Veronica Balaj – Itinerar poetic, editorial și jurnalistic Emilia Ţuţuianu, Editura Pim, 2026

Veronica Balaj – Itinerar poetic, editorial și jurnalistic Emilia Ţuţuianu, Editura Pim, 2026

 

Cuvânt de însoțire – Adrian Dinu Rachieru

 

Din Râșca suceveană se trage inimoasa Emilia Țuțuianu-Dospinescu, o vrednică slujitoare a culturii, topind, în creuzetul sensibilității sale, în zborul său ascensional, gânduri și sentimente, risipind iubire și dăruire. Deși nu o cunosc decât din / prin scris, n-am ezitat a așterne aceste rânduri însoțitoare, prefațând un volum aniversar care, aflu, se dorea „secretos”, cinstindu-i efortul ziditor.

 

I s-a zis „Meștera Manole”; nu prea inspirat, cred, deoarece doamna Emilia se zidește, cu smerită dăruire, pe sine, construind punți culturale. Privind cultura cu ochii iubirii, înfrângând potrivnicii (nu puține!) și bucurându-se de o largă recunoaștere. Volumul pe care îl răsfoiți e structurat triadic. El ne oferă, prin considerații critice, editoriale și jurnalistice, un portret totalizator al unui om factotum, cum bine observase Veronica Balaj. Un portret poliedric, cu bogăție de nuanțe, al unei femei puternice, iubitoare de neam și loc , călăuzită de o nobilă chemare de a zidi, de a înnobila și de a dărui sens.

 

Știind că orice act cultural este „un adaos” și că el închide, deschizându-se, „o frântură din suflet”. Dacă poeta, tandră și gravă, în „maturare perpetuă”, zicea Tudor Ghideanu, ne împărtășește credința, nădejdea și dragostea ființei de lut, pornind, prin acumulări livrești, din edenul copilăriei înspre adorația Erosului, editorul, ocupându-se de cărțile confraților (nu doar din urbea mușatină), consideră fiecare apariție împlinitoare, aducând la lumină personalități uitate. Iar Jurnalistul, risipind, informate „note de lector” sau oneste dizertații editoriale, laudă truda celor care lasă în urma lor o carte, spre știința celor de mâine. Chit că soarta cărților, vai, e pecetluită iar dezmățul mediatic din agora electronică nu vestește vremuri bune. Dar doamna Emilia, bucurându-se de sprijinul soțului, Dorin Dospinescu, nu se lasă. Și bine face!

 

 „Ea însăși în tot ce scrie”, cum observase Ion Rotaru în a sa impozantă Istorie, poeta ar vrea „să retrăiască totul” (v. Pioșenie). Știind că singurătatea e o vietate vicleană, căutând, printre vise și doruri tăcute, drumul spre Lumină, răscolind amintirile altui timp („în scurgere haină”). Poeta, liberă de mode, ne încredințează, cu delicatețe, trăiri inefabile, veghind flacăra sufletului, invocând cu sfioșenie timpul-hoț și omul-taină, inima-rodie și, negreșit, iubitul-scut, cel mult așteptat. Rătăcind în labirint precum Persefona, retractilă („mă ghemuiesc în mine, obosită”), cheamă, printre gânduri hoinare, o călăuză curată (v. Vis…). Și încearcă a desluși Adevărul, zămislind lumina dragostei:

 „Timpul s-a oprit

 când zâmbetul tău

 m-a cuprins” (v. Un alt răsărit).

 

Volumul din urmă, bilingv, Pentru tine, când vei veni… (2017), în traducerea lui Dianu Sfrijan, confirmă, sub cupola neoromantismului, continua pendulare între celest și teluric, cinstind curcubeul vieții și cultul valorilor. Străină de literatura hormonală și mizerabilism (în vogă, o vreme, la noi), Emilia Țuțuianu, în toate ipostazele sale (psiholog, poet, editor), se dovedește un suflet sensibil, „stăruitor în bine și frumos”, constatase Maria Diana Popescu. Implicată și dăruită, cumulând toate rolurile, cheltuind timp, nervi, oboseală, Doamna Emilia se zbate pentru a înviora pulsul cultural al zonei, sprijinind, cu generozitate, autori romașcani. Să recapitulăm: înființase, în 2002, la îndemnul lui Daniel Corbu, editura Mușatinia (o editură laică), cu două colecții de ecou, Harisma și Harpha; se ocupă de revista Melidonium și, Văratec, de revista Floare albastră; și tot acolo, avându-l alături pe Dianu Sfrijan (ca finanțator), în locuri binecuvântate, încărcate de credință, cu sprijinul Maicii Starețe Iosefina, îmbrățișând cu entuziasm ideea, a înființat, ca reper luminos, un muzeu, Centrul Cultural Spiritual Văratec.

 

Crezând în puterea cuvântului, iscând bucurie în suflet, Emilia Țuțuianu are vocația dialogului. Ca dovadă, volumul Azi… pentru mâine (2017), reunind convorbiri cu protagoniști importanți, unii desțărați, vertebrând discursul întru românism. Cum acele dialoguri pot fi regăsite în acest volum aniversar, la secțiunea Considerații jurnalistice, reținem, spre exemplificare, doar câteva nume: Rodica Anca, de pildă, artist plastic, trăiește cu fascinația Indiei; medicul-poet Dimitrie Grama își recunoaște doar condiția de „emigrant fizic”; pentru Ben Todică, cu „poftă de lume”, ajuns în Australia, România este „casa de suflet”; Vavila Popovici e convinsă că poezia feminină este „mai cosmică”; Mariana Gurza povestește despre drama bucovinenilor refugiați, știind că virtutea creștină este hrana sufletului; despre medievistul Sorin Ullea aflăm noutăți prin mărturisirile Simonei Ioanovici; fizicianul Tiberiu Tudor denunță vitriolant tratatul capitulard cu Ucraina (în numele „sacrificiului istoric”) iar profesorul-muzeograf Minodora Ursachi ne reamintește că, după ani de zbucium, a înființat (în 1970) Muzeul de Artă din Roman.

 

Să nu-l uităm pe profesorul universitar Tudor Ghideanu, trecând de la inginerie la filosofie (ca „nestemată a spiritului”); sau pe Dianu Sfrijan, deja menționat, sprijinind (decisiv!) apariția Centrului Cultural Spiritual Văratec, întru pomenirea soției, Sheila, „jumătatea care l-a făcut întreg”. Angajat ființial, alături de Emilia Țuțuianu, în ceea ce a numit „proiectul nostru”.

 

Și, neapărat, „o legendă a locului”, profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu, trudind, în cele cinci decenii de dăscălie, ca ucenicii săi „să pornească frumos în viață”, aflând românescul ca „atribut de adâncime”. Cu un impozant volum, îngrijit cu pioșenie de Emilia Țuțuianu, fosta sa elevă, revenea în actualitate, la centenar, „patriarhul” culturii romașcane, profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu (1925-2020). Opul cu pricina, Gând testamentar, apărut la editura Mușatinia (2025) era cu adevărat testamentar. Prin grija editorului (doamna Țuțuianu tipărind la Mușatinia alte 15 volume ale profesorului Ciobanu), noua apariție include și documentele (scanate) prin care autorul ne transmitea ultimele sale dorințe.

 

Cartea ne prilejuiește întâlnirea cu primele zămisliri, eminescienizând, de pildă, o Glosă (din 1940); sau lansând, pasionat de știință, „programul” unei noi discipline, astrofilosofia, schițat un an mai târziu. Surprinde, desigur, larga paletă problematică pe suportul transdisciplinarității. Un umanist cordial, așadar, slujind, în numele localismului creator, urbea în care a văzut lumina zilei. Iar fosta elevă, ca admirabil editor, i-a fost mereu aproape, îngrijind cu devoțiune acest Gând testamentar, respectând puzderia de notițe și manuscrise (ca dorințe și intenții împărtășite), apărând memoria celui care a fost „un miracol pentru toți”.

 

Dar d-na Țuțuianu-Dospinescu apără roditor, adițional, în sens patrimonial, biruind reticențele, nu doar memoria unei zone (ca bazin referențial) în efervescență culturală. Într-o lume nesigură, învălmășită, crizistă, ea veghează asupra memoriei identitare; fie, păstorind o asociație culturală (SCGRM) și o revistă (Melidonium, sortită unui zbor înalt), fie, sub tutelă instituțională, cu sprijinul măicuței starețe (stavrofora Iosefina), găzduind și tâlcuind, la Văratec, într-o vatră de monahism, manifestări de ecou, ca moștenire pentru urmași.

 

La aniversară, să-i dorim sănătate! Prin oameni ca Emilia Țuțuianu-Dospinescu, vrednicia învinge nemernicia și timpul coroziv, ferindu-ne, vorba cronicarului, de „ceața uităciunii”.

 

Marian Ilie - A aparut ARENA LITERARA 42 ( spicuim )

 

Dorina Măgărin - Muzica, hrana iubirii

 

Muzica, hrana iubirii
Dorina Măgărin

În 2016, Bob Dylan a primit Premiul Nobel pentru literatură. Distincția a fost o binevenită reamintire a relației profunde dintre Poezie și Muzică, din antichitate până în prezent. Mulți se vor fi gândit la axioma fundamentală a simbolismului „De la musique avant toute chose” formulată de Verlaine, inaugurând o eră a căutării poetice „magice” în adâncurile inconștientului, cu simbolurile și sunetele sale. Cu toate acestea, relația dintre poezie și muzică este mult mai veche și mai substanțială, în măsura în care au fost cândva inseparabil legate. Dacă ne gândim doar la rapsozi, trubaduri, imniști, adică la întreaga istorie a Poeziei până când a devenit text tipărit și carte. Până când Mallarmé, deși predicatorul preeminent al „liniei sonore, zadarnice și monotone”, a concluzionat că totul în această lume este destinat să se încheie în faimoasa Carte ideală. Și de atunci, poezia a devenit un joc rafinat al savanților destinat hierofanților inițiați. O partitură scrisă menită să fie interpretată precum un instrument muzical doar de către minte.
Poate fi vreodată această „ascultare” a poeziei fără legătură cu Muzica, în sensul ei cel mai profund și mai larg? Când te gândești la cuvântul lirism, te gândești și la cuvântul liră, te gândești că în poezia tradițională poeziile erau numite cântece, că Lorca a fost muzician și el însuși a pus pe muzică versurile care au fost ulterior tipărite și considerate mari capodopere ale poeziei literare, că Eliot, potrivit biografului său, în perioada în care scria „Țara pustie”, a fost captivat de „Ritualul primăverii” de Stravinski (la urma urmei, se știe cât de interesat era de ritmul jazz-ului), că poeziile lui Dylan Thomas s-au activat și au început să se miște abia din momentul în care el însuși a început să le citească la emisiunile radio și cu vocea sa distinctivă, asemenea unui instrument muzical, a pus în mișcare tonurile și sunetele speciale ale expresiei sale, că geniul poetic al lui Baudelaire și al tuturor succesorilor săi a fost într-un dialog constant și rodnic cu opera sa Wagner, cum „După-amiaza unui faun” (Mallarmé) a dat naștere unei capodopere muzicale de Debussy care a marcat viața și arta lui Nijinsky, cum poeții moderni greci au fertilizat cu versurile lor marea renaștere în muzica greacă a anilor '50-'60 etc.
„Muzica e poetă și muncitoare”, șopti vocea stranie din visul lui Socrate. Îmbinând poezia și muzica pentru totdeauna. Și dând atât poeziei, cât și muzicii sensul lor cel mai larg și mai deschis. Depinde de noi, să auzim șoapta acestei fraze și să impregnăm din nou versurile cu acel magnetism special pe care mentalitatea noastră seacă și verbală ne-a făcut să-l uităm.
Muzica este știința erotismului, conform marelui Platon. Printre adepții supremației sale printre celelalte arte, Nietzsche vede în aceasta superioritatea elementului dionisiac față de cel apolinic - acesta din urmă constând în vorbire. Ceea ce pare însă să scape atenției filosofului este faptul că artele corespund simultan ambilor poli, adică nici poeziei nu-i lipsește „muzicalitatea”, nici muzicii nu-i lipsește „poeticitatea”. Freud, pe de altă parte, privea cu rezervă artele pe care știința sa nu le putea interpreta în mod satisfăcător, în cadrul cărora includea pictura non-picturală. Cvasi-antagonismul dintre poezie și muzică este poate evident și în fascinația pe care muzica instrumentală o are asupra muzicienilor profesioniști în raport cu vocea, în cercurile de improvizație din jazz care „spun” povești întregi, în așa-numitul cântat scat, tot în jazz, unde vocea umană imită (alte) instrumente și creează linii melodice folosind doar anumite silabe fără niciun sens (aparent), în taximul dervișilor.
Poetul mistic persan Jalal-al-din Rumi reprezintă, probabil, perechea ideală dintre poezie și muzică, deoarece își leagă poeziile de Cel Preaiubit (Iubitul, Hristos, Dumnezeu dincolo de predicatele religiilor) cu acompaniamentul ney-ului din flaut cu trestie.
În tradiția bizantină, vocea umană este muzica prin excelență care trimite cuvântul la Dumnezeu. Astfel, polifonia sau folosirea instrumentelor muzicale este considerată oarecum redundantă. Melodia este considerată a ajuta în general la înțelegerea sensurilor cuvintelor imnurilor, așa cum citirea atentă de către preot ajută la înțelegerea Evangheliei. Totul se face, desigur, de dragul relației de iubire dintre Dumnezeu și om. Iubirea, sau iubirea, întrucât cei doi termeni sunt identici conform lui Dionisie Areopagitul, devine astfel criteriul suprem.
De ce am scris toate acestea? Fiindcă deunăzi am cunoscut un cuplu deosebit, cu o poveste captivantă, iar protagoniștii, pe cât de bogați sufletește, pe atât de simpli și nefiresc mi-am pus întrebarea care constă oarecum în dilema: este iubirea cea mai mare artă a artei vieții?
Așa cum spuneam, am întâlnit o familie în care muzica își are ritmul ei, în care doamna, originară din Timișoara, absolventă a Facultății de Chimie Industrială și Ingineria Mediului, cu două mastere și un doctorat, binecunoscut Manager de reglementare pentru Europa, a ales să își unească destinul cu un vocalist de excepție, multi-instrumentist, profesor și lutier, recunoscut pe plan internațional pentru expertiza sa în muzica tradițională grecească.
Calea către templul sufletului, o călătorie interioară, filosofică și spirituală care se bazează pe idei fundamentale precum cunoașterea de sine, purificarea și conexiunea cu divinul sau cu adevărul interior, m-a făcut să o înțeleg discutânt cu domnul Spyros Koliavasilis. Despre cine este Domnul Koliavasilis, îl las pe Dumnealui să vorbească, propunându-i să ne întoarcem mult în trecut, încercând să jaloneze și să puncteze, pe cât posibil, lucrurile mai puțin știute:
„Pentru cei care nu vă cunosc, cine sunteți Dumneavoastră, Domnule Spyros, descrieți-vă în câteva cuvinte!”
„Am venit în Timișoara în anul 1996 pentru a urma cursurile Facultății de Medicină și Farmacie, din Markópoulo, un oraș liniștit, situat în prefectura Attika. Aveam 18 ani pe atunci. Înaintea mea mai absolvise Facultatea de Medicină din Timișoara o verișoară primară, acum medic patolog în Grecia, iar după mine, a urmat cursurile aceleiași facultăți, sora mea, medic stomatolog, tot în Grecia.
Pe-atunci, în Timișoara, studenții erau grupuri, grupuri: grecii cu grecii, arabii cu arabii, dar eu, copilul din provincie, venit în capitala Banatului, nu m-am pus într-o situație de gheto. Mi-am făcut mulți prieteni români, de la care primeam notițe, cursuri, dar și arabi, evrei, ... Cei mai buni prieteni ai mei erau Tudor, Petrică, Cosmin, Sorin, Mircea, ...
De Timișoara mă leagă cele mai frumoase amintiri. Aici am înțeles mai bine ce înseamnă cultura, știința, să ai un scop și o strategie de viață. Arhitectura orașului cosmopolit, Uzina de Apă, mâncarea, prieteniile pe care le-am făcut în studenție m-au făcut să mă atașez de acest oraș. Prieteniile s-au bazat pe respect. Încă mai am colegi care după 30 de ani mă sună. Prietenia și respectul m-au călăuzit toată viața. Timișoara și Porto Rafi sunt, după părerea mea, cele mai frumoase locuri pentru a trăi.”
„Cum a început povestea Dumneavostră cu muzica, cine v-a trasat borna, cum ați stabilit o direcție?”
„Morbul muzicii pot spune că m-a cuprins de pe la vârsta de opt ani. Pur și simplu s-a întâmplat. De copil am simțit nevoia să mă exprim.Atunci l-am auzit pe Ceaikovski, am învățat să cânt la oboi, fagot și corn englezesc. Tot pe-atunci aveam o mătușă Directoare la Opera din Marsilia.
În anul 2002 m-am reîntors în Grecia, iar în 2003 am revenit la Timișoara pentru rezidențiat. Pe-atunci am susținut concerte la Teatrul și Opera din Timișoara, Palatul Baroc, Porto Arte, Facultatea de Arte, colaborând cu timișoreanul Caius Hera, Ion Dorobanțu, Mircea Florian, Alexandru Cena, regretata Cătălina Buzoianu, mulți alți muzicieni și regizori de foarte mare calibru. Cea mai mare realizare a mea a fost participarea la «Visul» lui Cărtărescu. Antrenându-mă astfel, m-am concentrat pe muzica regiunii Asiei Mici [Asia Minora], pe compozitorii și cântăreții greci din trecut, iar desăvârșirea am atins-o în Statele Unite ale Americii, unde m-am stabilit din 2010.
Direcția a fost un ghid: muzica și Dumnezeu.”
„Ce înseamnă muzica pentru Dumneavostră?”
„Muzica este hrana sufletului, n-aș putea trăi fără ea. Este nevoia de a exprima ceea ce sunt și simt, o limbă internațională pe care o avem înăuntru și nevoia de a împărtăși ceea ce simțim. Este Yin și Yang sau frate și soră, interacțiunea și armonia.
„Ce simțiți când sunteți pe scenă? Dacă ați putea alege un singur sentiment pentru a descrie ce simțiți atunci când aveți ocazia să cântați în fața publicului, care ar fi acela?”
„Sentimentul pe scenă poate fi o mulțime de sentimente. În afară de aprecieri și a primi aprecieri și iubire, oferim o bucată din suflet să vedem reacția lor pozitivă. Este ceva suprem, un dar de la Dumnezeu. Oricine se prezintă de muzică și expune, prezintă și caracterul, și sufletul. Audiența este o oglindă. Dacă este supărare, asta și primește muzicianul înapoi. Să fii muzician este foarte, foarte dificil. Muzician perfect nu există fiindcă nu există nici restul perfect. Eu nu am ochii perfecți, nu sunt perfect, dacă ar fi după standardele sociale.
Muzica e ca dragostea, îți umple sufletul de mândrie, dar realizezi că ești doar un mijloc. Noi slujim muzica. Muzica este și energie care se transformă, dar nu se pierde.
Cred că mai puternic și mai important decât a cânta în fața publicului, pentru un muzician este să împărtășească cu altcineva ceea ce știe. Promisiunea mea făcută dascălului meu. Am cursanți din Japonia, Africa, Europa. Am studenți care nu sunt creștini, dar din momentul în care au venit la mine, datoria mea a fost să le ofer ceea ce am învățat din alte culturi, de la alte naționalități, din alte țări. Îți trebuie bază ca să construiești piramida. Sunt mai mult o persoană careia îi place să construiască poduri culturale.”
„Cum se îmbină viața de zi cu zi cu pasiunea pentru muzică?”
„Recent m-am întâlnit cu domnul Constantin Răileanu, coordonatorul Ansamblului «Anton Pann». Doresc să stabilesc colaborări cu muzicieni și instituții abilitate din România și din Europa în vederea susținerii unor concerte.”
„Ce pasiuni aveți?”
„Pasiunea numărul unu este dragostea pentru oud. Prima oară când am auzit acest instrument eram în anul întâi la Medicină, în Timișoara, în căminul numărul 1.
Altă pasiune de-a mea este să colecționez instrumente muzicale. Am acasă, în Statele Unite ale Americii, 178 de instrumente, dar am și acasă, în Grecia, toate însumând peste 200.
Bucătăria balcanică este o altă pasiune. Muzica, dansul și bucătăria merg mână în mână. Îmi place să gătesc, să înțeleg natura poporului respectiv. În Banat mă simt acasă. Îmi plac ardeii umpluți gătiți de soacra mea, Carolina.
Altă pasiune, motocicletele. Am avut șapte, acum mai am doar două, una în America, alta în Grecia.
„Ce faceți în restul timpului, când nu aveți spectacole?”
„Chiar dacă sunt dependent de muncă, atunci când nu am spectacole îmi place să călătoresc, să ascult muzica locurilor pe unde merg, să văd unde există conexiune între muzica mea și muzica lor. Muzica este un serviciu care nu are timp, devine ca o adicție.
Atunci când nu am concerte, pregătesc PR, materialele de studiu, repertoriul, întrețin instrumentele – activitate care necesită foarte, foarte mult timp.
Atunci când nu am concerte îmi place să petrec cu familia, cu soția mea, Dr. inginer Georgeta Mihoc, îmi place să gătesc și să gustăm delicatesele care le fac, să călătorim.”
Încheind interviul cu expertul în teoria Makam și game modulare, cel care cântă la peste 18 instrumente, recunoscut drept Maestru al muzicii tradiționale grecești, care în semn de recunoaștere a primit prestigiosul Premiu pentru Patrimoniul Maryland, în anul 2025, care susține concerte regulate la Festivalul Folcloric de la Washington, Centrul de Muzică de la Strathmore, Biblioteca Congresului, precum și la Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord, Ambasadele Grecie, Ciprului și UE, Unversitatea din Maryland etc., nu putem spune decât că avem nevoie de muzică, avem nevoie de cântece, indiferent de numele pe care le poartă.
Dar ne punem și întrebarea: este iubirea cel mai scump condiment al vieții? Dacă da, atunci artele servesc iubirii, care la rândul ei slujește vieții. Această scânteie divină, inerentă artelor, astfel încât acestea să poată mișca.
Iubirea nu poate constitui un substitut pentru inspirație, ci inspirație prin excelență. Poate că în acest sens Shakespeare ne îndeamnă să scriem, să cântăm, să interpretăm, dacă muzica, dacă fiecare artă, ca derivat al unei muzici interioare, așa cum o definește indianul Nirmal Kumar, este hrana iubirii, este hrănitorul iubirii care hrănește viața și dacă muzica este hrana iubirii, cântă mai departe !

1 august 2026 Dorina Măgărin