Tăcerea satului
Pr. Prof. dr. Alexandru
Stănciulescu-Bârda
08 Septembrie 2021
Satul
Bârda e tot mai tăcut, tot mai bătrân, tot mai singur și tot mai mic. Cu
fiecare înmormântare mai rămâne câte o casă pustie. Cu fiecare înmormântare
satul scade și cimitirul crește! Sunt zone ale satului, unde găsești grupuri de
câte cinci-șase case pustii. Altele mai sunt vizitate de câteva ori pe an de
copii sau nepoți veniți de departe ca să ia roadele câte unui pom sau bucăți de
vie. Casele au îmbătrânit și ele și au început să se ruineze. Rar mai vezi pe
câte cineva care mai construiește. Drumurile sunt așa cum sunt, apa o vezi doar
când plouă, ori când o aduci cu bidonul ori cu cobelca de departe. E o tăcere
apăsătoare. Câte unul mai pornește câte un aparat de radio, picup, magnetofon
sau ce-o mai fi și sparge tăcerea cu cântece stridente, care mai mult
deranjează decât să mai bucure pe cineva.
Din
când în când mai vezi pe câte unul trecând de colo-colo după treburi, cu câteva
animale la pășune. Câte o căruță mai străbate satul o dată sau de două ori pe
zi. Autoturismele trec încoace și încolo. Când vine seara toată vietatea
dispare de pe drum, de pe ulițe. Oamenii se retrag în case, în jurul
televizorului, curioși să vadă când o găsesc
pe Elodia, ori când cade guvernul… În luna mai am oficiat un botez. Când
am trecut certificatul în registru, am constatat că precedentul fusese în
septembrie! E mare minune să fie câte o nuntă pe an și aceea venită la părinți,
la bunici. Din mila Domnului, însă, avem înmormântări destule. Cam două trei,
în medie, pe lună!
Îmi
amintesc de satul de acum mai bine cincizeci de ani. Câtă populație! Cât
tineret! Câți copii! Când venea primăvara, fremăta totul de viață, de bucurie,
atât natura, cât și satul. Începeau muncile, plecau vitele la câmp, exploda
verdeața… Ce de vite! Nu se mai terminau turmele pe drumurile spre Bremăna,
spre Braniște, Civit, Bucium, Zmeura, Curecea, Nămoale și alte locuri bune de
pășunat. Mai știa lumea să mai și cânte. Și azi parcă îl aud pe Gogă Cocoș cum
cânta pe Pripor „Foaie verde margarit,/ Primăvara a venit./ Eu cunosc vara când
vine/ Pe fluturi și pe albine!”. Eram în Ciochiță și-l auzeam până trecea la
Cracul Bobăicenilor.
Câmpurile
erau pline de lume. Se muncea de zor. Se ara cu plugul tras de boi ori de cai,
porumbii se puneau cu parul, grâul se semăna cu mâna. Și era rod, nu glumă. Pământul
cârcâia de râme, semn că nu era otrăvit. Din 1990 încoace lucrez pământul cu
motosapa și nu cred că am văzut până acum, în douăzeci de ani două-trei râme!
Și asta spune mult. Nu se știa de erbicide, de îngrășăminte. Singurul
îngrășământ era bălegarul, singurul ierbicid era sapazinul. Se făcea volbură
prin porumbi de culegeau oamenii cu brațul și dădeau la vite. Se făcea
potroacă, dar nu se făcea pir și scaieți. Mai târziu am aflat că pirul dispare
unde crește potroaca! Se făceau dovlecii cât capul vacii prin porumbi și tufele
de fasole și toate celelalte semănate.
Venea
seceratul, cea mai grea muncă din timpul anului. Porneau în zori adevărate
batalioane de secerători spre lanuri și atacau. Ședeau secerătorii aplecați cât
era ziua de lungă și secerau în plin. Alții puneau pologii pe legături, alții
legau snopii, alții făceau stave. Veneau apoi cu carele și duceau stavele la
arie și acolo făcea fiecare stogul lui, uneori cât un bloc cu mai multe
etaje, în așteptarea treierătoarei.
Lumea nu era pretențioasă la mâncare. Rareori se punea la masă carne. Nu se
pomenea de cafea. Lumea muncea „pe ajutate”(„azi la tine, mâine la mine,
poimâine la el”) și așa făceai munca fără să dai un leu. Prășitul și îngropatul
porumbului se făceau cu tragere de inimă și sapa se ducea adânc în pământ. Nu
se cunoștea metoda ,,dai negru peste verde”, adică să acoperi iarba netăiată cu
pământ, ca să treci mai repede. Era o adevărată concurență. Nimeni nu-l putea
întrece pe Titu lui Duran. Până ieșeau ceilalți cu rândul, el mai trăgea și un
pui de somn! Și lumea muncea și râdea și cânta. Era un elan, o forță, o
dragoste de viață!
Veneau
duminicile și nu era una fără horă în sat. Muzicanți îi aveam pe ai noștri: pe
Trancu, pe Codin, pe Sucală. Câte un flăcău se sulemenea și aducea pârlăgenii
și atunci era chiar zi de sărbătoare. Cânta Stică și Cărăbea din trompetă în
Bârda de puteai să joci și-n Dealul Mare. Și nu aveau stație de amplificare!
Venea lumea de pe toate ulițele. Toți erau îmbrăcați frumos, mai ales femeile.
Cine nu-și amintește de fetele lui Mustățea cu ce costume ieșeau la horă! Se
juca frumos. Aveam horele noastre, ale satului nostru. Câți mai știu azi să
joace sârba, ardeleanca, restemul, brâul, bordeiașul și multe altele. Hora se
făcea la Sandra, în răscruce. Venea preotul și preoteasa, veneau notabilitățile
satului, bătrânii și discutau pe margini, în timp ce tinerii jucau pe
întrecute. Câteodată se mai și încăierau
pe câte o horă, pe câte o fată sau pe alte motive.
Veneau
nedeile pe rând, însemnând anul: Sfântul Constantin la Malovăț, Ispasul la
Bobaița și Valea Boierească, Rusaliile la Halânga, Sân-Petru la Laz, Sfântul
Ilie la Cocorova, Sfântă Măria Mare la Crăguiești și Scânteiești, Tăierea
Capului la Bâlvănești, ciumărcile de la Balotești, Sfânta Măria Mică la Pârlage
și Colibași, Sfântul Dumitru la Bârda, Sfinții Arhangheli la Izvorul Bârzii. La
nedei veneau rude, prieteni, cunoscuți și necunoscuți din toate părțile. Se
făcea slujbă la biserică, prilej cu care se pomeneau viii și morții, apoi
fiecare făcea masă acasă. Care mai de care se lăuda cu ce făcuse, cu ce voia să facă. Se mai
întâlneau, petreceau, cântau și puneau țara la cale!
În
nopțile târzii de vară ședeau bârdenii grupuri-grupuri pe la porți și discutau.
Erau anumite locuri cu tradiție în acest sens. La Poarta Mare se adunau cei mai
mulți, apoi la Pripor, la Scurtu, la Memești și la Mucești. La Pripor era
,,universitatea” satului. Acolo se dădeau porecle, se făceau cele mai
deșucheate glume. Fiecare spunea ce auzise, ce văzuse. Acolo se comentau știrile,
se judecau oamenii și faptele, se spuneau glume, se vorbea și se râdea din
plin. Copiii, puhoiul de copii se jucau pe drum și pe ulițe până spre dimineață
în lumina lunii. Ici-colo, pe la câte o poartă vedeai câte un băiat stând de
vorbă cu câte o fată. După ce se retrăgeau toți pe la casele lor, trecea câte
unul prin sat cântând. Când treceau cântând Pătru lui Râcu, sau Pătru lui
Scurtu ori Aurel Gheran și câinii tăceau
din lătrat să-i asculte.
Venea
toamna cu toată bogăția ei. Pe arie mai erau încă șirele de paie de la mașina
de treierat. Se culegeau porumbii, se culegeau viile, se tăiau cocenii, se ara
și se semăna grâu, ori se făcea întorsură pentru porumbul din primăvară.
Magaziile, pătulele și podurile erau pline. Se umpleau și butoaiele de vin și
de țuică. Se aduceau lemnele din pădure, se făcea făina la moară. Era și o
vorbă: să ți le faci pe toate până la Sfântul Dumitru, în așa fel ca să nu mai
ieși din sat până la Sfântul Gheorghe.
Venea
iarna cu Sfintele Sărbători. Se tăia porcul și se preparau toate cele cuvenite.
Se mergea în colindat, apoi cu steaua, cu vicleiul, cu sorcova și cu capra. Se
mergea la biserică, ori la fântâna satului când se sfințea apa la Bobotează. Se
făceau focuri, în anumite nopți la răscrucile satului. Copiii se dădeau cu
tragacia. Cine nu-și mai amintește ce dâră era pe la Gore și cum treceau copiii
ca ghiulele pe trăgăcii. Mergeau vitele la apă, la fântână. Care mai de care
punea clopote și ață roșie la căpăstrul boilor, ca să nu-i deoache privitorii,
când boncăne ori se apucă unii cu alții.
Au venit întovărășirile și apoi ceapeul și s-a ales praful de toate!
Erau acestea și multe altele, de care ne mai
amintim din când în când, dar cu care au plecat cei ce nu mai sunt pe drumul
cel fără întoarcere!
Și
satul tace astăzi și tace, depănându-și amintirile, asemenea câte unui bătrân
sătul de viață și scârbit de răutatea lumii![1]
-------------------------------------------
[1]
Tăcerea satului, în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura Cuget Românesc,
vol. V, 2012, pp. 393 – 397; în „Datina”, Tr. Severin, an. XXIII(2013), nr.
6009(8 oct.), p. 8; an. XXV(2015), nr. 6443 (23 iul., p. 1, 4; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2014,
pp. 51-54;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu