Liric
~*~
De va fi să mai am vreme,
Creieru-mi să-l storc de vise,
Și gândirile-mi să cheme
Tot ce Dumnezeu promise
A fi bunul astei vieți,
Atunci, ascultă-mă umbră
Mărginită de lumină,
Porți în tine doar răceală,
Priviri reci, gheață și tină;
Lasă spiritul să prindă
Firul veșnicei iubiri,
În interior s-aprindă
Focul sfintelor simțiri;
Și-ai să vezi cum crești în tine,
Omule, tu umbră rară,
Cum prin geana razei fine,
Auresc sub alba rouă,
Florile de Primăvară.
Dincolo de
orizont
Dincolo de orizont mi-e visul,
La orizontul Eu-lui privesc;
De ce înaintez, mai mult mă regăsesc,
Dar veșnic se lărgește cugetarea,
Și-o nouă zare de atins e scrisul;
Aș vrea zenitul să-l ating,
Să trec de linii ce separă,
Dincolo de orizontul meu e vară,
Ori iarnă, dar infinit întins,
Ce inima mă-ndeamnă să-l cuprind;
Cum veșnic orizontul se extinde,
E veșnic visul nostru în gonire,
Să prindă o esență, un zâmbet, o
iubire,
Și astfel ridicarea e tot spre
depășire,
Cum truda și răbdarea, la omul cel
cuminte.
Dincolo de orizont mi-e visul –
La Orizontul Eu-lui privesc:
De ce înaintez, mai mult mă regăsesc!
S-a pornit așa
din zare
S-a pornit așa din zare
Și din cețuri adumbrite,
Vântul dornic de ravagii,
Vântul dornic de ispite.
Dinspre gârle, dinspre dealuri,
Fug gângănii speriate,
Plâng frurnicile-n palate,
Pești-n apele secate.
Rătăcite păsări uită
Drumul lor cel migrator,
Cu-n toiag și el pe drumuri,
Omul tulburat se uită,
Înspre ce genuni s-apuce?
Cu știința-i la răscruce,
Focul, apa-i duc averea,
Rămânându-i sfânta Cruce!
Vântul însă se strunește,
Legea pietrei răscolind,
Vin vulcanii cu cenușă
Zarea albă-ntunecând.
Colț de infinit și rai,
Tu, Pământule, te legeni,
Iar odraslele-ți ființe,
Speriate-s fără grai!
Dar, când se îmbună vântul
Și năcazul iar s-o drege,
”Omule,-ai să ne spui iar,
Că-ntr-un deget porți Pământul!”
Triumful și
dezastru
(după Rudyard Kipling)
Triumful și dezastrul,
doi impostori eterni,
Ce trec cu chipuri hâde,
prin viață ca doi viermi,
De vor să te alunge
pe triste căi, rebel,
Ignoră-i deopotrivă,
consideră-i capcane de un fel.
De drept te porți și simplu,
e de ajuns să ai
Viața cea mai sfântă,
în care poți să stai.
Ca hârbul spart la gură,
ce-i vas fără folos,
La fel triumful searbăd,
e de dezastru ros.
Un copoțel ce-atârnă,
de-l legi la gât pisicii,
Ce îi aduce-n schimb,
ba foame, ba capricii.
Triumful și dezastrul,
de poți să-i ocolești,
Să știi, iubite frate,
căci om te socotești!
Dar nu uita, căci
aste cumplite fiare,
de-apururi stau ascunse,
în noi , în fiecare!
Frunzuliță de
lemn dulce
Frunzuliță de lemn dulce,
Duce-m-aș și m-aș tot duce,
La drum lung fără răscruce,
Căci poiana mea-i departe,
M-au uitat cu toți, nici parte,
Nimeni nu-i să-mi scrie-o carte.
Oh, dar când primii scrisoare?
Când din țara cu drag soare,
Vești primi-voi și eu oare?
Cântă-mi mierlă, cântă-mi cuce,
Dorul greu de-o să m-apuce,
Să-mi găsesc și eu o Cruce!
~*~
Ioan Miclău-Gepianu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu