Mircea Dorin Istrate - POEZII DE SÂMBĂTA SEARA ,, Nostalgii de toamnă”

 

Mircea Dorin Istrate

 

POEZII  DE  SÂMBĂTA  SEARA

,, Nostalgii  de  toamnă”

 

 

~*~

 

MĂ  ÎNTRISTEZ  DE-ACUMA

 

Se îndulcesc de-acuma în toamna lenevită,

Gutuia amăruie și pruna brumărită,

Se arămește via și-n adieri de vânt

Mi se despoaie pomii de-acuma, rând pe rând.

 

În legănări molcome, în rariștea din luncă,

Dansează-n large volte frunzișul răzlețit,

În cârduri se adună cocorii ce-s de ducă

Spre alte zări cu soare, la trai mai fericit.

 

Se răcorește vremea de-acum, și  truditorii

Bucatele-și adună să treacă iarna lungă,

Să poată ca să umple de-acuma coșul morii,

Ca până-n primăvară mai toate să le-ajungă.

 

E-o vreme zgribuluită, cu-n pic de cald ‘namiază,

Ca mâine-n crucea nopții s-o face cuib de brumă,

Cea lenevoasă vară încet, încet cedează

În fața toamnei care, pe tot va fi stăpână.

 

Veni-vor ploi și vânturi și vreme mohorâtă,

Se va-ntrista cel suflet la toate răbdător,

E partea-n an mai hâdă, mai rece, mai urâtă,

Ce-aș vinde-o pe nimica la cei care mi-o vor.

 

Mă întristez de-acuma de cât departe-i vara,

La cum va fi la iarnă cu frigul cel turbat,

La lunga așteptare ce-mi face viața-amară,

La cum aș vrea să intru de-acum, la hibernat.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

  

 

 

FOST-AM  O   CLIPITĂ  DE  DUMNEZEIESC

 

Întomnate-s toate ce s-au scurs de-acuma

În răstimp de vremuri prinse-n anotimpuri,

Mult îmi mai trecut-a de când eu lui buna

Fost-am puiul lumii pus în aste luturi.

 

S-a-ntomnat și drumul către gatul morii,

Ca și vechea salcă oglindită-n vale,

S-au pornit în cârduri de acum cocorii

Tot vâslind prin ceruri, pe știuta cale.

 

S-a-ntomnat și popa, gângavul diac,

Ce-au slujit altarul toamne după toamne,

Fătu-i tot același, om smerit, sărac,

Stând mereu în preajma sfintelor icoane.

 

S-a-ntomnat și satul cela plin de viață

Jertfitorul care mi-a ținut vecia,

Uneori sărmanul într-un fir de ață,

Doar cu-n bob speranța și cu vrednicia.

 

S-a-ntomnat și stâna priveghindu-mi dealul,

Locul cela-n care-i clipă de vecie,

Rând la rând mioare, câini și măgarii

Înnodat-au vremuri, cine să-i mai știe.

 

S-a-ntomnat de-acuma poala de pădure

Ce mi-a fost odată crâng  frumos cu floare,

Azi, în locul tainic rugul cel de mure

Încă mă așteaptă, ca să-i bat cărare.

 

Întomnate-s toate ce mi-au fost odată

Clipa bucuriei viețiii trăitoare,

Azi, din câți mai fost-am bucuroasă ceată,

Trei mai lasă urme pe a vieții cale.

 

Eu, ce știu că mâine-i boabă de speranță

Pusă într-o rugă la cerescul sfânt,

Într-o lăcrimare  îmi adun cea viață

Ce o las să pice, ca un ultim gând,

Pe-nsfințita humă, ce mi-a fost odată raiul cel lumesc,

Unde eu cu alții,  fost-am o clipită dulce și frumoasă,

De  dumnezeiesc.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎN  CALEAȘCA  VISELOR TREC  IARĂ

 

În caleașca viselor trec iară,

Preumblând prin lumea mea, hai-hui,

Pe cărări de iarnă și de vară,

Tot cătând cea fost, și-acuma nu-i.

 

Caut cărăruia către mica luncă,

Către crângul cela presărat cu floare

Și pe-aceea care ușurel îmi urcă

Înspre dealul viei, care râde-n soare.

 

Pe acol’ umblat-am veri din zi în noapte

Eu, pruncuț de-o șchioapă și cu alți ca mine,

După colilie și frăguțe coapte,

După nuci și struguri, s-avem straițe pline.

*

Azi, mi-s înierbate lungile cărări,

Dulcile frăguțe cresc de-acum în voie,

Că  la nimeni ele nu mai da-vor dări,

Doar la timpul care, trece anevoie.

 

Oare ce ne-am face fără visul care

Să ne-ntoarcă-n vremea Raiului lumesc,

Când pe drumul vieții, fost-am fiecare,

Îngereii  clipei bunului ceresc.

 

În caleașca viselor trec iară

Cărărind prin vremea dulcelui trecut,

Unde, ca și-acuma, într-un miez de vară

Eu, cu alți de-o seamă, bine-am încăput.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate.

 

 

 

UMBRĂ  ÎN  CERESC

 

Când mă-ntorc cu gândul într-o vreme veche

Spre  izvorul vieţii dintr-un cuib de vis,

Dau de cele timpuri fără de pereche

Ce din sfinte raiuri peste mine-au nins.

 

Colo erau toate: marginea de lume,

Bercul de poveste, stâna-n Continit,

Mura de pe Vale, mere dulci pe Culme,

Viile pe Coastă, fragi de-ademenit,

 

Smeură-ndulcită prin pădurea toată

Plină de jivine ce ne-au dat fior,

Falnici nuci pe dealuri, unde-n via coaptă

Luna-şi are cuibul viselor ce dor.

 

Şipotul cu apa-i rece şi curată

Stâmpărând arsura zilelor de vară,

Iar în nopţi cu stele gură sărutată

Dată de-o codană toată foc şi pară.

 

Ierni cu dulci colinde suflet să-nfioare,

Primăveri în floare, vise de-nnălţare,

Veri pe malul apei mângâiaţi de-o boare,

Toamne-ndestulate aducând răcoare.

*

Unde sunteţi toate care-aţi fost odată

Clipe dulci furate dintr-un rai ceresc,

Cum aş da acuma lumea asta toată

Pentr-o zi de-atuncea, să mă-ntineresc.

 

Să fiu iar ce fost-am slobod pe sub soare

Eu pe mine însumi veşnic împărat,

Hoţ de sfinte raiuri, viaţă-amăgitoare

Prinsă în dulceaţa unui sărutat.

 

Doar cu-atât m-oi duce când o fi să fie

Să îmi las aicea toate din lumesc,

Dulcea amintire îmi va fi  vecie

Umbrei care fi-voi, colo în ceresc.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

COPILĂRIA

 

Moş bătrân, ţii minte timpul ce trăitu-l-ai odată

Când erai copilul mamei fără griji, fără nevoi?

Câte zeci de anotimpuri, câtă vreme zbuciumată

Ai lăsat în a ta urmă când priveşti acum ’napoi.

 

Eu te ştiu, din ce-a spus buna, când în taină, lăcrimată

Rugi nălţa la Preacuratul, viu să vii din cel război

Şi cât Doamne, oblojit-a a ta rană căpătată

Să te vindece sărman, să rămâi mai mult cu noi.

*

Cam aşa-i ziceam lui moşu, eu copilul fără minte

Neştiind câtă durere răscoleam în amintiri,

El sărmanul, dus pe gânduri, căuta tăcut, cuminte

Vremea când era ca mine, prunc al primelor porniri.

 

Şi c-o lacrimă sub pleoapă îmi zicea ca dus din lume:

Doamne, cât de bine fost-a vremea ceea de atunci

Şi-nchidea o clipă ochii ca în minte să adune

Mierea vremilor ascunse în hotare şi prin lunci.

 

Dup-un timp, s-a dus şi moşu şi apoi s-a dus şi buna

La hodina meritată colo-n lumile de sus,

Peste mine ani trecut-au de-am ajuns şi eu de-acuma

Mai bătrân cât fost-a moşu, când din lume s-a fost dus.

 

Ieri, nepotul mă întreabă, că pe toate vrea le ştie:

Moşule ai fost vre-odată uite-aşa cum sunt acum,

Mic ca mine şi făcuta-i toată ziua vre-o prostie

De nu-s pietre adunate ce le-avem la noi pe drum?

 

Eu am zis: aşa-i nepoate, fost-am vrednic ca şi tine,

Puiul lumi-n neastâmpăr, niciodată-n ascultat,

Mi-a venit atunci în minte vorba moşului de bine

Despre lumea lui trecută, ce cu-a mea s-a-asemănat.

*

Mai la toţi copilăria e la anii bătrâneţii

Sfântul rai, pierdut de-acuma, ce nu vine înapoi,

E mlădiţa ce-a din care tot crescu-a pomul vieţii

Plin de fructe îndulcite, ce-s nepoţii, dracii goi.

**

Toţi o ţin ca taină-n suflet şi o cheamă într-o vreme

Când s-adună anii-n cârca cocoşată  de nevoi,

Ea e leac, balsam la suflet, aşteptatele însemne

Că s-apropie sfârşitul fiecăruia din noi.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

MĂ-NTORC  MEREU  CU  GÂNDUL

 

De-o vreme al meu suflet cernit şi-n lăcrimare

Se cere-n satu-n care mi-e neamul în nevoi

Şi-atunci, tot căt cu gândul în dulcea mea visare

Cea urmă veşnicită a carului cu boi.

 

Acolo, drumul ţării cu însfinţita-i tină

Şi Coasta cu pomiştea şi via ruginită

Şi Bercul de poveste cu vraja lui divină

Mi-au fost averi lăsate, la vremea sorocită.

 

În Tonorog şi-n Bedea aveam grădini în floare

Iar gâze jucăuşe şi fluturi argintaţi,

Puteam s-adun în roiuri doar scuturând cărarea

Ce-mi îngâna Târnava cu plopii tremuraţi.

 

Cea stână adormită pe-un braţ de colilie,

Frăgarii de pe uliţi şi cornii de pe deal,

Izvorul de sub dâlmă şi nucii toţi din vie

Şi stele câte-or ninge din ceruri pe Ardeal,

 

A mele fost-au toate, avere nemuncită

Lăsată de Măritul să-mi ţie loc de rai,

Eu ca neştiutorul, uşor am risipit-o

În cele patru vânturi, ca jarul pe vătrai.

 

Din tot ce-a fost rămas-am acuma doar cu dorul

Păcatelor făcute cu mintea-mi de copil,

Şi zbaterea din suflet, când mă-mboldea fiorul

În faţa unei fete ca floarea de april.

 

Atunci şi doar atuncea au fost curate timpuri

Şi simţătoare clipe din inimă pornite,

Iubiri neîntinate ce-or veşnici de-apururi

În tainiţe de gânduri ascunse-n a mea minte.

 

***

Acum, în toamna vieţii, când brumele se-adună

Pe sufletele noastre în tremur picurate,

Ne-ntoarcem iar în visul clipitei de pe urmă

Să ne-ndulcim amarul cu vremi neîntinate.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate

 

&&&