loc un parastas pentru Mareșal și cei trei colaboratori ai
săi, „judecați” sub regie străină, cu sentință dinainte stabilită și asasinați
de slugi autohtone, la ordin străin (istoria s-a repetat în Sfânta zi a
Crăciunului din 1989, când Primul Președinte al României a fost asasinat). Un
preot curajos - parohul sfântului lăcaș - slujitor demn al Judecății Cerești, a
respectat datinile și credința strămoșească, reușind chiar să șteargă puțin din
slăbiciunile superiorilor săi în fața mascaradei și a presiunilor
guvernamentale din vremurile tulburi şi înșelătoare ale mileniului. I-au fost
alături și l-au susținut o mână de Români nepierzători în credința pentru
Adevăr și Dreptate: Șerban Alexianu (fiul Prof. univ George Alexianu asasinat
la 1 iunie 1946), Prof. univ. dr. Ion
Coja, Generalul (r) Radu Theodoru, Generalul (r) Dan Niculescu – Președintele
Asociației Diplomaților Militari în Rezervă și în Retragere (A.D.M.R.R.),
General (r) Sică Placău, ing. Dorin Dăncăneț, ing. Adrian Panait, prof. Dan
Pârvulețu, Maria Vieru-Işaev, Nicolae Andrei Brânzeu - „alergător de cursă
lungă” și important sprijinitor al evenimentului, lista ceremoniei încheindu-se
cu numele semnatarului acestor rânduri. Cinstit fie-i numele Părintelui Paroh
Nicolae Ghiolu și al tuturor celor care n-au uitat că sunt Români și nu s-au
ascuns, înfruntând cu demnitate fără-de-legile guvernărilor postdecembriste
anti-românești!
Pentru
neuitarea celor asasinați la 1 iunie 1946, în anul 1993 a fost ridicată o
cruce-monument, care, la insistențele dușmanilor Istoriei Românilor, în anul
2017 a fost distrusă cu buldozerele. În pofida acestei barbarii și a multor
altora, cuvintele cunoscutei piese muzicale a lui Jean Moscopol, „Când țara
viața ne va cere/ Noi o vom dărui,/ Când ceasul va sosi/ Noi să plătim vom
ști!/ Căci tot ce e românesc nu piere/ Și nici nu va pieri!”
În
urmă cu 14 ani, Șerban Alexianu a făcut o încercare de „rejudecare” a sentinței
dinainte stabilite din „Procesului «Marii Trădări Naționale»”, derulat sub
regie străină la „Tribunalul poporului” din București, în perioada 6-17 mai
1946. În prima fază, „«Curtea de Apel Bucureşti a decis că Ion Antonescu nu
este vinovat de toate acuzaţiile care au dus la condamnarea sa la moarte în
1946. Instanţa l-a achitat pe liderul României din perioada 1940-1944 şi pe
alţi membri ai cabinetului său în privinţa acuzaţiilor aduse în urma
colaborării militare dintre România si Germania în aşa numita « agresiune
contra popoarelor din Rusia Sovietică»”:
„În
17 mai 1946, «Tribunalul Poporului» pronunţa sentinţa în cazul aşa numitului
«Lot Antonescu». Pedepsele au variat între 10 ani de închisoare şi condamnarea
la moarte. În urma unei cereri formulate, Sorin Alexianu, fiul fostului
guvernator al Transnistriei, Curtea de Apel Bucureşti a revizuit unele acuzaţii
aduse la adresa acestuia, fiind incluşi în decizie şi mareşalul Antonescu şi
alţi membri ai guvernului său. Curtea nu a schimbat însă verdictul de vinovăţie
dat în cazul capului de acuzare «crime împotriva umanităţii». Antonescu şi
regimul condus de el s-au făcut vinovaţi de deportarea şi exterminarea a sute
de mii de evrei şi romi, majoritatea în Basarabia, Bucovina şi Transnistria.
Decizia
Curţii arată că Tribunalul Poporului nu cunoştea protocoalele secrete din
pactul Ribbentrop-Molotov - şi consecinţele acestora asupra deciziilor luate de
cabinetul Antonescu. Curtea de Apel Bucureşti subliniează că războiul de
eliberare a Basarabiei şi Bucovinei a fost legitim până la înlăturarea
iminenţei pericolului militar sovietic. Războiul «preventiv» purtat de România
ar fi avut drept cauză legală justificativă starea de necesitate continuă de la
frontieră. Aşadar pentru «declararea sau continuarea războiului contra uniunii
sovietice şi a naţiunilor unite», decisă de «Tribunalul poporului», «Lotul
Antonescu e găsit acum vinovat doar parţial».
Revizuire parţială
În
opinia Curţii de Apel Bucureşti, permiterea de către autorităţile române a
pătrunderii trupelor hitleriste în România, în condiţiile pactului
Ribbentrop-Molotov, nu întruneşte elementele constitutive ale crimei contra
păcii prevăzută în decretul care a stat la baza condamnării lotului Antonescu.
Este vorba despre articolul 1 litera a din decretul Lege 312 din 1945. Acesta îi condamna «pe cei care au militat
pentru hitlerism sau fascism şi având răspunderea politică efectivă au permis intrarea
armatelor germane pe teritoriul ţării». Curtea de Apel afirmă că acuzaţia e
valabilă doar în privinţa Uniunii Sovietice bolşevice. Revizuirea parţială a
acuzaţiilor aduse lotului Antonescu ar putea reprezenta - în opinia istoricului
Alexandru Zub - echilibrarea atitudinilor extreme existente în România cu
privire la Ion Antonescu”[2].
(Din
păcate, Nedreptatea și Răul au mai triumfat o dată, iar sentința Curții de Apel
a fost „revăzută” și anulată - n.a.).
Mareşalul Ion Antonescu a devenit
legendă şi cu legendele nu te poţi lupta!Valea piersicilor Jilava 1993 2017
Prin
excluderea adevărului şi a obiectiviţii, prin reintroducerea relativismului
după formule fragile aleatorii, după instaurarea terorismului antiromânesc se
poate afirma orice. Certitudine este doar faptul că Istoria se bazează numai pe
respectarea adevărului istoric, desigur, în măsura în care acesta este
accesibil. Una dintre cele mai importante „inginerii psihosociale” ale
„rollerilor” contemporani este declararea vremurilor actuale drept
conglomeratul unor prejudecăţi depăşite, retrograde şi abordarea unor
interpretări partinice comandate, cu pretenţii „ştiinţifice”. Fabricanţii de
istorie pot fi efemer convingători, dar teoriile lor nu vor dura decât trecerea
„clipei”, nicio secundă mai mult. Din fericire, există şi istorici oneşti,
corecţi şi iubitori ai adevărului istoric: „Cu Istoria trebuie să ne împăcăm.
Nu numai cu anumite felii ale ei, care ne plac. Şi, vrem - nu vrem, «felia
Antonescu» este o felie foarte mare. Antonescu a devenit legendă şi cu
legendele nu te poţi lupta. Din momentul în care o personalitate a devenit
legendă, ea scapă şi interesului politicienilor, şi interesului istoricilor.
Pentru că în privinţa legendelor sunt alţii, atâţia şi-atâţia care se pronunţă.
Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai abilitată, nu se pot lupta cu
legendele”[3].
Onorul la Mareşal!
La
23 august 1944, mareşalul-martir al românilor, Ion Antonescu a fost trădat de
regele său şi predat, în plin conflict militar, inamicului. Regele Mihai a
participat doar la sărbătorirea succeselor, reponsabilitatea lăsând-o numai pe
umerii Mareşalului. După arestarea nedemnă de către rege şi camarila sa, Ion
Antonescu a fost predat ruşilor şi transportat în Uniunea Sovietică, unde,
paradoxal (în prima perioadă a detenţiei), a fost tratat cu respectul cuvenit
unui mare conducător militar - ceea ce nu s-a întâmplat în cazul românilor lui.
În mai 1946, Mareşalul a fost adus în ţară, unde a fost „judecat" de
„Tribunalul poporului". Au trecut 75 de ani de la punerea în scenă a mascaradei
judiciare, aşa-zisul proces al Marii Trădări Naţionale, scopul real fiind „să
se dea satisfacţie deplină Uniunii Sovietice, ai căror conducători nu-i puteau
ierta pe cei care au luptat împotriva lor, chiar dacă au făcut-o în virtutea
dreptului sacru al apărării integrităţii teritoriale a ţării”[4].
Conform
„Jurnalelor" Consiliului de Miniştri nr. 188 şi nr. 189/1945 - documente
publicate în Monitorul Oficial nr. 38/16 februarie 1945 -, construirea „Actului
de acuzare" a debutat încă din februarie 1945, perioadă ce se suprapune cu
arestarea unora dintre viitorii acuzaţi care se mai aflau în ţară. Atmosfera în
care s-au desfăşurat lucrările mascaradei procesuale a fost descrisă amplu în
memoriile lui Gheorghe Magherescu, confirmate de volumele „Procesul marii trădări
naţionale”, Josif Constantin Drăgan - „Antonescu, Mareşalul României şi
răszboaiele de reântregire”, vol. I-IV, de înregistrările audio, de filmările
făcute atunci şi de relatările reprezentanţilor presei străine, prezenţi în
acele zile la Bucureşti. În sala unde se desfăşura mascarada puteau avea acces
doar deţinătorii unor „invitaţii” speciale, procedură în flagrant conflict cu
procedura desfăşurării unui proces autentic şi aplicată special pentru
întreţinerea unei atmosfere stradale.
În
fiecare dimineaţă ori la reluarea şedinţelor, când acuzaţii erau aduşi în sală,
gloata din „popor” adusă ca asistență la procesul „democratic” ţipa sălbatic:
„Moarte criminalilor; la spânzurătoare!”. Dovezile demonstrează, indubitabil,
că „procesul" înscenat de autorităţile române lui Ion Antonescu şi
colaboratorilor săi, la comanda Moscovei, a fost unul politic, abject şi
injust, urmărindu-se condamnarea persoanelor implicate în conducerea statului
român până la 23 august 1944. Cele mai grave acuzaţii aduse inculpaţilor de
către „Tribunalul Poporului": „crima de război" şi „trădarea
intereselor poporului român" au avut ca refren şi pretext „Războiul
anti-sovietic", omiţându-se în mod deliberat faptul că, în vara anului
1940, Uniunea Sovietică a fost cea care a atacat şi ocupat o parte însemnată
din teritoriul naţional al României. Cu certitudine, documentele vremii
dovedesc faptul că la 22 iunie 1941, când s-a ordonat trecerea Prutului, nu
generalul Ion Antonescu, ci întreaga Naţiune Română şi-a exprimat asentimentul,
a aprobat războiul alături de Germania, pentru eliberarea teritoriilor
naţionale cotropite samavolnic de Uniunea Sovietică.
În
Justiţie, „un act de acuzare, oricât de bine ar fi ticluit, nu constituie o
probă” [5]. Mareşalul Ion Antonescu a fost condamnat - printre altele - şi
„pentru regimul inuman acordat prizonierilor şi ostaticilor de război". Se
pare că „tratamentul inuman" a constat în acordarea prizonierilor
sovietici decât a unor norme de hrană egale cu ale soldatului român”[6]. După un
şir de 56 de întrebări adresate de preşedintele „Tribunalului Poporului”,
acuzatorul public Ion Stoican a insistat să i se răspundă de ce Mareşalul Ion
Antonescu a ajuns cu trupele până la Stalingrad? Răspunsul demn oferit de
Mareşalul Antonescu a rămas fără replică: „Când o ţară se găseşte într-un
război, armata acestei ţări trebuie să meargă până în fundul pământului ca să
câştige războiul. Este unul din principiile capitale care s-a aplicat de la
romani până astăzi". Conform scenariului şi regiei mascaradei procesuale,
Mareşalul Ion Antonescu a fost „judecat" pentru că ar fi comis toate
infracţiunile prevăzute în Legea 312/1945. A fost condamnat de patru ori la 20
de ani temniţă grea, de patru ori la muncă silnică pe viaţă şi de şase ori la
moarte!
„Dacă nu-i poţi convinge, măcar
zăpăceşte-i!”
Regele
i-a refuzat Mareşalului până şi dreptul de a mai trăi. Nu a aprobat cererea de
graţiere semnată de mama Mareşalului, doamna Baranga şi de avocatul apărător,
Constantin Bălăceanu, dând curs, sine die, executării sentinţei aşa-numitului
„Tribunal al poporului". Despre refuzul graţierii Mareşalului, poziţia
adoptată de fostul suveran Mihai după 1990, a dat naştere unor semne de
întrebare majore. Replica fostului suveran - autor moral şi de facto al Trădării
Naţionale comise la 23 august 1944 - se poate asimila cu formula „Dacă nu-i
poţi convinge, măcar zăpăceşte-i”: „Decizia fusese luată (dovadă că regele
Mihai era la curent cu scenariul sovietic - n.a.) încă dinaintea aducerii
Mareşalului la Bucureşti (9 aprilie 1946 - n.a.). Şi acum unii vor să spună că
eu l-am omorât! Că 29 mai 2021 Bucuresti Bis. Sf. CElenaMareşalul a cerut
graţierea. N-a cerut-o! Nici dacă ar fi ştiut că o va obţine, n-ar fi cerut-o.
Şi dacă i s-ar fi acordat ar fi refuzat-o. Numai cine nu l-a cunoscut, sau l-a
cunoscut în felul subalternului care n-are discernământ când admiră şeful,
poate să creadă altceva [...] Dacă îl graţiam, Moscova şi comuniştii din
România susţinuţi de armata sovietică, m-ar fi acuzat de nazism. Dacă nu l-aş
fi graţiat, mi-ar fi impus opinia că nu sunt patriot. Oricum aş fi procedat, pe
oriunde aş fi luat-o, ar fi fost dezavantajos”. Așadar, iată cum, în dorinţa de
a-şi salva tronul, regele Mihai a trădat Ţara şi Neamul Românesc. Pentru cei
nedumeriţi, pentru cei care mai cred în „nevinovăţia” senectuţii sale -
cetăţeanul Mihai -, întreb: cum poate fi numit gestul unui suveran care
arestează capul - de facto - al oştirii sale şi, în plin conflict militar, îl
predă inamicului? Şi mai adaug: „Un proces judiciar desfăşurat în condiţiile
unui total dispreţ faţă de legi nu poate să rămână în istorie ca definitiv
judecat”.
Opinia
generalului Ioan Dan despre „Procesul Marii Trădări Naţionale" este
edificatoare: „Un proces judiciar [...] care s-a desfăşurat în condiţiile unui
total dispreţ faţă de legi nu poate să rămână în istorie ca definitiv
judecat"[7]. În mai 1946, nu au fost condamnaţi doar oamenii, oficialii
regimului Antonescu, a fost condamnat un regim, a fost condamnat principiul
elementar al existenţei fiecărui popor, acela al apărării pământului
strămoşesc. După aprecierile judecătorilor de atunci, corolarul gravităţii
faptelor comise de Mareşalul Ion Antonescu a fost tăria și curajul său de
militar patriot de a afirma demn: „Prefer mai bine să mor în mocirlă în România
Mare, decât în paradis în România mică". „Domnule Preşedinte şi Onorat
Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a
conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol. Majoritatea foştilor mei
colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se
desolidarizeze de guvernarea la care au participat. Eu, Onorat Tribunal, declar
solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau
asupra mea, toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am
făcut”[8]. În pofida negaţiilor şi a scepticismului unora, omul contemporan
caută adevărul, aşa relativ cum este.
Execuţia,
după aprecierile făcute de mai mulţi istorici, dintre care se evidenţiază
opinia regretatului istoric Gheorghe Buzatu, a fost: „un spectacol-măcel, la
care Mareşalul şi trei dintre colaboratorii săi principali (Mihai Antonescu,
Const. Piky Vasiliu şi Gh. Alexianu) au « cooperat din plin », căci cu toţii,
au dovedit că au ştiut să moară![9]. [...] Filmul execuţiei de la Jilava
„provoacă involuntar admiraţia dar nu faţă de «justiţiarii» anului 1946, ci
faţă de „criminalii de război", cum au fost supranumiţi condamnaţii”[10].
Testamentul politic al Mareşalului, expus în ultima şedinţă a „Tribunalului",
din care redau un scurt fragment, ar trebui să ne pună pe gânduri, el fiind la
fel de actual astăzi, poate, chiar şi în viitor: „Scump popor român, [...[
Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei, nu va pune capăt
conflictului mondial început în anul 1914. Prevăd un al treilea război mondial,
care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dvs. Şi
urmaşii dvs. Veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost
înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al
României. Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz, dinainte orice graţiere. În
felul acesta voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi
siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi”[11].
„Spune-i Regelui că-i mulţumesc. Mi-a
oferit prilejul să mă aşez, cu un minut mai devreme, în rândul celor ce s-au
jertfit pentru binele şi onoarea acestui Neam”.
Luându-şi
rămas bun de la fostul său colaborator, Gh. Lecca, Mareşalul i-a spus: „Te du
cu bine, Lecca! [...] Mi-ai fost un colaborator credincios şi nu te-ai
desolidarizat de mine. Urmează calea pe care ţi-a hărăzit-o propriul dumnitale
destin. Ţi-ai făcut pe deplin datoria. Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el
şi că l-am iertat. Mai mult, spune-i că-i mulţumesc. Mi-a oferit prilejul să mă
aşez, cu un minut mai devreme, în rândul celor ce s-au jertfit pentru binele şi
onoarea acestui Neam”[12]. Lecca nu a mai apucat să-şi ducă misiunea la bun
sfârşit, murind la scurtă vreme, dar mesajul a fost transmis regelui prin colonelul
Ionescu, camarad de închisoare cu Lecca. „Gestul de iertare al Mareşalului
către rege, din pragul veşniciei, poate avea o dublă semnificaţie: recunoştinţa
pentru o moarte eroică în locul unei existenţe ignobile şi inutile într-o
închisoare, dar şi sensul adânc, creştinesc, al omului ce pleacă din această
lume cu sufletul împăcat şi liniştit, fără a lăsa în urmă ură şi
răzbunare". Cu o zi înainte de împlinirea vârstei de 64 de ani, Mareşalul,
împreună cu Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi generalul Pichi Vasiliu au
fost supuşi unei „execuţii-măcel”. Demnitatea de care a dat dovadă Mareşalul în
faţa plutonului de execuţie reiese chiar din ultimele sale cuvinte, pronunţate
în faţa plutonului de execuţie: „Domnilor, suntem gata! Ochiţi cum trebuie! Trăiască
România! Foc!".
În
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, nu doar evreii au suferit, nu doar ei
au murit nevinovaţi, ci şi ne-evreii - iar aceştia au fost cu mult mai numeroşi
- în ţările de sub influenţa sovietică supravieţuitorii evrei s-au metamorfozat
în călăii-emeriţi ai goim-ilor. Insistenţele excesive, insolente şi zgomotoase
ale unor organizaţii evreieşti, nu doar împotriva reabilitării, ci chiar a
„necondamnării” mareşalului Ion Antonescu, pretenţiile acestora ca portretul
Mareşalului să fie eliminat până şi din galeria prim-miniştrilor României,
constituie încălcarea grosolană și inadmisibilă a oricăror uzanţe diplomatice,
un act de ştergere a memoriei românilor şi un abuz inacceptabil, de falsificare
brutală a istoriei. Recercetarea şi reanalizarea evenimentelor în stare de
luciditate pentru ceilalţi protagonişti învinşi ai celui de-Al Doilea Război
Mondial este posibilă, dar pentru mareşalul Ion Antonescu este interzisă!
Găsiţi domniile voastre răspunsul adecvat la această dilemă.
Până
şi „regelui play-boy” Carol al II-lea i-au fost reînhumate, cu onoruri
oficiale, rămăşiţele pământeşti. Și ale Elenei Lupescu. Și ale Anei de
Bourbon-Parma (niciodată regină a României - n.a.). Oare ale Mareşalului unde
or fi? Exprimarea dubitativă ascunde în ea germeni deosebit de destructivi, iar
alăturarea unor nomina odiosa - regele Mihai, camarila Trădării Naţionale de la
23 august 1944 şi omologii lor postdecembrişti, nevrednici și condamnabili
distrugători ai României - constituie o amalgamare intenţionată, o tehnică a
colajului, unde pot fi regăsite deopotrivă personalităţi, dar şi personulităţi,
oameni oneşti, dar şi bandiţi de drumul mare. Este o „mlaştină"
reprobabilă, unde se mocirlesc „specialişti" de conjunctură,
„rolerii" contemporani gen Boia, Cioroianu sau expiraţii gen Neagu
Djuvara...
Este
datoria şi obligaţia noastră să discernem între bine şi rău, între fals şi
adevăr! Nimeni nu poate susţine că tot ceea ce ştim azi este infailibil şi
rămâne neschimbat, dar nu ne este permis să asistăm impasibili la falsificarea
Istoriei. Cândva, când Ţara va fi cu adevărat liberă, suverană şi independentă,
când va fi condusă de români autentici, nu de marionete ale intereselor
străine, rejudecarea mareşalului Ion Antonescu şi aşezarea Sa la locul cuvenit,
în galeria Marilor Bărbaţi ai Neamului Românesc, se impune cu necesitate! Să nu
uităm că „Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei
din urmă” (Mareşal Ion Antonescu).
„În faţa morţii, neclintit,/ N-aveai
ce o ruga,/ Ai lăcrimat şi i-ai zâmbit/ Ca şi la nunta ta".
„Ioane,
Ioane, Ioane, Ioane/ Ai murit ca milioane/ Ioane trupul ți l-au frânt/ Ioane,
fără de mormânt.// Ioane, ai murit soldat/ Unde te-or fi ingropat/ Că-ți rămase
țara oarbă/ Să întrebe-un fir de iarbă.// Unde-i Ion, copilul meu/ Care m-a
iubit mereu/ Care nu s-a dus cu dușii/ Care s-a bătut cu rușii?// Cine să-mi
răspundă, cine/ Țării tale nu-i fu bine/ C-au venit oștiri străine/ Precum,
noaptea nopții vine.// Ne-au scos morții din morminte/ Ne-au distrus biserici sfinte/
Şi apoi ne-au dat pe noi/ Cu un secol înapoi.// Și în tine Ioane dragă/ Au pus
potera să tragă/ Tu te-ai stins netemător/ Şi privind in ochii lor.// Nu ni-i
fapta cât ni-i zisa,/ Dar istoria, proscrisa,/ Iarăși adevăr promis-a/ De la
Nistru pân' la Tisa...// Uite vremea cum mai trece,/ Vine ceasul doisprezece,/
Nu putem continua/ Fără de Măria Ta,// Nu dorim decât atât:/ Să aflăm
numaidecât/ Unde ți-i mormântul, Ioane,/ Într-atâtea milioane,// Vrem să-ți
punem flori pe el/ Şi umbruță de drapel.../ Să dormi, Ioane, liniștit,/ Neamul
tău nu a murit!// Nu ni-i fapta cât ni-i zisa,/ Dar istoria, proscrisa,/ Iarăși
adevăr promis-a/ De la Nistru pân' la Tïsa... (Adrian Păunescu).
Bune
sau mai puţin onorante, faptele, evenimentele şi personalităţile istoriei unui
popor nu pot fi radiate cu un creion, asemenea celebrului instrument de scris
al lui Molotov, care a trasat noua şi încă actuala graniţă a României. Din
păcate, guvernele româneşti postdecembriste nu au avut demnitatea de a se
opune, astfel încât, mareşalul Ion Antonescu este în continuare condamnat şi
ucis în fiecare nouă zi. „De ce atâta ură?".
În
continuare, pentru o mai corectă percepția a evenimentelor falsificate oficial
și a nedreptăților comise în urmă cu 75 de ani redau și alte opinii:
Prof. univ. dr. Petre Țurlea, Membru
A.O.Ș.R. – „Condamnat la moarte în 1946, Ion Antonescu a rămas în inima
Poporului Român”Jilava 1 iunie 1946 2
„În
mai 1946, pentru a demonstra faptul că executarea lui Ion Antonescu ar fi fost
dorită de întreg Poporul Român, comuniştii şi aliaţii lor (între care cei din
Uniunea Populară Maghiară, corespondenta U.D.M.R.-ului de astăzi) au organizat
în toată Ţara manifestaţii de susţinere a condamnării la moarte. Poliţia a
raportat, de peste tot, şi numărul participanţilor la Ploieşti - 1.000; la
Galaţi - 12.000; Constanţa - 10.000; Braşov - 1.500; Sibiu - 20.000;
Târgu-Mureş - 3.000; Craiova - 2.000 etc.. Dar, fiind campanie electorală
pentru alegerile parlamentare, în multe locuri prilejul a fost folosit şi
pentru a fi atacate partidele istorice; s-a ajuns chiar la devastarea sediilor
acestora, precum la Turnu-Măgurele, Luduş, Caransebeş. În Transilvania, în
centrele cu populaţie numeroasă maghiară demonstraţiile împotriva lui Antonescu
s-au transformat în manifestaţii iredentiste maghiare; ungurii cereau
asasinarea Mareşalului şi pentru că acesta era simbolul patriotismului
românesc. La Cluj, prilejul a fost folosit, de către cei 6.000 de participanţi
maghiari, ca să protesteze împotriva recentei hotărâri a Conferinţei de Pace de
la Paris (7 mai) de a retroceda României întreaga Transilvanie, anulând astfel
efectele Diktatului de la Viena din 1940.
Organizatorii
comunişti de la Bucureşti au avut şi alte surprize. La Târgovişte, de exemplu,
după manifestaţie unii participanţi au scandat: „Sus Antonescu!", „Jos
Guvernul!", „Trăiască Mareşalul!". S-a voit să se demonstreze că
însăşi Armata dorea execuţia lui Ion Antonescu. De aceea, în garnizoane au fost
trimişi reprezentanţi ai Guvernului ca să monteze astfel de aprobări colective.
Dar, în majoritatea cazurilor, rezultatul a fost negativ. Sunt mai multe
rapoarte în acest sens ale Poliţiei şi Siguranţei. Cel privind consultarea
ostaşilor din Garnizoana Odorhei este datat 22 mai 1946 şi poartă titlul
Militarii din Odorhei împotriva condamnării lui Antonescu: „Garnizoana din
Odorhei a primit ordin ca să facă un referendum în legătură cu condamnarea la
moarte a ex-mareşalului Antonescu. În acest scop a fost adunat întreg efectivul
Cercului de Recrutare şi al Cercului de Exploatare Odorhei, cărora un delegat
al Marelui Stat Major, Secţia Propagandă, le-a expus motivele condamnării lui
Antonescu. Apoi, cei prezenţi au fost întrebaţi dacă sunt pentru sau împotriva
acestei condamnări. Răspunsul, dat prin ridicare de mâini, a fost împotriva
condamnării, nefiind pentru condamnare decât delegatul M.St.M. În urma acestui
rezultat, s-a procedat la o nouă votare, însă şi de data aceasta toţi militarii
prezenţi au fost împotriva condamnării".
În
multe alte locuri, mai ales din Transilvania, s-a întâmplat la fel. Într-un
„raport contrainformativ" al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, din 1
iunie 1946, se scrie: „La Centrul de Instrucţie Grăniceri rezultatul votului
asupra Sentinţei de condamnare dată de Tribunalul Poporului în procesul
ex-mareşalului Antonescu a fost: un vot pentru, iar restul contra".
Rapoarte cu conţinut asemănător au venit din întreaga Ţară. Toate reflectau sentimentul
larg popular. Pentru români, Mareşalul era un erou. Pentru maghiari era un
inamic al aspiraţiilor lor revizioniste. În aceste condiţii, trebuie menţionat
comportamentul deplorabil al Regelui Mihai, remarcat şi de străini. Generalul
american C.V.R. Schuyler raporta, la Washington, pe 2 iunie 1946: „Toate
elementele societăţii bucureştene par consternate de execuţie. Se pare că
aproape toţi se aşteptau ca Regele să comute sentinţele în ultima clipă. S-au
exercitat presiuni teribile în acest sens asupra lui din toate părţile".
Mihai, însă, a considerat că moartea lui Antonescu fiind dorită de sovietici şi
de comunişti, trebuia să le facă pe plac, conservându-şi astfel Tronul. O
laşitate nedemnă de un cap încoronat. „În general - scria generalul american -
poporul apreciază că nu s-a dovedit nimic împotriva Antoneştilor, în afara
faptului că au pierdut războiul." Vestea execuţiei a trezit un val de
indignare.
În
toată Ţara au fost răspândite manifeste de condamnare a asasinilor. În cel din
care Poliţia a descoperit multe exemplare în Bucovina şi Transilvania de Nord
se scria: „Popor Român, în ziua de 1 iunie, contrar voinţei Poporului, a fost
omorât mişeleşte la Jilava, în prezenţa Guvernului criminal, cel mai mare fiu
al Neamului nostru, Mareşalul Ion Antonescu. Români! Acela care a luptat pentru
dreptatea sfântă a acestui Popor, Generalul Conducător care şi-a închinat
Patriei toată puterea fiinţei lui, azi nu mai este în mijlocul nostru... Sfânt
martir! Te-ai ridicat la Ceruri ca să veghezi de acolo destinul Neamului
nostru. La mormântul tău cald venim cu lacrimile durerii...".
După
1989 s-a crezut că se va face dreptate Mareşalului, anulându- se sentinţa
nedreaptă din 1946. Veterani de război, istorici, oameni politici au înfiinţat,
în 1991, Liga Mareşal Ion Antonescu. Cel mai cunoscut dintre conducătorii săi a
fost istoricul Gheorghe Buzatu. Prin grija Ligii au fost ridicate Mareşalului
câteva monumente, numele i-a fost dat câtorva străzi din mai multe oraşe (în
Transilvania, cel mai mare opozant al unor asemenea iniţiative a fost
U.D.M.R.), au fost organizate sesiuni ştiinţifice şi comemorări (una din ele la
Valea-Mare, Covasna, 1 iunie 1997). În iunie 1991, când se împlineau 45 de ani
de la asasinat, am iniţiat un moment de reculegere în Camera Deputaţilor în
memoria lui Ion Antonescu; toţi deputaţii s-au ridicat în picioare; surprins şi
şocat, preşedintele Camerei, Dan Marţian, fost ministru comunist al
Tineretului, nu a reacţionat pe loc; o va face abia după două săptămâni. Ecoul
a fost major, inclusiv peste hotare; în Senatul S.U.A. a fost adoptat un
protest. Dan Marţian a venit la tribuna Camerei Deputaţilor pe 26 iunie 1991,
întrebând indignat: „Cum se poate ca în Parlament să se cinstească memoria lui
Antonescu şi să nu existe nimeni care să se ridice în legătură cu acest lucru?
Vreau să vă spun foarte sincer că şi noi - dar nu numai noi - societatea
nord-americană, Statele Unite au fost şocate de acest lucru. Cum este posibil,
cum este posibil ca să fie doar iniţiativa unui deputat şi toţi ceilalţi nu au
nimic de spus?".
În
timpul Guvernului Adrian Năstase, cu Ion Iliescu (vechi adversar al lui
Antonescu, pentru că-l trimisese pe tatăl său, Alexandru Iliescu, spion
sovietic, în Lagărul de la Târgu-Jiu) din nou preşedinte al Ţării, în 2003,
toate monumentele Mareşalului au fost dărâmate, numele de străzi şterse,
manifestările interzise; sub ameninţarea pedepsei cu închisoarea era pusă orice
prezentare conform adevărului istoric făcută lui Ion Antonescu. După o jumătate
de secol, comuniştii din 1946, prin urmaşii lor, obţineau o nouă victorie. În
1994, cerusem procurorului general al României un recurs în anulare în cazul
procesului din 1946. Nu s-a aprobat. Acelaşi recurs în anulare a fost cerut,
după 2000, şi de alţii. Cererea va fi respinsă din nou, în mai 2009, de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie; „Gardianul" din 23 mai 2009 concluziona:
„Conform tradiţiei inaugurate de Ulpian, sentinţa de condamnare a lotului
Antonescu ţine loc de adevăr". Dar, în pofida inamicilor săi, Ion
Antonescu a rămas în inima Poporului Român. Putem să facem şi o comparaţie: Pe
actualii conducători ai României cu siguranţă nu-i va condamna nimeni la moarte
pentru dezastrul în care au adus Ţara cu bună ştiinţă şi spre propriul lor
folos. Însă, la fel de sigur este şi că nu vor rămâne în inima românilor,
pentru că nu au dat dovadă de patriotismul lui Antonescu[13].
„Procesul Marii Trădări Naţionale” -
„Procesul” şi sentinţa
Gabriela Vasilescu
„Fiecare
trebuie să ne luăm răspunderi istorice astăzi, nu numai răspunderi politice. Se
poate întâmpla să greşim, dar să răspundem ! Să nu ţinem ţara în loc de teama
că vom răspunde mai târziu. Dacă suntem de bună credinţă în actele noastre,
istoria nu ne poate condamna”. - aşa gândea în anul 1940 generalul Ion
Antonescu. Cel care, în calitate de Conducător al Statului, a condus timp de
patru ani destinele României. O părere total diferită de aceea a aşa-numitului
„Tribunal al Poporului", emisă în ziua de 17 mai 1946, în urma a ceea ce
s-a numit la acea vreme: „Procesul Marii Trădări Naţionale” - un proces prin
care s-a urmărit de fapt „să se dea satisfacţie deplină Uniunii Sovietice, ai
căror conducători nu-i puteau ierta pe cei care au luptat împotriva lor, chiar
dacă au făcut-o în virtutea dreptului sacru al apărării integrităţii teritoriale
a ţării”[14].
Din
cei 24 de acuzaţi, 13 au fost condamnaţi la moarte, 6 dintre ei în contumacie
(între care Horia Sima). Ceilalţi 7 condamnaţi (aflaţi în ţară în acel moment),
au fost: mareşalul Ion Antonescu (Conducătorul Statului), profesorul universitar
Mihai Antonescu (vice-preşedintele Consiliului de Miniştri), profesorul
universitar Gheorghe Alexianu (guvernatorul Transnistriei), generalul
Constantin (Picky) Vasiliu (subsecretar
de stat la Ministerul de Interne, comandantul Jandarmeriei Române), Eugen
Cristescu (şeful Serviciului Special de Informaţii), Radu Lecca (comisarul
guvernului pe problemele evreieşti) şi generalul Constantin Pantazi (ministrul
de Război).
Misiunea
evaluării sau verdictele asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unora sau altora
dintre părţile implicate în procesul din 1946e bine să o lăsăm în seama
Istoriei, şi de ce nu, a Justiţiei. Ele fiind în final, singurele în măsură să
judece. Nu putem însă trece cu vederea, atunci când Parchetul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie, a declarat recurs în anulare împotriva unor
hotărâri prin care au fost condamnate opt persoane ce au făcut parte din
guvernul condus de Ion Antonescu, ecourile nu au fost tocmai favorabile.
Astfel, sub presiunea unei scrisori semnate de doi politicieni americani
(Christopher Smith și Alfonso D'Amato - n.n.I.M.), recursul în anulare nu a mai
fost atacat. Cu alte cuvinte, ieri Moscova, astăzi Washingtonul. Şi astfel,
„Istoria se repetă, acest lucru este unul din defectele ei." Corect ar fi
însă, ca fiecare naţiune să aibă dreptul să-şi judece singură eroii. După modul
în care aceştia au slujit interesele ei. Iar fiecare popor, ar trebui să aibă
grijă, ca judecata faţă de propriii eroi să nu-i fie impusă din afară, de
altcineva, străin de interesele sale. Fiindcă - după cum afirma într-un articol
istoricul Florin Constantiniu - „La urma urmei, şi românii, dar şi alte popoare
din Europa de Est, incluse în sfera de hegemonie a Moscovei, ar putea trimite
scrisori liderilor americani şi britanici pentru a le cere să condamne cele
două monumente de ipocrizie care au fost Roosevelt şi Churchill”[15].
Toate
dovezile conduc la concluzia că procesul intentat lui Ion Antonescu şi
miniştrilor săi, a fost unul politic. Judecarea şi condamnarea persoanelor
implicate în conducerea statului român până la 23 august 1944, fiind în fapt un
act stabilit şi impus de sovietici, însă înfăptuit cu largul concurs al
autorităţilor române. […] Care a fost cea mai gravă crimă de război şi totodată
de trădare a intereselor poporului român, considerată desigur de către
„Tribunalul Poporului"? Ei bine, „Războiul anti-sovietic”. Bineînţeles că
s-a „uitat” să se precizeze cu acea ocazie, faptul că în vara anului 1940
Uniunea Sovietică a fost cea care a atacat şi cucerit o parte din teritoriul naţional
ce aparţinea României.
După
cum reiese, din simpla cercetare a documentelor de arhivă, intrarea ţării
noastre în război, nu a fost gândită şi dorită doar de Ion Antonescu, ci şi de
cel ce a fost atunci regele Mihai (care i-a înaintat lui Ion Antonescu o
scrisoare de mulţumire în care nota: „În clipa când trupele noastre trec Prutul
şi Codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta Ţară a Moldovei lui Ştefan cel
Mare, gândul meu se îndreaptă către dumneavoastră, domnule general, şi către
ostaşii ţării. Vă sunt recunoscător domnule general, pentru că numai prin
muncă, tărie şi stăruinţă a domniei voastre, Neamul întreg şi cu mine trăim
bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri bravi le urez sănătate
şi putere ca să statornicească pentru veşnicie, dreptele graniţe ale Neamului”.
O poziţie asemănătoare au avut-o şi alţi reprezentanţi ai forţelor politice
interne. Ceea ce înseamnă că, la 22 iunie 1941, nu generalul Ion Antonescu a
târât ţara în război alături de Germania, ci întreaga Naţiune a dorit acest
război şi şi-au arătat asentimentul faţă de această acţiune, pentru că acel
război era dus pentru eliberarea teritoriilor naţionale. Pe parcurs însă, odată
cu apariţia eşecurilor pe Frontul de Est (alături de Germania), disensiunile
s-au accentuat. Totuşi, în Procesul Marii Trădări Naţionale, doar Ion Antonescu
a fost condamnat la moarte, nu şi liderii politici.
1946
Jilava Mihai Susaikov[…] ne aflăm din nou în faţa unei dileme, după cum notează
Traian Golea în „Regizarea unei condamnări a poporului român". Pentru că, „Dacă
Ion Antonescu este acuzat de a fi fost « fascist » şi « criminal de război »
numai pentru că s-a aliat cu Germania lui Hitler în războiul pentru recucerirea
Basarabiei, atunci şi Roosevelt şi Churchill pot fi acuzaţi că ar fi comunişti
pentru că s-au aliat cu dictatorul Stalin şi cu regimul său comunist împotriva
lumii libere şi creştine”[16]. În Justiţie, „un act de acuzare, oricât de
bine ar fi ticluit, nu constituie o probă”[17]. Cu toate acestea însă, Ion
Antonescu a fost condamnat la 20 de ani temniţă grea, pentru regimul inuman
acordat prizonierilor şi ostaticilor de război. „Probabil « tratamentul inuman
» a constat în neacordarea prizonierilor sovietici decât a unor norme de
hrănire egale cu ale soldatului român”[18].
Recitind
interogatoriile stenografiate ale acuzaţilor, atrage atenţia faptul că la toate
întrebările adresate de preşedintele completului de judecată, cât şi de
„acuzatorii publici", toţi au răspuns cu demnitate. Deseori aceste
răspunsuri nu au putut fi combătute. Şi vă asigurăm că s-au încercat toate
metodele. Fiindcă, „Exasperaţi de lipsa de eficienţă a interogatoriilor - după
cum notează Ioan Dan (fost Procuror general al României), în cartea sa
„Procesul" Mareşalului Ion Antonescu - „acuzatorii publici recurgeau la
fel de fel de întrebări care se doreau a fi încuietoare, dar care, eşuau la fel
ca şi celelalte[19]. „Ca exemplu, am ales poziţia acuzatorului public Ion
Stoican. Acesta, după 56 de întrebări adresate de preşedinte Mareşalului, a
ţinut să afle de ce Ion Antonescu a ajuns cu trupele până la Stalingrad.
Răspunsul pe care l-a dat mareşalul Antonescu, ne scuteşte de orice comentariu:
« Când o ţară se găseşte într-un război, armata acestei ţări trebuie să meargă
până în fundul pământului ca să câştige războiul. Este unul din principiile
capitale care s-a aplicat de la romani până astăzi »”. Acest răspuns, la fel ca
şi multe altele, a rămas fără replică. Totuşi, sentinţa a fost implacabilă.
Mareşalul Ion Antonescu a fost trimis în judecată, pentru că ar fi comis toate
infracţiunile prevăzute în Legea 312/1945. şi a fost condamnat de patru ori la
20 de ani temniţă grea, de patru ori la muncă silnică pe viaţă şi de şase ori
la moarte.
Evenimentele
şi faptele din timpul procesului din mai 1946, intitulat Procesul Marii Trădări
Naţionale. „Un proces judiciar [...] care s-a desfăşurat în condiţiile unui
total dispreţ faţă de legi" şi care, conform opiniei generalului Ioan Dan
- „nu poate să rămână în istorie ca definitiv judecat”[20], mai ales că, prin
intermediul justiţiei s-au declarat şi judecat o serie de recursuri
extraordinare, ajungându-se la achitarea unor persoane condamnate în anii
anteriori. Este cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Vasile Luca şi mulţi alţii. S-ar
putea replica aici că Mareşalul nu are nevoie să fie reabilitat. Se poate! Însă
nu trebuie ignorat faptul că, în mai 1946, nu au fost judecaţi numai oamenii, a
fost defăimat un regim întreg. Totodată, a fost atacat un principiu elementar
al existenţei fiecărui popor, acela al apărării pământului strămoşesc. După
aprecierile judecătorilor de atunci, cel mai grav fapt comis de Mareşalul Ion
Antonescu a fost acela că a avut tăria să afirme, că: „Prefer mai bine să mor
în mocirlă în România Mare, decât în paradis în România mică”.
Şi a
murit, chiar dacă numai o singură dată, la 1 iunie 1946, înainte să împlinească
64 de ani. Execuţia, după aprecierile făcute de mai mulţi istorici (printre
care și prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu), a fost „un spectacol-măcel, la care
Mareşalul şi trei dintre colaboratorii săi principali (Mihai Antonescu, Const.
Piky Vasiliu şi Gh. Alexianu) au « cooperat din plin », căci cu toţii, au
dovedit că au ştiut să moară!”[21] . Pelicula cu scena execuţiei de la Jilava,
„provoacă involuntar admiraţia dar nu faţă de „justiţiarii” anului 1946, ci
faţă de „criminalii de război", cum au fost supranumiţi condamnaţii[22].
La
finalul acestor rânduri, aş propune celor ce au avut răbdarea să le parcurgă,
să încerce să fie pentru un moment judecătorii acelor zile tensionate. Noi am
pus la dispoziţie documente şi mărturii, sentinţa a fost pronunţată, însă
verdictul vă aparţine[23].
Aranjament
grafic - I.M.
--------------------------------------------------------
[1]
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu - cuvânt la lansarea „Stenogramele Consiliului
de Miniştri - guvernarea Ion Antonescu”
[2]
http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2007/02/070220_antonescu_decizie.shtml
- 20 februarie 2007
[3]
Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Ed.Moldova, 1991, p.336.
[4]
Gheorghe Buzatu - cuvânt la lansarea „Stenogramele Consiliului de Miniştri -
guvernarea Ion Antonescu”.
[5]
Ioan Dan - „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti
1993, pg.7.
[6]
Traian Golea - Regizarea unei condamnări a poporului român, Gazeta de Vest,
martie 1996, p. 5.
[7]
Ioan Dan - „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti
1993, p.9.
[8]
Idem, p.10.
[9]Ioan
Dan, „Procesul" Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, Ed.Lucman, 2005,
p.434.
[10]
Vezi Revista „Dosarele istoriei", nr. 3 (31) 1999, pg. 33.
[11]
Idem.
[12]
Josif Constantin Drăgan, Mareşalul Antonescu şi răsboaiele de reîntregire, vol.
1, Cannaregio-Veneţia, ed. Nagard, 1986, p. 511.
[13]
https://www.art-emis.ro/analize/condamnat-la-moarte-in-1946-ion-antonescu-a-ramas-in-inima-poporului-roman
- 28 mai 2015
[14]
Ioan Dan – „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, Editura Tempus,
1993, pg. 7.
[15]
Ziarul „Naţional”, nr. 144/ 29 noiembrie 1997, pg. 8.
[16]
* * * Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, Bucureşti, Editura Saeculum I.
O., 1995, vol. 1, pg. 22.
[17]
Ioan Dan, „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti 1993,
pg. 9..
[18]
Traian Golea, Regizarea unei condamnări a poporului român, Gazeta de Vest,
martie 1996, pg. 5.
[19]
Ioan Dan, Op. cit.
[20]
Idem.
[21
Ioan Dan, Op. cit. p.10.
[22]
Revista „Dosarele istoriei”, nr. 3 (31) 1999, pg. 33.
[23]
https://www.art-emis.ro/istorie/procesul-marii-tradari-nationale-procesul-si-sentinta
- 6 Iulie 2011
https://www.art-emis.ro/editoriale/nici-tancurile-nici-tunurile-nici-presa-cea-mai-abilitata-nu-se-pot-lupta-cu-legendele
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu