Muzica,
hrana iubirii
DORINA
MAGARIN
În 2016, Bob Dylan a primit Premiul Nobel pentru
literatură. Distincția a fost o binevenită reamintire a relației profunde
dintre Poezie și Muzică, din antichitate până în prezent. Mulți se vor fi
gândit la axioma fundamentală a simbolismului „De la musique avant toute chose”
formulată de Verlaine, inaugurând o eră a căutării poetice „magice” în
adâncurile inconștientului, cu simbolurile și sunetele sale. Cu toate acestea,
relația dintre poezie și muzică este mult mai veche și mai substanțială, în
măsura în care au fost cândva inseparabil legate. Dacă ne gândim doar la
rapsozi, trubaduri, imniști, adică la întreaga istorie a Poeziei până când a
devenit text tipărit și carte. Până când Mallarmé, deși predicatorul preeminent
al „liniei sonore, zadarnice și monotone”, a concluzionat că totul în această
lume este destinat să se încheie în faimoasa Carte ideală. Și de atunci, poezia
a devenit un joc rafinat al savanților destinat hierofanților inițiați. O
partitură scrisă menită să fie interpretată precum un instrument muzical doar
de către minte.
Poate fi vreodată această „ascultare” a poeziei fără legătură cu Muzica, în
sensul ei cel mai profund și mai larg? Când te gândești la cuvântul lirism, te
gândești și la cuvântul liră, te gândești că în poezia tradițională poeziile
erau numite cântece, că Lorca a fost muzician și el însuși a pus pe muzică
versurile care au fost ulterior tipărite și considerate mari capodopere ale
poeziei literare, că Eliot, potrivit biografului său, în perioada în care scria
„Țara pustie”, a fost captivat de „Ritualul primăverii” de Stravinski (la urma
urmei, se știe cât de interesat era de ritmul jazz-ului), că poeziile lui Dylan
Thomas s-au activat și au început să se miște abia din momentul în care el
însuși a început să le citească la emisiunile radio și cu vocea sa distinctivă,
asemenea unui instrument muzical, a pus în mișcare tonurile și sunetele
speciale ale expresiei sale, că geniul poetic al lui Baudelaire și al tuturor
succesorilor săi a fost într-un dialog constant și rodnic cu opera sa Wagner,
cum „După-amiaza unui faun” (Mallarmé) a dat naștere unei capodopere muzicale
de Debussy care a marcat viața și arta lui Nijinsky, cum poeții moderni greci
au fertilizat cu versurile lor marea renaștere în muzica greacă a anilor
'50-'60 etc.
„Muzica e poetă și muncitoare”, șopti vocea stranie din visul lui Socrate.
Îmbinând poezia și muzica pentru totdeauna. Și dând atât poeziei, cât și
muzicii sensul lor cel mai larg și mai deschis. Depinde de noi, să auzim șoapta
acestei fraze și să impregnăm din nou versurile cu acel magnetism special pe
care mentalitatea noastră seacă și verbală ne-a făcut să-l uităm.
Muzica este știința erotismului, conform marelui Platon. Printre adepții
supremației sale printre celelalte arte, Nietzsche vede în aceasta
superioritatea elementului dionisiac față de cel apolinic - acesta din urmă
constând în vorbire. Ceea ce pare însă să scape atenției filosofului este
faptul că artele corespund simultan ambilor poli, adică nici poeziei nu-i
lipsește „muzicalitatea”, nici muzicii nu-i lipsește „poeticitatea”. Freud, pe
de altă parte, privea cu rezervă artele pe care știința sa nu le putea
interpreta în mod satisfăcător, în cadrul cărora includea pictura
non-picturală. Cvasi-antagonismul dintre poezie și muzică este poate evident și
în fascinația pe care muzica instrumentală o are asupra muzicienilor
profesioniști în raport cu vocea, în cercurile de improvizație din jazz care
„spun” povești întregi, în așa-numitul cântat scat, tot în jazz, unde vocea
umană imită (alte) instrumente și creează linii melodice folosind doar anumite
silabe fără niciun sens (aparent), în taximul dervișilor.
Poetul mistic persan Jalal-al-din Rumi reprezintă, probabil, perechea ideală
dintre poezie și muzică, deoarece își leagă poeziile de Cel Preaiubit (Iubitul,
Hristos, Dumnezeu dincolo de predicatele religiilor) cu acompaniamentul
ney-ului din flaut cu trestie.
În tradiția bizantină, vocea umană este muzica prin excelență care trimite
cuvântul la Dumnezeu. Astfel, polifonia sau folosirea instrumentelor muzicale
este considerată oarecum redundantă. Melodia este considerată a ajuta în
general la înțelegerea sensurilor cuvintelor imnurilor, așa cum citirea atentă
de către preot ajută la înțelegerea Evangheliei. Totul se face, desigur, de
dragul relației de iubire dintre Dumnezeu și om. Iubirea, sau iubirea, întrucât
cei doi termeni sunt identici conform lui Dionisie Areopagitul, devine astfel
criteriul suprem.
De ce am scris toate acestea? Fiindcă deunăzi am cunoscut un cuplu deosebit, cu
o poveste captivantă, iar protagoniștii, pe cât de bogați sufletește, pe atât
de simpli și nefiresc mi-am pus întrebarea care constă oarecum în dilema: este
iubirea cea mai mare artă a artei vieții?
Așa cum spuneam, am întâlnit o familie în care muzica își are ritmul ei, în
care doamna, originară din Timișoara, absolventă a Facultății de Chimie
Industrială și Ingineria Mediului, cu două mastere și un doctorat, binecunoscut
Manager de reglementare pentru Europa, a ales să își unească destinul cu un
vocalist de excepție, multi-instrumentist, profesor și lutier, recunoscut pe
plan internațional pentru expertiza sa în muzica tradițională grecească.
Calea către templul sufletului, o călătorie interioară, filosofică și
spirituală care se bazează pe idei fundamentale precum cunoașterea de sine,
purificarea și conexiunea cu divinul sau cu adevărul interior, m-a făcut să o
înțeleg discutânt cu domnul Spyros Koliavasilis. Despre cine este Domnul
Koliavasilis, îl las pe Dumnealui să vorbească, propunându-i să ne întoarcem
mult în trecut, încercând să jaloneze și să puncteze, pe cât posibil, lucrurile
mai puțin știute:
„Pentru cei care nu vă cunosc, cine sunteți Dumneavoastră, Domnule Spyros,
descrieți-vă în câteva cuvinte!”
„Am venit în Timișoara în anul 1996 pentru a urma cursurile Facultății de
Medicină și Farmacie, din Markópoulo, un oraș liniștit, situat în prefectura
Attika. Aveam 18 ani pe atunci. Înaintea mea mai absolvise Facultatea de
Medicină din Timișoara o verișoară primară, acum medic patolog în Grecia, iar
după mine, a urmat cursurile aceleiași facultăți, sora mea, medic stomatolog,
tot în Grecia.
Pe-atunci, în Timișoara, studenții erau grupuri, grupuri: grecii cu grecii,
arabii cu arabii, dar eu, copilul din provincie, venit în capitala Banatului,
nu m-am pus într-o situație de gheto. Mi-am făcut mulți prieteni români, de la
care primeam notițe, cursuri, dar și arabi, evrei, ... Cei mai buni prieteni ai
mei erau Tudor, Petrică, Cosmin, Sorin, Mircea, ...
De Timișoara mă leagă cele mai frumoase amintiri. Aici am înțeles mai bine ce
înseamnă cultura, știința, să ai un scop și o strategie de viață. Arhitectura
orașului cosmopolit, Uzina de Apă, mâncarea, prieteniile pe care le-am făcut în
studenție m-au făcut să mă atașez de acest oraș. Prieteniile s-au bazat pe
respect. Încă mai am colegi care după 30 de ani mă sună. Prietenia și respectul
m-au călăuzit toată viața. Timișoara și Porto Rafi sunt, după părerea mea, cele
mai frumoase locuri pentru a trăi.”
„Cum a început povestea Dumneavostră cu muzica, cine v-a trasat borna, cum ați
stabilit o direcție?”
„Morbul muzicii pot spune că m-a cuprins de pe la vârsta de opt ani. Pur și
simplu s-a întâmplat. De copil am simțit nevoia să mă exprim. Atunci l-auzit pe
Ceaikovski, am învățat să cânt la oboi, fagot și corn englezesc. Tot pe-atunci
aveam o mătușă Directoare la Opera din Marsilia.
În anul 2002 m-am reîntors în Grecia, iar în 2003 am revenit la Timișoara
pentru rezidențiat. Pe-atunci am susținut concerte la Teatrul și Opera din
Timișoara, Palatul Baroc, Porto Arte, Facultatea de Arte, colaborând cu
timișoreanul Caius Hera, Ion Dorobanțu, Mircea Florian, Alexandru Cena,
regretata Cătălina Buzoianu, mulți alți muzicieni și regizori de foarte mare
calibru. Cea mai mare realizare a mea a fost participarea la «Visul» lui
Cărtărescu. Antrenându-mă astfel, m-am concentrat pe muzica regiunii Asiei Mici
[Asia Minora], pe compozitorii și cântăreții greci din trecut, iar desăvârșirea
am atins-o în Statele Unite ale Americii, unde m-am stabilit din 2010.
Direcția a fost un ghid: muzica și Dumnezeu.”
„Ce înseamnă muzica pentru Dumneavostră?”
„Muzica este hrana sufletului, n-aș putea trăi fără ea. Este nevoia de a
exprima ceea ce sunt și simt, o limbă internațională pe care o avem înăuntru și
nevoia de a împărtăși ceea ce simțim. Este Yin și Yang sau frate și soră,
interacțiunea și armonia.
„Ce simțiți când sunteți pe scenă? Dacă ați putea alege un singur sentiment
pentru a descrie ce simțiți atunci când aveți ocazia să cântați în fața
publicului, care ar fi acela?”
„Sentimentul pe scenă poate fi o mulțime de sentimente. În afară de aprecieri
și a primi aprecieri și iubire, oferim o bucată din suflet să vedem reacția lor
pozitivă. Este ceva supem, un dar de la Dumnezeu. Oricine se prezintă de muzică
și expune, prezintă și caracterul, și sufletul. Audiența este o oglindă. Dacă
este supărare, asta și primește muzicianul înapoi. Să fii muzician este foarte,
foarte dificil. Muzician perfect nu există fiindcă nu există nici restul
perfect. Eu nu am ochii perfecți, nu sunt perfect, dacă ar fi după standardele
sociale.
Muzica e ca dragostea, îți umple sufletul de mândrie, dar realizezi că ești
doar un mijloc. Noi slujim muzica. Muzica este și energie care se transformă,
dar nu se pierde.
Cred că mai puternic și mai important decât a cânta în fața publicului, pentru
un muzician este să împărtășească cu altcineva ceea ce știe. Promisiunea mea
făcută dascălului meu. Am cursanți din Japonia, Africa, Europa. Am studenți
care nu sunt creștini, dar din momentul în care au venit la mine, datoria mea a
fost să le ofer ceea ce am învățat din alte culturi, de la alte naționalități,
din alte țări. Îți trebuie bază ca să construiești piramida. Sunt mai mult o
persoană careia îi place să construiască poduri culturale.”
„Cum se îmbină viața de zi cu zi cu pasiunea pentru muzică?”
„Recent m-am întâlnit cu domnul Constantin Răileanu, coordonatorul Ansamblului
«Anton Pann». Doresc să stabilesc colaborări cu muzicieni și instituții
abilitate din România și din Europa în vederea susținerii unor concerte.”
„Ce pasiuni aveți?”
„Pasiunea numărul unu este dragostea pentru oud. Prima oară când am auzit acest
instrument eram în anul întâi la Medicină, în Timișoara, în căminul numărul 1.
Altă pasiune de-a mea este să colecționez instrumente muzicale. Am acasă, în
Statele Unite ale Americii, 178 de instrumente, dar am și acasă, în Grecia,
toate însumând peste 200.
Bucătăria balcanică este o altă pasiune. Muzica, dansul și bucătăria merg mână
în mână. Îmi place să gătesc, să înțeleg natura poporului respectiv. În Banat
mă simt acasă. Îmi plac ardeii umpluți gătiți de soacra mea, Carolina.
Altă pasiune, motocicletele. Am avut șapte, acum mai am doar două, una în
America, alta în Grecia.
„Ce faceți în restul timpului, când nu aveți spectacole?”
„Chiar dacă sunt dependent de muncă, atunci când nu am spectacole îmi place să
călătoresc, să ascult muzica locurilor pe unde merg, să văd unde există
conexiune între muzica mea și muzica lor. Muzica este un serviciu care nu are
timp, devine ca o adicție.
Atunci când nu am concerte, pregătesc PR, materialele de studiu, repertoriul,
întrețin instrumentele – activitate care necesită foarte, foarte mult timp.
Atunci când nu am concerte îmi place să petrec cu familia, cu soția mea, Dr.
inginer Georgeta Mihoc, îmi place să gătesc și să gustăm delicatesele care le
fac, să călătorim.”
Încheind interviul cu expertul în teoria Makam și game modulare, cel care cântă
la peste 18 instrumente, recunoscut drept Maestru al muzicii tradiționale
grecești, care în semn de recunoaștere a primit prestigiosul Premiu pentru Patrimoniul
Maryland, în anul 2025, care susține concerte regulate la Festivalul Folcloric
de la Washington, Centrul de Muzică de la Strathmore, Biblioteca Congresului,
precum și la Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord, Ambasadele Grecie,
Ciprului și UE, Unversitatea din Maryland etc., nu putem spune decât că avem
nevoie de muzică, avem nevoie de cântece, indiferent de numele pe care le
poartă.
Dar ne punem și întrebarea: este iubirea cel mai scump condiment al vieții?
Dacă da, atunci artele servesc iubirii, care la rândul ei slujește vieții.
Această scânteie divină, inerentă artelor, astfel încât acestea să poată mișca.
Iubirea nu poate constitui un substitut pentru inspirație, ci inspirație prin
excelență. Poate că în acest sens Shakespeare ne îndeamnă să scriem, să cântăm,
să interpretăm, dacă muzica, dacă fiecare artă, ca derivat al unei muzici
interioare, așa cum o definește indianul Nirmal Kumar, este hrana iubirii, este
hrănitorul iubirii care hrănește viața și dacă muzica este hrana iubirii, cântă
mai departe !
1 august 2026 Dorina Măgărin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu